Afganistanul – o lupta pentru prezent conditionata de trecut

0
1

Afganistanul se afla astazi intr-un moment de rascruce. Eforturile comunitatii internationale de stabilizare si reconstructie a unei societati desfigurate de decenii de conflict au aspectul unei misiuni aproape imposibile. Desi in ultimii 7 ani progresul facut este evident, totusi tarele trecutului ameninta prezentul si viitorul Afganistanului. Absenta unui stat si a unor institutii autentice, inexistenta unei economii functionale, primitivismul infrastructurii, revenirea talibanilor – toate acestea ameninta efortul comunitatii internationale de a transforma pentru prima data Afganistanul intr-o poveste de succes.

 

Afganistanul se învecineaza cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul si Tadjikistanul. Cu Pakistanul, aflat pana la 1947 sub dominatie britanica, a avut neîntelegeri înca de la sfârsitul secolului XIX, pentru linia Durand, care separa etnia pastunilor, aflati de o parte si de alta a granitei afgano-pakistaneze. A avut relatii tensionate si cu ceilalti vecini, din cauza valurilor de refugiati care au trecut granita de teama conflictelor mereu prezente în Afganistan sau a exportului de terorism practicat de Al-Qaeda. Are o populatie multietnica formata din pastuni, tadjici, uzbeci si hazari, între care au existat întotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de locuitori sunt în majoritate musulmani. Grupul pastunilor a dominat pe întregul parcurs al istoriei celelalte etnii.

 

Regii afganilor

 

Istoria Afganistanului este dominata de conflicte. Statul a aparut in secolul al XVIII-lea, cand Ahmad Shah Durrani, primul rege al afganilor, a reusit sa unifice teritoriul afgan de astazi. Imperiul Britanic si cel Rus si-au disputat in secolul urmator teritoriul Afganistanului, care devenise o importanta miza strategica in "Marele Joc". Cu Imperiul Britanic, Afganistanul a purtat trei razboaie, ultimul la mijlocul secolului XIX, in urma carora a iesit invingator. Dupa incheierea razboiului cu britanicii, singurele conflicte cunoscute de poporul afgan au fost cele interne. Un rege il detrona pe altul, schimbarea conducatorului era o obisnuinta. Cu exceptia lui Zahir Shah (1933-1973), niciunul dintre regi nu a adus schimbari semnificative pentru afgani. Regele Zahir a reusit sa puna capat temporar conflictelor interetnice, a promulgat o Constitutie care oferea pentru prima data drepturi politice femeilor afgane si stabilea un corp legislativ.

 

Comunismul made in Afganistan

 

Ideologia marxista si politica URSS de internationalizare a revolutiei socialiste ajunsesera in Afganistan inca din 1923. Moscova a gasit printre afgani personajele de care avea nevoie pentru a mobiliza o miscare comunista. In 1970 au reinceput conflictele dintre diversele factiuni politice, care ii opuneau acum pe comunisti miscarilor islamice. Peste 3 ani, regele Zahir a fost detronat de varul sau, Mohammad Daoud, care a impus o dictatura militara. Daoud nu a rezistat la putere, Afganistanul a revenit la practica schimbarii unui numar mare de lideri intr-un timp foarte scurt. Pe parcursul unui singur an, 1979, Afganistanul a fost condus de Mohammad Taraki, Hafizullah Amin si Barak Karmal. Ultimul a rezistat in fruntea Afganistanului pentru ca era sustinut de sovietici. Anul 1979 a inlocuit conflictele dintre diversele factiuni politice cu un razboi impotriva URSS, care a invadat teritoriul afgan in decembrie pentru a sustine guvernul comunist al lui Karmal. Afganistanul a intrat din nou in jocul marilor puteri. Marele Joc era inlocuit de Razboiul Rece, iar Afganistanul era campul de batalie al URSS si SUA.

