25 de ani de intelligence românesc: lumini şi umbre

0
4

Volumul Monografia SRI. 1990-2015 tratează istoricul, evoluţia instituţional-juridică a SRI, dezvoltarea bazei materiale, relaţiile cu clasa politică şi cetăţenii, dar şi cazurile pe care le-a rezolvat Serviciul de-a lungul timpului.

 

Trăim într-o ţară pe care amintirile ne­fas­te ale comunismului, fantomele trecutului totalitar şi teama de abuzurile gu­ver­nan­ţilor nu au părăsit-o încă, deşi au trecut două decenii şi jumătate de când regimul a fost schim­bat, în mod violent, pro­ba­bil printr-un amestec de revoluţie şi lovitură de pa­lat, iar un preşedinte-dic­ta­tor a fost executat. De ace­ea, chiar ideea de a fonda un serviciu român de in­for­maţii interne s-a lovit la în­ceput de opoziţia unei părţi a clasei politice şi a so­cie­tă­ţii, cu toate că, evident, era foarte ne­cesar. Într-o ţară în care decidenţii nu au vrut să numească strategia naţională de se­curitate cu acest nume, ci au preferat eti­cheta „de apărare“, spre a evita asocierea cu „Securitatea“ vechiului regim, nu e de mirare că perspectiva de a înlocui fosta Se­curitate cu un nou serviciu de informaţii, care să fie în slujba cetăţenilor, a statului de drept, a fost primită cu circumspecţie. De altfel, şi acum sunt voci care critică „secretomania“ serviciilor de intelligence şi posibila asociere a unor personaje din aces­tea cu politicieni.

Citind diferite editoriale de presă, ai sen­zaţia acută că, de fapt, serviciile de infor­maţie fac jocuri obscure, că sunt părtaşe ale unor interese partizane sau că, de fapt, controlul lor scapă în bună parte co­mi­sii­lor de specialitate ale parlamentului. Cu al­te cuvinte, riscul major al unor servicii de informaţii prea puternice şi cu prea puţin control civil, politic ar fi derapajul de la democraţie. Ţinem minte cu toţii ae­rul trist şi dezolat al fostului preşedinte Emil Constantinescu, atunci când afirma că „m-au învins serviciile“, aluzie trans­parentă la ofiţerii „moşteniţi“ din fosta Securitate, mai ales la cei trecuţi în re­zer­vă şi care intraseră în PSD spre a-şi făuri un nou destin.

http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1329/foto/carte%20cioculesu.jpg

// Monografia SRI. 1990-2015
// Ediţie îngrijită de Iulian Diculescu
// Editura Rao, Bucureşti, 2015, 341 p.

De aceea, spre a oferi o interpretare cât mai obiectivă, care să diminueze forţa spe­culaţiilor şi zvonisticii, se simţea nevoia unei asemenea lucrări, de tip monografic.

 

O „naraţiune“ din interior şi, totuşi, destul de critică

 

Volumul Monografia SRI. 1990-2015, apă­rut anul acesta la Editura Rao, tratează is­toricul, evoluţia instituţional-juridică a SRI, dezvoltarea bazei materiale, relaţiile cu clasa politică şi cetăţenii, dar şi cazurile pe care le-a rezolvat Serviciul de-a lungul timpului.

O primă caracteristică a acestei „mono­grafii“ – remarc folosirea acestui termen cu sensul de studiu ştiinţific aprofundat, analiză detaliată şi cvasiexhaustivă – este că provine chiar din interiorul Serviciului însuşi, nefiind nicidecum opera unui sau a unor autori academici din afara sis­te­mului ori a unor jurnalişti de investigaţie. Ar fi fost şi greu ca, de pildă, nişte jur­nalişti sau cercetători să obţină infor­ma­ţiile necesare de la „sursă“, mai ales că ofi­ţerii de informaţii au restricţii profesionale binecunoscute în relaţiile cu presa.

