2014: reîntoarcerea istoriei

0
46

Vă propun un tur de orizont altfel: o lectură a anului trecut prin lentila și filtrul unor reputați comentatori internaționali.

 

 

Ascensiunea forțelor Califatului Is­la­mic, ștergerea frontierei dintre Irak și Siria, sectarizarea Orientului Mij­lociu, anexarea Crimeei și de­sta­bi­lizarea calculată a Estului Ucrainei de către Moscova, revizionismul in­si­dios, gradual, sub pragul unei agre­siuni tradiționale practicat de China în imediata sa proximitate sunt doar câteva dintre reperele tectonice ale unui an tumultuos, ale căror unde de șoc ne vor urmări pentru multă vre­me de acum înainte. Se prea poate să asistăm la primele fisuri majore ale sistemului garantat de Pax Ame­ri­ca­na. „Șocurile acestui an au creat un sentiment inconfundabil de de­zin­te­grare. Ceea ce a dispărut nu sunt pa­cea și stabilitatea – în definitiv, aces­tea sunt mereu efemere –, ci ideea că există un cadru, o ordine, un sis­tem în care acestea pot fi res­tau­ra­te”, rezuma George Packer, pentru re­vista Foreign Policy, bilanțul anului. Însă cel care poate surprinde cel mai adecvat spiritul epocii este Henry Kissinger în cartea lansată anul trecut și intitulată sugestiv World Order: „În afara lumii occidentale, regiuni ca­re au jucat un rol minimal în co­dificarea regulilor jocului le contestă astăzi validitatea și au arătat foarte clar că vor lucra să le modifice”.

 

Trezirea Rusiei

 

De departe cel mai important șoc pentru sistemul de relații in­ter­na­ționale în 2014 rămâne lovitura dată securității europene de Rusia lui Pu­tin. Dezmembrarea Ucrainei, un stat suveran ale cărui frontiere au fost ga­rantate prin Memorandumul de la Budapesta (1994), readuce Europa într-o altă epocă, a politicii de forță, a zonelor tampon și a războaielor proxy. Pentru o parte, cei drept mi­noritară, dintre liderii europeni, sim­bolismul acestui moment este lim­pede: „este colapsul sistemului de securitate transatlantic așa cum îl cu­noaștem. (…) În spațiul tran­sa­tlan­tic, fundamentul securității rămâne Actul Final de la Helsinki din 1975, ca­re interzice în mod expres schim­ba­rea frontierelor prin forță sau ame­nințarea forței. El nu mai este va­labil. (…) Ne aflăm într-o situație în ca­re asistăm la colapsul ordinii post-Război Rece”, avea să constate președintele Estoniei, Toomas Ilves, într-un interviu acordat la sfârșitul lui noiembrie. Însă respingerea nor­me­lor și a regulilor care ancorau lu­mea post-’90 europeană denotă o cri­ză încă și mai profundă a sistemului de descurajare și a garanțiilor de se­cu­ritate gândite să o protejeze. Pentru Kissinger, ordinea internațională pre­supune un mix de putere și le­gi­ti­mi­tate. Or, ambele sunt astăzi sub sem­nul întrebării. Este și ceea ce vrea să transmită George Packer, în articolul său din revista Foreign Policy (The Birth of a New Century), când ob­ser­vă faptul că structurile de putere și principii care obișnuiau să îndiguiască șocurile tectonice, recursul la forță, par să nu mai funcționeze. Putin a ară­tat că pentru el războiul nu este de negândit, ci, dimpotrivă, că este un instrument legitim și rațional, o „con­tinuare a politicii cu alte mij­loace” (în accepțiunea sa clause­witz­ia­nă). Rusia vede o oportunitate, un mediu permisiv în care „războiul li­mitat” poate să ofere perspectiva ra­pidă a unor noi realități teritoriale.

 

Criza Vestului

 

Pa­re o lecție pe care liderii europeni, blocați probabil în universul sfâr­și­tului istoriei, nu vor să o vadă. Iar în cazul puținelor excepții, precum Ra­dosław Sikorski, i se refuză scena eu­ropeană, este marginalizat, pedepsit pentru îndrăzneala de a spune lu­cru­rilor pe nume, este scos din prima li­nie și împins într-un colț unde nu se aude. Mai mult, este catalogat drept un „neocon” periculos. Vestul are așa­dar și o problemă de leadership, pe care Putin o speculează cu dibăcie.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1294/foto_dosar_1.jpg

Preşedintele Vladimir Putin vizitează Crimeea (Sevastopol, mai 2014)

