„Ambasadorul american“

0
30

Nu-i o coincidență că politicienii iliberali îl admiră pe Putin – ceea ce trebuie citit că îi admiră sistemul de guvernare; de asemenea, antiamericanismul – mai pe față sau mai disimulat al acestora – face parte din formula lor genetică în politică.

 

Odată cu Brexit-ul (sau, poate mai bine, odată cu începutul procesului Brexit), ne e clar că am in­trat, aici în Europa, într-o nouă paradigmă. Fi­reș­te, momentul hotărâtor poate abia urmează: deloc improbabila alegere a lui Donald Trump ca pre­șe­dinte al SUA. Dacă așa se va întâmpla, SUA în spe­cial și puterile anglo-saxone în general se vor dis­tanța de Europa Continentală. Celebra „umbrelă“ americană va deveni, cel puțin pentru un timp, mai mult simbolică. Europa (adică UE) va fi, încă și mai mult decât până acum, dominată de bi­no­mul franco-german, ca un fel de Imperiu Caro­lin­gian renăscut – excluzând, desigur, scenariul com­plet sumbru al unei Marine Le Pen devenită pre­șe­dintele Franței în 2017.

 

Oricum, mulți vor saluta izolaționismul american și britanic în raport cu Europa – o și fac deja: de la ecologiști mânioși pe plantele modificate ge­ne­tic la activiști sindicali ostili încheierii unor zone de liber-schimb transatlantice, de la naționaliști de toate culorile și până la propagandiști mascați sau pe față ai lui Putin, de la inși stăpâniți de cons­piraționită și până la așa-zișii anticapitaliști – toți aceștia și mulți alții se pregătesc deja să aplaude. „Ne-am plictisit deopotrivă de umbrela și de tutela americană“, strigă aceștia pe diferite voci și cu diferite stridențe. Desigur, dar ce vom pune în loc: tutela rusească? „Abordare mahiheistă, în­gus­tă“, ni se va replica. UE poate sta pe propriile pi­cioa­re economice, politice, militare. „Propriile pi­cioare“ înseamnă în fapt un picior german, mai ro­bust, și unul francez mai șubred. Adică ceva șchiop. La astea se mai adaugă și alte piciorușe mai mici și care, nu o dată, își pun piedici unul altuia. Ade­vă­rul e că diviziunile istorice ale Europei (între Nord și Sud, între Est și Vest) nu pot fi ținute sub con­trol decât fie de o mare putere exterioară, fie de o perioadă de calm, siguranță și prosperitate eco­no­mică. Calmul, siguranța lipsesc. America s-ar pu­tea retrage. Pare evident cine va avansa.

 

Pe de altă parte, cred că cea mai mare bucurie în fața izolaționismului anglo-saxon – dacă acesta s-ar materializa până la urmă – o vor avea partizanii așa-numitului „iliberalism“, pe care alteori îi nu­mim „populiști“. E vorba despre toți acești po­li­ti­cieni – prezenți pretutindeni – care parazitează de­mocrațiile, vorbind gălăgios în numele unei en­tități nu mult mai puțin metafizică decât Sfântul Duh: „poporul“. Ei pretind că descifrează voința acestuia, la fel cum Pythia interpreta voința zeilor. În fapt, profită în mod abject de spaimele iscate de terorismul islamist, de valurile imigranților din Orientul Mijlociu, de resentimentele adunate în di­ferite segmente ale populației din acest motiv sau din motive economice. Veți spune că și Michael Farage în Marea Britanie, și Trump în SUA sunt asemenea oameni. Bineînțeles: totuși, nimeni nu își în­chipuie că sistemul intern, liberal-de­mocratic al Marii Britanii și al Statelor Unite se va modifica, chiar dacă po­li­tica lor externă se va schimba, pentru un timp, devenind izolaționistă. În schimb, în unele părți din Europa, mai ales în Centru și Est, lucrurile stau diferit: aici amintirile și reflexele autoritare și dirijiste sunt puternice. Cât s-ar bucura, de pildă, politicienii unguri, polonezi, slovaci și, fără în­doială, români, dacă abaterile lor, une­ori grave, de la principiile democrației liberale n-ar mai fi sancționate de am­basadorii puterilor anglo-saxone! În fața unei Europe răvășite de imigrație și terorism, politicianul „central-es­tic“ sau „sudic“ (Tzipras) își va putea permite, de acum înainte, să fie mai sfidător, ba chiar obraznic în numele „poporului“, contestând așa-zisele eli­te „liberale“ de la Bruxelles.

 

Nu-i, desigur, nicio coincidență că politicienii iliberali îl admiră pe Putin – ceea ce trebuie citit că îi admiră sistemul de guvernare; de asemenea, antiamericanismul – mai pe față sau mai disimulat al acestora – face parte din formula lor genetică în politică. Laudă parlamentarismul, dacă – pre­cum la noi în 2012 – acesta demolează statul de drept. Laudă globalizarea, dacă e vorba de venituri ilicite. Alt­minteri, doresc frontiere controlate. Vor­besc cu emfază despre suvera­ni­ta­tea neîngrădită a statului național; în fapt, se gândesc la libertatea proprie de a face ce poftesc, fără ca „ambasa­dorul american“ să-i tragă de urechi. Dacă fură din banul public, nu Putin sau Erdoğan îi vor certa. Bruxellesul? Are altele pe cap. Așa-zisa „su­ve­ra­nitate națională“ pe care o vând populiștii și naționaliștii nu e, în epo­ca globalizării, decât ori un mit, ori o glumă proastă. Dar pentru elitele ili­berale și antiamericane este artificiul sub care urmăresc să-și camufleze im­punitatea față de justiție.

 

„Când ai încredere în cineva, poți fu­ra împreună cai“, a declarat emfatic, în acest sens, maestrul iliberalismului maghiar, Viktor Orbán, la o întâlnire cu omologul polonez, iliberal și el, ci­tând chipurile înțelepciunea populară maghiară. Mă gândesc la invidia unor hoți sus-puși români: cât n-ar da ei să fie luați părtași la „furtul de cai“! Iar dacă nu-s cai, găsim altceva. Doar avem și noi multă înțelepciune po­pu­lară, ca, de pildă, „hoțul neprins e ne­gustor cinstit“. Deocamdată, merge un pic mai greu cu asemenea „negus­torii“. Avem DNA. Iar în spatele acestuia, se ghicește, în filigran, silue­ta „ambasadorului american“. Deo­camdată.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!