 Casa Alba se temea, la fel ca si in cazul Vietnamului, de raspandirea comunismului in lume. Primele masuri adoptate de administratia Jimmy Carter au fost pasnice, un boicot al Jocurilor Olimpice de la Moscova, anularea unor acorduri comerciale incheiate cu Brejnev. În 1980, SUA hotarasc sa intervina in teatrul de operatiuni. Americanii au participat la razboi prin intermediul rezistentei afgane. Zbigniev Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate nationala, a fost trimis sa negocieze cu Pakistanul pentru a livra arme opozitiei afgane. Asa a inceput cooperarea dintre mujahedini ("Soldatii lui Dumnezeu") si americani. CIA trimitea arme catre serviciile secrete din Pakistan care ii aprovizionau pe mujahedini. Tabara celor care i-au sustinut pe mujahedini s-a largit si a inclus Marea Britanie, Arabia Saudita, Egiptul. Pe parcursul anilor ‘80, gradul de implicare a celor doua superputeri a crescut. SUA au furnizat mii de tone de armament muhajedinilor. URSS a trimis in Afganistan peste 100.000 de soldati.

Spre sfarsitul anilor ‘80, razboiul din Afganistan atarna ca o piatra de moara de gatul economiei falimentare a gigantului comunist. In 1985, tovarasii de la Moscova au ales un nou conducator, pe Mihail Gorbaciov. Schimbarea puterii politice a adus modificarea politicii fata de Afganistan. Prima schimbare a fost inlocuirea lui Karmal cu Mohammed Najibullah, fost sef al serviciilor secrete afgane, cunoscut pentru cruzimea sa.

 Un an mai târziu, Mihail Gorbaciov a pus, pentru prima data, problema retragerii din Afganistan. În 1988, erau semnate Acordurile de la Geneva, care incheiau "aventura sovietica" in Afganistan. Data de 15 februarie 1989 era termenul limita pentru retragerea sovieticilor. Ultimele detasamente si consilieri rusi au parasit Afganistanul in 1992. Au lasat in urma un guvern slab, condus de Najibullah. Retragerea sovieticilor nu a pus capat conflictelor din Afganistan, diversele factiuni etnice au inceput confruntarea pentru a prelua puterea politica.

 Najibullah a fost înlaturat si puterea a revenit mujahedinilor, care l-au desemnat lider pe Rabbani, acesta reusind sa puna capat conflictelor interetnice. S-a ajuns la razboi civil. O parte a mujahedinilor a format miscarea talibanilor. Pregatiti în seminariile islamice, medrese din Pakistan, talibanii au devenit principalul adversar al guvernului Rabbani.

 

Guvernarea obscura a talibanilor

 

 In 1996, talibanii au reusit sa preia puterea la Kabul. Afganii i-au sustinut atunci cand s-au instalat la conducere. Ei propuneau revenirea la traditia islamica a majoritatii care fusese negata de regimul comunist ateu. Au avut si sustinerea comunitatii internationale. Liderul suprem impus de talibani era mullahul Muhammad Omar, simbol al Jihadului islamic pentru ca îsi pierduse un ochi în razboiul împotriva sovieticilor. El a devenit "sef al statului" si "comandant al celor credinciosi". Nu era cunoscut de populatie pentru ca iesea rar în public. Talibanii au pus capat razboiului civil. In scurt timp, populatia a ajuns sa se teama de noii conducatori, de practicile violente ale acestora. Afganistanul a ajuns un loc al extremismului islamic, al puritanismului religios, cei care nu se supuneau regulilor impuse de talibani erau aspru pedepsiti. Ministerul pentru Promovarea Virtutii si Suprimarea Viciului era principalul organ al guvernului, care îi pedepsea pe cei care ascultau muzica, dansau, jucau fotbal sau se uitau la televizor. Regulile absurde ale talibanilor au lovit în special femeile. Erau obligate sa poarte burqa, un vesmânt care le acoperea fata, nu puteau iesi din casa daca nu erau însotite de un barbat, nu puteau profesa decât în sistemul de sanatate. Si, poate cel mai grav lucru, fetelor le era interzisa educatia. Cele care aveau curajul sa încalce regulile talibanilor erau împuscate. Regimul de la Kabul a organizat mai multe executii publice pentru femeile acuzate de adulter. Masurile aspre ale talibanilor s-au îndreptat si împotriva celor de alta religie, guvernul de la Kabul intentionand sa le impuna acestora purtarea unor etichete, pentru a fi recunoscuti drept nemusulmani. Singurul lucru bun pe care l-au facut talibanii pentru Afganistan a fost impunerea unor masuri pentru reducerea traficului de narcotice, deoarece consumul de stupefiante sau comercializarea acestora era necorespunzatoare practicilor islamice fundamentaliste.