În aceste condiţii, recunosc că primul meu impuls a fost să cred că am în faţă un vo­lum plin de laude şi omagii faţă de per­for­manţele SRI, cu o minimă spre ine­xis­ten­tă capacitate critică. M-am înşelat: volumul conţine şi destule critici la adresa in­competenţei unor angajaţi, recunoaşterea unor puncte slabe, a unor greşeli pro­fesionale grave, pe lângă enumerarea zonelor po­zi­tive. Parametrii analizei şi limitele acesteia – în fond, vorbim despre o agenţie sta­tală care lucrează prin excelenţă cu informaţii secrete, clasificate – sunt stabilite încă de la început, în Cu­vântul înainte (semnat de directorul SRI, d-l Eduard Helvig) şi Argument (semnat de deja „faimosul“ general Florian Coldea, în urma scandalului mediatic în care au fost implicaţi Traian Băsescu şi Elena Udrea). După cum remarcă d-l Helvig, în do­me­niul serviciilor secrete „informaţiile la ca­re [oamenii, n.m.] nu au acces atrag ca un magnet“. Generalul Coldea explică, la rân­dul său, utilitatea volumului, vorbind de „o contribuţie istoriografică la cu­noaşterea instituţiei“, o „reţetă de scri­e­re“ ce include în mod interdisciplinar „in­ves­tigaţia, portretul, atmosfera de epo­că“, nefiind aşadar un volum de interes pur academic, ci şi pentru publicul mai larg, dornic să înţeleagă în fine „cu ce se mă­nâncă“ SRI, o instituţie a cărei func­ţionare e învăluită în mister.

SRI luptă să îşi construiască o imagine publică pozitivă, după anumite scandaluri legate de posibila implicare a unor ofiţeri în jocurile politice care îi opuneau pe ex-pre­şedintele Traian Băsescu premierului Vic­tor Ponta sau după acuzaţiile aduse co­misiilor de control al serviciilor din cele do­uă Camere ale parlamentului, că, în rea­litate, factorul politic democratic nu are con­trol asupra jocurilor de culise ale ser­viciilor. Monografia aceasta îşi propune să „desecretizeze“ ceea ce poate fi dese­cre­ti­zat, fără a încălca legile ţării. Generalul Col­dea recunoaşte cu sinceritate că „vor exista şi dimensiuni mai puţin do­cu­mentate“, fiind imposibil să fie semnalate toate cazurile rezolvate de SRI şi metodele exacte de lucru. Folosind ironia de cali­ta­te, acesta afirmă că a scrie o monografie completă a SRI ar fi o acţiune „ilegală“, „imorală“ şi „supraponderală“, deoarece s-ar încălca voit legea secretului de stat, ar expune ofiţerii de informaţii unor ris­curi grave şi ar ajunge să aibă mult prea multe pagini, unele pur tehnice şi greu de înţeles de profani.

Volumul îi trece în revistă pe preşedinţii suc­cesivi ai României şi raportarea lor la SRI, cu bune şi cu rele. Urmează parla­mentarii, câţiva jurnalişti cu preocupări în aria securităţii naţionale, lideri politici şi militari ai statelor aliate, opinia şi ca­riera directorilor SRI şi a unor pro­fe­sio­nişti – evident, anonimi – ai meseriei nu­mite „intelligence“.

 

O naştere dificilă, o „copilărie“ marcată de lipsuri

 

