ACT – o pepiniera de spectacole

0
9

Teatru sarac. Actorii se multumesc de cele mai multe ori cu o recuzita improvizata. Printre ultimele titluri,  Demonul rosu si Amalia respira adanc. Public divers, asezat pe gradene nu prea confortabile, locuri limitate. Majoritar, spectatori tineri care descopera arta dramatica ori prietenii care-si admira colegii. O, voi, noi generatii – transpira prin timpuri song -ul bardului national. Urcat, acesta, hiperponderal, la demnitati nevisate candva.

 Aici nu se aude. Suntem la subsol. Teatrul ACT. Pe Calea Victoriei, nume marcat de varii conotatii azi, dupa infrangerea socialismului de bravii succesori convertiti la afaceri. Se afla la doi pasi de Green Hours, socotit pasamite mai putin “fenomen”, cu sau fara masca – ca si intregul complex cultural vizat de “oportunitatile imobiliarelor”. De prisos sa ne intrebam ce mai inseamna un ONG, o redactie, o librarie in fata vreunei fundatii/beton, iar unde fundatii nu sunt, nici manopera intermediarilor nu e. Insa acolo, tot un subsol, respectiv Teatrul LUNI functionand non-stop, inclusiv in veri caniculare, ai zice ca “nu se simte”. Impreuna cu Lia Bugnar – un dramaturg. In fine, acolo sau aici, suntem carevasazica cam in aceeasi oala. Inconjurati de surzi si muti. Despre nesimtiti – altfel, numai de bine. Oricum, si teatrul poate fi un business, nu-i asa? Vedetele mediatice in floare pe toate canalele, in locul monopolului partidului-stat, o confirma. Ghilimelele de rigoare…

 Si iata ca, oarecum marginal, subteran, departe de zumzetul autosuficient, isi face aparitia cate un proiect original, deschiderea ofertanta spre altceva, fiindca perfectiunea calpa/clasicul cabotinism sunt mai rele decat stangaciile inceputului. Cata vreme acest inceput aduce de pilda un text semnificativ ori, de ce nu, recitalul unui actor in contradictie cu erotica poetica a stadioanelor, victime de asemenea “colaterale”. Dar asta e o alta poveste… Marcel Top este un regizor care, cautandu-si limbajul, se poate trezi in plin necunoscut, precum personajele din Demonul rosu de Hideki Noda, apreciat dramaturg japonez contemporan, tradus de actrita Kana Hashimoto, in rol principal. Sarjeaza in primele scene spre a ne introduce in universul vetust al personajelor blocate in utopie, inghetate intr-o realitate inventata pe care vor sa o impuna intregii comunitati. Aparitia Strainului e astfel un atentat la siguranta consfintita, repede demonizat, pentru ca mult invocatul “dincolo” nici nu trebuie sa existe in grotescul atat de familiar incat a ajuns sa se confunde cu unicul mod de viata admisibil. Trecand peste unele discordante stilistice, datorate in parte interpretilor scapati din mana, alteori accentului pus pe conventie – justificat ideatic de trama acestui basm modern care nu exclude insa rigoarea gestului realist -, interpretarea lui Kana Hashimoto (Demonul rosu) e relevabila prin rafinament si conciziune. I se alatura in distributie Maria Tudosie, Simona Popescu, Radu Zetu, Vitalie Bantas, Afrodita Andone, reflectand tragicomicul unei lumi atomizate, sub pecetea vreunui nou guru livrand-o propriilor asteptari. Esecul, inclus. Muzica lui Tom Brandus si Marcel Top, scenografia Ancai Florea completeaza imaginea de lumini si umbre a alteritatii, fie alegorica, a fantasmelor recurente sau, ce coincidenta, a istoriei parcurse.

 Piesa Amalia respira adanc e o monodrama scrisa de Alina Nelega, autor recunoscut in tara si “peste hotare” – ce frumos suna acest cuvant. Ma rog, in dulcele stil clasic. Text laureat la Heidelberg, 2007, cu Premiul Autor European. La Teatrul ACT a fost montat de proaspata absolventa UNACT Mariana Camarasan, spectacol reprezentat in cadrul Festivalului National de Teatru, si prestatia inca studentei in anul III, sectia scenografie, Alexandra Penciuc. Marturie a absurdului comunist, prelungindu-se in urmatorii ani de libertate conditionata, fiindca odata cu prabusirea iluziilor dispare orice recurs la speranta, fara ca individul sa se mai poata intoarce spre irepresibilele nostalgii, ramase intr-un spatiu suspendat, precum existenta distrusa, irecuperabila in timp, si este un veritabil miracol modul in care cei ce n-au trait tragedia si-o asuma cumva dincolo de estetic, ceea ce tine de talent, dincolo de experienta, semn ca drama continua. Destinul unei “eroine” a timpurilor noastre e turnesolul starii intregii colectivitati aflate in fata oglinzii, oglinda deformanta, de balci, prin care transpare surprinzator intruchiparea originalului, omul de azi asa cum a fost programat. Si este intrutotul revelatoare creatia absolventei UNACT, Cristina Casian, trecand prin varstele arheologiei cunoasterii. Nu altceva decat conditia omului contemporan. Cel “netransplantat”, edificator pentru o traditie redusa la derizoriu. Intr-un spectacol exceptional…

Nu uitam reprezentatiile unor Mihai Maniutiu sau Alexandru Dabija (Creatorul de teatru), de la ACT, ultimul “coborand” la Teatrul LUNI, ca si Tocilescu, amenintat de expropriere, impreuna cu situl de pe Victoria!