 În scurt timp, talibanii au fost contestati, iar faptul ca nu au reusit sa-si impuna controlul pe tot cuprinsul Afganistanului a fost un atu pentru opozitia creata prin Alianta Nordului, care grupa tadjici, uzbeci, hazari, pastuni. Talibanii au incercat permanent sa distruga opozitia.

 Încalcarea drepturilor omului a atras criticile comunitatii internationale, care a formulat, prin intermediul Consiliului de Securitate al ONU, mai multe rezolutii la adresa Afganistanului. Cea mai dura reactie au avut-o SUA, care aveau ceva în plus de reprosat guvernului taliban: gazduirea pe teritoriul afgan a lui Osama Bin Laden si a taberelor de antrenament ale Al-Qaeda. Administratiile Clinton si Bush au solicitat în repetate rânduri extradarea celor vinovati de atacurile de la ambasadele SUA din Kenya si Tanzania, din 1998. Regimul de la Kabul era recunoscut de numai trei state: Pakistan, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite.

 

Afganistanul pe calea democratizarii

 

 La 11 septembrie 2001, Al-Qaeda a organizat atentatele împotriva SUA. Afganistanul a fost plasat alaturi de alte state care sustineau terorismul în "Axa Raului". Washington-ul a cerut înca o data talibanilor extradarea lui Bin Laden. Acestia au refuzat, iar la 22 septembrie 2001, SUA si coalitia antiterorista din jurul lor au atacat regimul Taliban si taberele Al-Qaeda. În mai putin de o luna guvernul taliban a fost înlaturat. Talibanii au lasat în urma un stat si o populatie care, dupa spusele lui Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, se aflau în Evul Mediu.

 SUA si o parte aliatilor si-au luat angajamentul de a reconstrui statul afgan dupa modelul democratic. Aliatii locali ai occidentalilor au fost factiunile din Alianta Nordului. Din rândurile acesteia provenea Hamid Karzai, apropiat al SUA, desemnat de Loja Jirga (adunarea traditionala din Afganistan), sef al statului în 2002. Karzai a devenit liderul unei administratii interimare negociata în 2001 la Bonn, unde s-a decis formarea unui Cabinet si adoptarea unei Constitutii. Administratia interimara a functionat pâna la organizarea alegerilor din 2004. Era pentru a doua oara când se organizau alegeri libere în Afganistan (primele au fost în 1969). Karzai a câstigat primul tur al alegerilor prezidentiale cu 55,4% din voturi. Alegerile legislative au fost organizate în septembrie 2005. Astfel, a aparut un parlament bicameral cu o configuratie stranie în care nu sunt reprezentate partidele politice, ci grupuri de aliati cu aceleasi interese.