 

Pericolul acestor orbiri în momente cheie rezidă în faptul că reprezintă conjuncturi ideale pentru prădătorii oportuniști gata oricând „să testeze ambiguitățile unui sistem îmbătrânit și să înhațe bucăți pe care să le de­vo­reze după bunul lor plac”, remarca Charles Hill, profesor la Universitatea Yale, specializat în studiul tiparelor is­torice care încurajează re­vizionismul. În acest context, este foarte probabil ca recursul Rusiei la războiul limitat să con­tinue: „războaiele limitate se în­tâm­plă atunci când există sen­ti­men­tul unei schimbări în balanța de pu­tere. Este limitat pentru că există un nivel de incertitudine în ceea ce pri­vește noua configurație a puterii. Es­te, în același timp, un bun ins­tru­ment prin care o putere re­vi­zio­nistă testează cât de departe poate să mear­gă”, ne spune Jakub Grygiel, profesor la Universitatea Johns Hop­kins și au­tor al unui important eseu publicat în au­gust în prestigioasa re­vistă The Na­tio­nal Interest (The Li­mited War Is Back). Sunt mulți cei care cred că sum­mit-ul NATO din Ța­ra Galilor a reușit să corecteze vul­nerabilitatea flan­cului estic al Ali­an­ței, în special a zonei baltice, în fața Rusiei. Dar, la o privire mai atentă, capitalul de des­cu­rajare al Alianței este departe de a fi fost restaurat. „Pen­tru Putin, puterea Ves­tului stă în sistemul său de ali­an­țe. El vrea să rupă promisiunile care ancorează aceste alianțe, să pună la îndoială credibilitatea și pre­dic­ti­bi­litatea pe care obișnuiau să o ofere”, spune Ja­kub Grygiel. Sistemul de­fen­siv al NATO, bazat pe apărarea în adân­cime și anchilozat pe alini­a­men­tul Răz­bo­iului Rece, devine inadecvat în fața unei Rusii care și-a arătat dis­po­ni­bilitatea de a declanșa o cam­pa­nie de tip blitzkrieg pentru a ciupi te­ritorii aflate în imediata sa pro­xi­mi­tate. În acest context, „nu este deloc im­po­sibil să ne imaginăm un Putin care testează integritatea NATO, în spe­­ranța că aceasta există doar pe hâr­tie”, avertizează George Packer.

 

 

 

Dezintegrarea Irakului

 

Revenirea războiului civil în inima Mesopotamiei ne arată încă o dată că fricile sectare și violența etnică sunt instrumente în mâna unor elite interesate de consolidarea propriei puteri.

 

 

Celălalt mare șoc al anului 2014 a fost prăbușirea unei bune părți a Irakului sub asaltul forțelor ISIL, la originea sa o fostă franciză Al Qaeda care, în timp, a ajuns să-și urmeze propriul drum, intrând chiar în competiție cu organizația lui Bin Laden. A uimit însă rapiditatea cu care s-a răspândit influența teritorială a ISIL de ambele părți ale graniței siriano-irakiene, precum și pulverizarea unităților militare guvernamentale ale Bagdadului. Retroactiv, însă, semnele acestui deznodământ pluteau de mult timp în aer.

 