Interesantă este, după părerea mea, pe­ri­oada primilor ani postrevoluţionari. Au­torul sau autorii monografiei – este vorba de conducerea SRI care îşi asumă „na­ra­ţiu­nea“, dar şi de îngrijitorul ediţiei, d-l Iu­lian Diculescu – insistă pe dificultăţile foar­te mari în a forma un serviciu de in­formaţii interne profesionist, în condiţiile în care baza umană şi materială a fostului Departament de Securitate al Statului (DSS) trecuse în grabă de la Ministerul de Interne la cel al Apărării Naţionale, prin decizia Frontului Salvării Naţionale. Până când nou creatul SRI a reuşit să îşi for­me­ze o primă garnitură de profesionişti în ale intelligence-ului, până când a apărut şi cadrul legislativ propice – Legea 51/1991, promulgată pe 29 iulie 1991, şi Legea de organizare şi funcţionare 14/1992 –, struc­tura s-a confruntat cu lip­suri struc­tu­rale serioase şi evenimente des­ta­bilizante. Protestele stradale din 1990-1991, fe­no­menul Piaţa Universităţii şi mi­neriadele afe­rente, dar şi incidentele ro­mâno-ma­ghia­re de la Târgu Mureş sunt explicate prin radicalismul politic al ma­selor, „si­tuaţia economică dificilă“ a mul­tor ro­mâni, dar şi prin „campanii de de­zin­for­mare iniţiate inclusiv de agenţi ai unor servicii de informaţii străine, în scop destabilizator“. Chiar în lipsa posi­bi­lităţii de a verifica dintr-o terţă sursă aceas­tă din urmă afirmaţie, cred că tre­buie să o considerăm adevărată, dacă ne aducem aminte, de pildă, de agitaţia creată atunci de Ungaria în jurul acestui eve­niment. Se arată că Ministerul Apă­ră­rii şi cel de In­terne nu aveau instr­umen­tele necesare şi pregătirea spre a face faţă acestor tur­bu­lenţe socio-economice şi iden­titare, iar aici ne aducem aminte că, la ultima mi­ne­riadă, cea din 1999, în CSAT se pusese in­clusiv problema folosirii mu­niţiei de răz­boi contra minerilor ce riscau să invadeze Bucureştiul, din nou… Pro­ze­litismul re­li­gi­os şi reînvierea aspiraţiilor le­gionare, dar şi activitatea crimei or­ga­nizate din Rusia şi China sunt factori ce au completat pei­sa­jul de instabilitate şi haos din acei ani.

Până în martie 1990, a funcţionat un Ser­viciu de Informaţii în cadrul MApN, fo­lo­sindu-se modelul de organizare a fostului DSS, abia pe 26 martie fiind adoptat de­cretul ce permitea înfiinţarea SRI. Dar decretul nu a oferit şi resursele umane şi materiale necesare noului serviciu, acesta lucrând în mod destul de improvizat, cu sin­cope, inclusiv după adoptarea legilor de funcţionare din 1991 şi 1992. Primii ofiţeri cu funcţie de conducere din SRI, dar şi primii ofiţeri de informaţii au pro­venit din MApN, organismul în subordinea căruia s-a aflat la început noua structură. Se arată că multe dintre cadrele „moş­te­nite“ de la vechea Securitate nu s-au pu­tut adapta noilor condiţii, deoarece aveau obiective „depăşite“ şi nu înţelegeau co­rect „ce se petrecea în lume“. Doar 31% din personalul fostului DSS a fost păstrat, mii de ofiţeri fiind trecuţi în rezervă. De precizat că s-a urmărit atragerea de per­sonal tânăr şi competent, cunoscător de limbi străine, de preferinţă pregătit în sis­tem propriu.

Înainte să apară instituţia care astăzi pre­gă­teşte, la nivel de licenţă şi master, ofi­ţeri de informaţii pentru SRI – Academia Naţională de Informaţii –, primii ofiţeri experţi au fost şcoliţi de către Şcoala Mi­litară Superioară de Ofiţeri a Minis­te­ru­lui de Interne, graţie unui protocol între SRI şi MI din iulie 1990. Academia de Poliţie a „ajutat“ SRI să obţină cadre com­petente, având o Facultate de Psiho­sociologie, structură subordonată SRI. În 1992, se forma Institutul Superior de In­for­maţii (ISI), ulterior devenind Aca­de­mia Naţională de Informaţii.

În ce priveşte partenerii străini, se re­marcă plecarea de la poziţia iniţială că nu există în activitatea de intelligence „prie­teni“ (la fel cum autorii „realişti“ din teoria relaţiilor internaţionale afirmă, ci­tându-l pe fostul premier britanic Ben­jamin Disraeli, că nu se poate vorbi de prie­tenie între state, ci doar de interese), ajungându-se la ideea că e nevoie de ser­vicii străine „partenere“, parteneriat ba­zat pe încredere şi o „minimă onestitate“. Evident, ştim că, teoretic, în sânul UE şi NATO nu se mai practică spionajul, cu toate că faimosul caz Edward Snowden a ri­dicat enorm de multe semne de în­tre­bare – dacă SUA i-au spionat pe aliaţi, de ce nu ar fi făcut-o între ele şi alte state membre? Este interesant că majoritatea acordurilor de cooperare ale SRI cu par­teneri străini sunt de tip gentlemen agre­e­ment, probabil spre a se evita expunerea şi deconspirarea.