 

Afganistanul astazi

 

 La aproape 7 ani de la inlaturarea regimului taliban, Afganistanul se prezinta ca o fotografie neclara, in care zone, insule de lumina incearca sa supravietuiasca intr-o mare cenusie. Afganistanul anului 2008 arata un optimism moderat. Politic si institutional, progresul este evident: avem o Constitutie care codifica pentru prima data un stat supus legii (ianuarie 2004); avem un presedinte ales democratic (octombrie 2004), a carui putere este contrabalansata de prerogativele Parlamentului National (decembrie 2005); avem un proces electoral care consacra dreptul de vot al femeilor. Sute de scoli si clinici medicale au fost deschise cu ajutorul comunitatii internationale, pentru a raspunde nevoilor imediate ale populatiei civile. Peste 5 milioane de copii afgani, dintre care 2 milioane de fete, au acces la educatie. Economia nationala inregistreaza o rata de crestere anuala de 8%, iar pana in prezent comunitatea internationala a pompat peste 24 de miliarde de dolari in reconstructia Afganistanului. Toate acestea intr-o tara in care provocarile sunt incomparabil mai mari decat cele pe care Vestul le intampina in Irak, in termeni de infrastructura economica, capital uman, potential industrial. Afganistanul este un stat cu o suprafata cu 40% mai mare decat a Irakului, cu o populatie covarsitor rurala si dependenta 80% de agricultura. Rata de alfabetizare este de 36%, iar infrastructura rutiera este in cel mai bun caz primitiva si in general nonexistenta. Apa potabila si furnizarea de electricitate sunt si astazi probleme critice. Inclusiv in capitala, aceste servicii minimale stau sub semnul sporadicului.

Daca in Irak provocarea este aceea de a restaura, de a reactiva o infrastructura economica si un standard de bunastare dislocate de razboi, in Afganistan miza consta pur si simplu in a inventa ceva ce nu a existat inainte. Afganistanul este in mod fundamental nu un proiect de reconstructie, ci de constructie de la zero a unor capacitati elementare care sa permita unui stat sa functioneze. Afganistanul este un proiect de inginerie, de mecanica graduala a statului. Problema centrala pe care comunitatea internationala o intampina in aceasta tara este aceea ca Afganistanul anului 2008 ramane un stat slab, fragil institutional, incapabil sa furnizeze cetatenilor sai servicii si bunuri publice primare. Este un stat care nu detine atribute institutionale suficient consolidate pentru a raspunde unor nevoi primare precum securitatea si ordinea publica si, totodata, un stat incapabil sa extinda domnia legii la nivelul intregului teritoriu. Riscul este acela al acumularii unui deficit de legitimitate in raport cu cetatenii sai.

 

Lectii de state-building

 

 Intrebarea este de ce ne aflam astazi in aceasta postura? Un motiv ar fi acela ca intre 2001-2006, prioritatile Occidentului au fost doua: pe de o parte, amenajarea constitutionala a statului si, pe de alta parte, operatiunile de contrainsurgenta, de eliminare si haituire a elementelor talibane si Al-Qaeda. Reconstructia si stabilizarea propriu-zisa a societatii afgane era perceputa ca un obiectiv secund. In acest fel, constructia statului a neglijat de fapt primul si cel mai important aliat al sau: cetateanul. E drept ca, in tot acest timp, acesta a primit ceva ce nu a mai avut niciodata: democratie politica, drepturi, toate acele atribute esentiale unei existente publice autentice. Insa toate acestea sunt produse exterioare, de vitrina, secundare in raport cu nevoile imediate din lumea reala: securitate, electricitate, apa potabila. Cu alte cuvinte, accentul ar fi trebuit sa cada in primul rand pe acele institutii capabile sa fidelizeze cetateanul prin furnizarea unor servicii vitale. Mai mult, este in mod fundamental gresit sa incerci in acest mod sa fidelizezi o populatie careia notiunea de "stat" ii este straina, necunoscuta. Afganistanul profund ramane o societate tribala, in care loialitatea are o puternica incarcatura locala, cel mult regionala, dar foarte vag nationala. Tribul si comunitatea locala raman cele mai relevante centre de autoritate.