„Ceea ce vedem astăzi în Irak este în mare măsură o continuare a vechiului război civil cu nuanțe sectare de dinainte de 2007”, ne-a spus în toamna anului trecut profesorul Stephen Biddle de la Universitatea George Washington. Practic, natura conflictului a rămas neschimbată: o competiție de supraviețuire politică și identitară, un joc de sumă zero cu mize ontologice pentru principalele grupări confesionale ale Irakului. Privită din acest unghi, campania generalului David Petraeus din 2007-2008 a avut un efect foarte apropiat de rolul asumat de Occident în Balcanii anilor ’90: un rol de menținere a păcii (peace-keeping). Așadar, Washingtonul devenise garantul unui echilibru sectar fragil între Bagdadul dominat politic de o guvernare șiită și populația sunnită. În sine, campania de contrainsurgență instrumentată în ultimii doi ani ai Administrației Bush nu putea să rezolve tensiunile structurale existente la nivelul societății irakiene. Obiectivul „era acela al inițierii unui proces politic care să permită tuturor comunităților și grupărilor marginalizate posibilitatea de a intra într-o competiție corectă pentru împărțirea puterii, încurajând pe această cale soluționarea disputelor prin intermediul politicii, și nu al violenței”, spune istoricul Joel Rayburn, proaspătul autor al unei noi cărți despre dinamica Irakului post-american (Iraq after America. Strongmen, Sectarians, Resistance). De departe, cea mai importantă dintre inițiativele lansate în acele zile ținea de reconcilierea și cooptarea insurgenței sunnite. În cele din urmă, „nu poți avea un segment de 18-20% din populație care se simte marginalizată, care nu are o miză personală în succesul noului Irak, ci, dimpotrivă, în eșecul său”, rezuma chiar generalul Petraeus filozofia campaniei sale. Pe acest fond a avut loc susținerea unor inițiative locale esențiale pentru stabilizarea temporară a Irakului, precum Trezirea din Anbar sau exportul acestui model în celelalte regiuni sunnite prin crearea Fiilor Irakului. Dar resetarea relațiilor de sumă zero, reintegrarea și partajarea beneficiilor sistemului depinde în ultimă instanță de voința politică a Bagdadului. Însă, așa cum arată Joel Rayburn în cartea sa, premierul Maliki avea cu totul alte priorități. Răspundea unor alte imperative politice. Agenda reconcilierii și cooptării insurgenței sunnite nu era și agenda sa. Dimpotrivă, chiar înainte de retragerea forțelor americane din 2011 și pe fondul dezlănțuirii Primăverilor Arabe, premierul inițiază un proces gradual de Malikizare a statului, un fel de colonizare și confiscare a celor mai importante pârghii guvernamentale pentru el și acoliții săi. Treptat, își extinde controlul asupra serviciilor de informații și asupra armatei, inventând chiar artificii instituționale prin care anulează de facto sistemul de checks-and-balances impus de Constituție.

 

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1294/foto_dosar_2.jpg

Militanţi ISIL ocupă poziţii în Irak (Fallujah, ianuarie 2014)

Pe tot parcursul anului 2011 crește presiunea publică pentru servicii guvernamentale mai bune. Protestelor li se răspunde în forță, inclusiv letală. La puțin timp de la retragerea forțelor americane, într-o veritabilă operațiune de tip „noaptea cuțitelor lungi”, sunt arestați cei mai importanți lideri sunniți: vicepreședintele Tariq al-Hashemi, vicepremierul Saleh al-Mutlaq și ministrul de Finanțe Rafi al-Issawi. Era semnalul revenirii Irakului la practicile unui sistem de tip winners-take-all. În primele zile ale lui 2013, zeci de mii de sunniți ocupă piețele din Mosul, Fallujah, Ramadi, Tikrit și Hawijah, protestând împotriva excluderilor liderilor lor. De aici și până la respingerea procesului politic și reînceperea rezistenței armate nu a fost decât un pas. „În 2007, Maliki nu a devenit peste noapte un Thomas Jefferson sau un George Washington. El și-a arătat disponibilitatea de a coopera cu sunniții numai sub presiunea constantă a ame­ri­canilor și a capitalului de presiune exercitat de aceștia. Când pârghiile au dispărut, presiunea s-a evaporat, iar Maliki s-a întors la instinctele sale politice tradiționale – marginalizarea și oprimarea sunniților”, spune Stephen Biddle. În acest context, răspunsul acestora din urmă a fost unul cât se poate de rațional: alianța cu un actor violent care putea să le ofere protecție împotriva unui guvern prădător.

 

Limitele campaniei

 

Umbra Vietnamului

Campania de stabilizare din 2007-’08 nu putea de una singură să transforme stimulii care predispuneau grupările sectare spre un joc de sumă zero. Prezența americană nu putea decât să înghețe competiția de securitate societală. Reintegrarea și reconcilierea foștilor insurgenți nu putea fi făcută decât de guvernul local.   Pe undeva, Irakul ne amintește de Vietnam. Frank Scotton, un veteran al Vietnamului, observa în memoriile sale publicate în 2014: „Am ajuns să credem că putem aplica o soluție mecanică insurgenței. Că poate fi rezolvată, suprimată, contracarată, dacă se urmează procedura corectă, iar componentele sunt asamblate în ordinea corectă”.

 

 

 

 

 

Capcana lui Tucidide

 

Istoria sugerează că tranzițiile sistemice sunt dificile și că de obicei degenerează în războaie, dar acest deznodământ nu este inevitabil.