 

SRI – cu bune şi rele

 

Între „cazurile controversate“ cu care SRI s-a confruntat, menţionăm câteva: con­flictul interetnic româno-maghiar de la Târgu Mureş din martie 1990, izbucnit în con­textul războaielor etnice din ex-Iu­go­slavia vecină. Se afirmă că SRI nu a fost de­fel implicat în „orchestrarea“ eveni­men­telor, deoarece în martie 1990 încă era la începuturi, nefiind decât parţial ope­ra­ţio­nal. Cazul Berevoieşti – care a ţinut capul de afiş al presei săptămâni în mai 1990 –, anume aruncarea la groapa de gunoi de la Va­lea Bratiei din judeţul Argeş a multor saci cu documente de lucru ale SRI, este explicat prin stupiditatea şi încălcarea gra­vă a ordinelor de către cei care ar fi tre­buit să distrugă în siguranţă aceste do­cumente „devenite inutile“. Dar ghi­nion… nefuncţionând fabrica de hârtie de la Scăeni, unde trebuiau arse documentele, incompetenţii angajaţi le-au dus la groapa de gunoi, spre a se debarasa cât mai re­pede de ele! Însă presa le-a descoperit…

Reversul medaliei îl reprezintă cazurile în­cununate cu succes: deconspirarea unor aten­tate teroriste (de pildă, ambasadorul in­dian Francis Ribeiro a fost salvat in ex­tremis de atacatorii săi din etnia sikh), cazuri de evaziune fiscală şi fraudă finan­ciară, implicarea SRI în cazul jurnaliştilor români răpiţi in Irak, prevenirea atacului terorist cu gaz al lui Florin Lesch (terorist autohton), fraudele de la Rompetrol, cazul Al Dulaimi – reţea de imigraţie ilegală din Irak, prin care au ajuns la noi elemente ale Al Qaeda din Irak (AQI), cazul „mită la bacalaureat“ la Liceul Bolintineanu din Bu­cureşti etc. Combaterea ameninţării ci­bernetice este una dintre atribuţiile ma­jore ale Serviciului, deoarece sunt greu de identificat atacatorii, iar atacurile ciber­netice nu pot fi deocamdată echivalate cu atacurile militare, de aceea serviciile in­tervin prin metode cel mai adesea non­mi­litare. SRI are acum pagină de Facebook, primind 13.045 de like-uri pe an, iar le­gă­turile cu societatea civilă se intensifică. Au­torii nu ezită să descrie şi conflictul dintre politicianul Elena Udrea şi generalul Flo­rian Coldea, care asigura conducerea in­te­ri­mară a instituţiei, la începutul acestui an, dar consideră acuzaţiile primeia ca fiind total nefondate, invocând deciziile DNA, ale organelor de anchetă ale SRI şi ale comisiei comune de control al SRI din cele două Camere ale parlamentului.

În final, nu trebuie uitat că volumul este unul ocazionat de aniveresarea a 25 de ani de existenţă, o cifră care nu e rotundă, dar e semnificativă. În aceste două decenii şi jumătate, SRI s-a reformat, s-a mo­der­nizat şi a mers pe calea profesionalismului, făcând parte din marea familie a ser­vi­ciilor de informaţii ale statelor membre ale UE şi NATO. Personal, regret totuşi că autorii nu au stabilit o conexiune peste timp cu serviciile de informaţii româneşti din epoca interbelică, foarte competente şi puternice. Sperăm ca această mo­no­grafie, cu calităţile şi defectele ei, să des­chidă calea unor alte analize competente ale unor cercetători în studii de securitate şi intelligence, chiar din afara „si­s­te­mului“, adică academici, jurnalişti sau o com­binaţie între aceştia. În acest fel, an­xietăţile publicului larg privind excesul de putere şi influenţă al serviciilor se va di­minua, prin mai buna cunoaştere. Pe de al­tă parte, România, ca stat de drept, tre­buie să îşi perfecţioneze constant instru­men­tele de control civil asupra SRI, SIE şi a celorlalte servicii şi direcţii specializate în colectarea şi analiza de intelligence.

 

* Dr. Şerban Filip Cioculescu este lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti şi cercetător senior al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!