Intre 2002-2004, comunitatea internationala si in special Statele Unite au facut eforturi minime pentru a ajuta guvernul central in a-si proiecta sfera serviciilor publice la populatia din afara Kabulului. Si asta din cauza aversiunii pe care Pentagonul condus de Donald Rumsfeld (secretarul apararii din SUA)  o dezvolta fata de asa-numitele operatiuni de nation-building desfasurate in anii ‘90 de catre administratia Clinton. Pentagonul dorea sa evite angajamente de magnitudinea celor asumate in anii ‘90, in fosta Iugoslavie, care au blocat armata americana in ample proiecte de stabilizare a unor state, care si la o distanta de un deceniu au ramas niste societati asistate, cu o securitate fragila si dependenta de prezenta occidentala. Ca raspuns la atacurile de la 11 septembrie 2001, Statele Unite au lansat operatiunea Enduring Freedom, a carei misiune principala era schimbarea regimului taliban si eliminarea sanctuarului Al-Qaeda din Afganistan. Rolul principal l-au jucat fortele speciale americane si cei 15.000 de luptatori din militiile antitalibane (Alianta Nordului). Din primul moment orice implicare a armatei americane in misiuni de stabilizare si reconstructie, aflate dincolo de profilul operatiunii Enduring Freedom, a fost in mod programatic limitata. In viziunea Pentagonului, efortul de stabilizare si reconstructie a Afganistanului era de competenta ONU, si nu a Statelor Unite. In acest sens, la 20 decembrie 2001 era creata Forta de Stabilizare Internationala (ISAF), in baza Rezolutiei 1386 a Consiliului de Securitate, cu misiunea explicita de a securiza Kabulul. Totusi, relevanta ISAF ramane periferica pana in momentul asumarii conducerii sale de catre NATO. Din august 2003, ISAF devine prima misiune a NATO in afara Europei. La jumatatea anului 2004, ISAF numara doar 9.500 de militari, iar eficienta sa inca se oprea la periferiile Kabulului. Totusi, daca singura forta configurata pentru reconstructie si stabilizare era operationala doar la nivelul capitalei, cine isi asuma efortul de securizare a populatiei civile in restul tarii? La nivelul anului 2004, armata si politia afgane erau institutii inca embrionare. Abia spre sfarsitul anului 2006, NATO ajunge sa acopere intreg teritoriul afgan. Astazi Alianta coordoneaza 41.000 de oameni si 25 de echipe provinciale de reconstructie. Deficitul de legitimitate al administratiei Karzai in randul populatiei civile este o consecinta directa a pasilor mult prea timizi pe care Statele Unite si NATO ii intreprind pentru a raspunde nevoii de siguranta fizica a civililor.

 O analiza atenta a demersului comunitatii internationale de reconstructie si stabilizare a Balcanilor indica anumite lectii care nu ar fi trebuit uitate in primii ani ai interventiei. Iar lectia de baza a anilor ‘90 ramane aceea ca un input redus de forte militare si asistenta economica intr-un mediu postconflict produce niveluri reduse de securitate, ordine publica si bunastare economica. In mod paradoxal, numarul fortelor desfasurate in 2002 in Afganistan este de 50 de ori mai mic fata de nivelul atins in Balcani. In plus, asistenta economica acordata administratiei Karzai in primii sai ani este departe de a corespunde nevoilor: daca in perioada postconflict cele 2 milioane de locuitori ai provinciei Kosovo au primit o asistenta de 1,8 miliarde de dolari, cele 31 de milioane de afgani primesc in primii 4 ani dupa inlaturarea regimului taliban doar 4,7 miliarde de dolari. In plus, banii sunt folositi preponderent pentru amenajarea institutionala a statului si doar accidental ajung la cetatean. Efectul direct al acestui faliment de viziune si de strategie a comunitatii internationale devine vizibil pe parcursul anului 2006: institutii fragile, o infrastructura de guvernare embrionara, un stat decorativ foarte departe de aspiratiile imediate ale cetateanului, un NATO fortat sa suplineasca absenta statului din Afganistanul profund, dominat de clanuri si militii tribale. In absenta unui stat "vizibil", functional, aproape de cetatean si capabil sa-i ofere produse tangibile (sa-l protejeze), securitatea se privatizeaza, militiile locale prolifereaza.