 

Anul centenarului Primului Război Mondial este un moment încărcat de simbolism nu doar pentru că asistăm cu adevărat la revenirea în forță a istoriei, dar și pentru că analiza trecutului poate să ofere lecții importante pentru modelarea interacțiunilor dintre marile puteri în secolul XXI. De altfel, ne aflăm în fazele incipiente ale unei noi tranziții sistemice. Mulți dintre cei care sunt preocupați de viitorul relațiilor dintre China și Statele Unite văd în „capcana lui Tucidide” o posibilă traiectorie, pe măsura ce puterea în ascensiune tinde să conteste puterea consacrată, presând pentru reajustarea sistemului de o manieră care să-i reflecte valorile și puterea în expansiune.

 

Pentru experții în relații internaționale și decidenți miza devine identificarea unor mecanisme care să stabilizeze competiția și să evite repetarea dinamicilor care au transformat rivalitatea dintre Sparta și Atena, degenerând în războiul peloponeziac (un conflict pentru hegemonia regională). Istoria sugerează că acestea sunt tranziții foarte dificile și că de obicei conduc la conflicte. În același timp însă, conflictul nu este inevitabil. „Ceea ce mă îngrijorează este cu siguranță convingerea care se dezvoltă la nivelul anumitor elite chineze, că singurul mod de a-și asigura securitatea este prin transformarea Chinei în hegemon. Ar fi o rețetă a dezastrului. Este imperativ ca această viziune să fie respinsă și înlocuită cu o alta, care recunoaște necesitatea adoptării unor măsuri care să îi asigure pe vecinii din imediata apropiere de intențiile sale pașnice”, spune Jim Steinberg, arhitectul pivotului american spre Asia.

 

Dar coregrafia din ultimii ani pare să sugereze că Beijingul doreşte să fie recunoscut drept administratorul de jure, cel care rescrie regulile jocului şi impune o nouă realitate teritorială în „străinătatea sa apropiată”, în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est. În noiembrie 2013, China a impus o „zonă de identificare şi apărare aeriană”, acoperind cea mai mare parte a Mării Chinei de Est, inclusiv insulele Senkaku, un teritoriu administrat de Japonia, dar revendicat de China. Ulterior, în ianuarie 2014, Beijingul a anunţat că toate navele străine care vor să pescuiască în zonele Mării Chinei de Sud revendicate de China trebuie să primească aprobarea sa. Şi asta în ciuda faptului că multe dintre aceste ape fac parte, în conformitate cu normele dreptului internaţional, din zonele economice exclusive ale statelor vecine. Mai mult, pe tot parcursul anului trecut, China a investit masiv în crearea de insule artificiale, impunând noi realități teritoriale care, în timp, pot schimba geografia controlului în Marea Chinei de Sud. Așadar, care este strategia Chinei? „Beijingul vrea să evite un conflict, dar în același timp vrea să-și atingă obiectivele de securitate. Și are o metodă: pe de o parte, vedem o acumulare graduală de mici schimbări teritoriale în Mările Chinei de Sud și Est, ca și cum ar felia un salam, dar prin care își extinde treptat zona de influență; pe de altă parte, Beijingul dezvoltă capabilități militare gândite să protejeze aceste acumulări și să facă imposibile presiunile pentru reîntoarcerea la statu-quo ante”, ne-a spus Robert Haddick, autorul unei noi cărți publicate în septembrie (Fire on the Water: China, America and the Future of Pacific). De ani buni China investeşte masiv în tehnologii antiacces, căutând nici mai mult, nici mai puţin decât anularea supremaţiei deţinute de SUA în imediata sa proximitate. Intenţia sa este de a ţine fizic la distanţă America de o virtuală străinătate apropiată chineză, forțând astfel propria sferă privilegiată de interese geopolitice.

 

Pe termen lung, pentru a evita deznodământul capcanei lui Tucidide, „niciuna dintre părți nu ar trebui să se lase condusă de temerile cele mai negre în relația cu celălalt. Pentru că în acel moment se va ajunge la ceea ce literatura relaţiilor internaționale numește dilema de securitate, la jocul de sumă zero, care tinde să genereze conflict, indiferent de obiectivele reale ale celeilalte părți. Cel mai important este să încercăm să redresăm această problemă de suspiciune mutuală”, consideră fostul subsecretar de stat Jim Steinberg. În același timp, însă, este important ca Washingtonul să demonstreze credibilitatea sistemului său de descurajare, pentru a evita istoria războiului din Coreea, când Nordul nu a crezut în determinarea Statelor Unite de a veni în apărarea Sudului. Este o lecție importantă deopotrivă pentru Asia, dar mai ales pentru Europa de astăzi.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1294/foto_dosar_3.jpg

Nave ruseşti şi chinezeşti în cadrul unor manevre militare comune (mai 2014)

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!