 

Reintoarcerea talibanilor

 

 Pe acest fond, in a doua jumatate a anului 2006, in provinciile pastune, din imediata vecinatate a granitei cu Pakistanul, asistam la revenirea talibanilor. Insurgenta talibana loveste cu eficienta chirurgicala centrele nevralgice ale administratiei Karzai – scoli, infrastructura rutiera si economica, posturi de politie, baze ale armatei, ii ucide pe functionarii civili ai guvernului. Sunt lovite toate acele elemente care fac centrul vizibil la nivelul provinciilor. Eficienta insurgentei expune, developeaza ineficienta guvernului de la Kabul, a armatei si politiei afgane si nu in ultimul rand a Statelor Unite si a NATO. Pierderile in randul fortelor internationale cresc exponential. Se mizeaza pe impactul pe care acestea il au asupra publicului democratiilor euro-atlantice si unde sprijinul pentru prezenta NATO in Afganistan se evapora. Deja, in cele mai multe state ale Aliantei, pentru numerosi politicieni, sensibili la presiuni si semnale publice, campania din Afganistan devine un subiect tabu nerecomandat consumului pe piata electorala. Se mizeaza pe faptul ca democratiile euro-atlantice nu sunt pregatite sa isi asume costuri suplimentare (in dezbaterile lor interne, opinia publica se pronunta majoritar pentru o restructurare si o retragere graduala a contingentelor din Afganistan). Totusi, fragilitatea guvernului de la Kabul in provincii explica doar in parte reintoarcerea talibanilor. Adevarata sursa a insurgentei din 2006 se afla in Pakistan in provincia Waziristan, o zona dominata de triburi pastune si care a permis regruparea fortelor talibane si a luptatorilor Al-Qaeda dupa colapsul din 2002. Este o zona impermeabila regimului de la Islamabad, o zona a nimanui (un no man’s land), in care triburile fac legea si se autoguverneaza. Aici se ascund mullahul Omar si Osama Bin Laden; tot aici, intre 2002 si 2006 se dezvolta o industrie a terorii care produce pe banda rulanta extremisti islamici pregatiti sa proiecteze Jihadul oriunde in lume. Totusi, regimul generalului Musharraf nu a aratat niciodata prea mult entuziasm in a imbratisa obsesia americana de eliminare a talibanilor din zonele tribale. Ba dimpotriva, neoficial, anumite cercuri de interese din serviciile secrete pakistaneze au sprijinit si finantat activ regruparea talibanilor si a luptatorilor Al-Qaeda dintr-un rationament foarte simplu: decat sa deveniti o amenintare interna pentru Pakistan, mai bine va ajutam sa va "externalizati" interesele. O analiza atenta a istoriei regiunii indica o motivatie suplimentara: pur si simplu, Islamabadul nu poate tolera un regim pro-India la Kabul (sunt cunoscute vederile pro-India ale administratiei Karzai). In acest context, Musharraf nu face decat sa urmeze cu strictete o logica palmerstoniana: un stat nu are prieteni sau dusmani permanenti, ci doar interese permanente.

 Afganistanul ramane, dupa aproape 7 ani de la instalarea administratiei Karzai, un stat slab, cu institutii fragile, decorative, foarte departe de cetatean, cu o birocratie specializata in deturnarea asistentei economice oferite de comunitatea internationala si nu in ultimul rand un narco-stat, cu o economie subterana bazata pe productia de droguri. Afganistanul alimenteaza in proportie de 92% piata globala a heroinei. Raportul ONU pe 2007 cu privire la traficul de droguri a plasat Afganistanul pe locul I în lume la productia de opiu. Imaginea mujahedinilor-copii cu un kalasnikov în mâna este înca reprezentativa pentru Afganistan, iar conflictele interetnice nu s-au sfârsit. Relatiile cu Iranul si Pakistanul ramân tensionate. Refugiatii afgani si acuzatiile pe care Karzai i le aduce lui Pervez Musharraf cu privire la relatiile cu Al-Qaeda sunt acum mizele disputei.