AMINTIREA ZILEI – O sfidare: revistele literar-artistice şi studenţeşti

0
6

Fragment din volumul „Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu. 1965–1974” de Cristian Vasile, carte apărută recent la editura Humanitas.

            Istoricii au considerat că măsurile de forţă probează controlul discreţionar al PCR asupra vieţii literare într-o perioadă de relativă relaxare a regimului. Pe de altă parte, cum s-a remarcat deja în istoriografia literară postdecembristă, în raport cu deceniul precedent a existat o permisivitate mai mare în anii 1960 care s-a vădit prin înmuierea metodelor de coerciţie ideologică (deşi demiterile arbitrare au continuat, cum am şi menţionat). Natura sistemului politic nu s-a schimbat fundamental, dar elita conducătoare a permis înfiinţarea de noi reviste şi edituri. Iar această realitate instituţională a sporit în mod semnificativ pârghiile de promovare a literaturii, chiar într-un moment – dacă nu de despărţire radicală – cel puţin de punere între paranteze a realismului socialist.

Acesta este contextul în care voci timide şi răzleţe au pus în discuţie atât existenţa cenzurii, a Direcţiei Presei, cât şi „partinitatea literaturii“. La mijlocul deceniului şapte au apărut numeroase reviste literare şi studenţeşti: Amfiteatru (Bucureşti, 1966), Cronica (Iaşi, 1966); Tomis (Constanţa, 1966); Argeş (Piteşti, 1966), Echinox (Cluj, 1968) etc. Foarte devreme, Secţiile ideologice şi apoi N. Ceauşescu însuşi au realizat că marele pericol pentru „liberalizarea controlată“ vine tocmai din zona revistelor literar-artistice. Se propaga un dezgheţ cultural ideologic care risca să scufunde autoritatea partidului. Or, Partidul a încercat să păstreze controlul politic asupra câmpului literar, lăsând scriitorilor doar „fantasma libertăţii“; cum presa literară a depăşit cadrele convenite în mai multe rânduri în intervalul 1965–1968, periodic diverşi ideologi, de la Paul Niculescu-Mizil la Leonte Răutu au reamintit în reuniuni de partid că literatura trebuie să fie prezentă „în miezul problemelor politice“. Liderii de la Bucureşti nu puteau agrea sub nici o formă tipul de socialism care se ivise în Cehoslovacia „Primăverii de la Praga“ şi nici profilul presei de aici. Solidaritatea cu Alexander Dubček et co. avea în vedere doar rezistenţa faţă de sovietici şi faţă de pretenţiile lor de amestec în treburile interne. […]

Între timp, presa literară şi studenţească autohtonă – ca şi unele cotidianele politice – a oferit noi motive de îngrijorare pentru nomenclatura şi înalta birocraţie de partid şi culturală. Sub impresia acestor desfăşurări, la 12 iulie 1968, Paul Niculescu-Mizil a pledat în faţa secretarilor de partid responsabili cu probleme de propagandă pentru necesitatea de a pune în centrul activităţii problemele politice: „pentru că ne întâlnim, tovarăşi, în practica muncii, nu o dată, cu unele manifestări să le spunem – poate suntem prea aspri – de apolitism, de neparticipare suficient de activă la rezolvarea problemelor teoretice. Eu doresc să dau exemple care sunt aproape de noi, pentru a nu ne depărta. Am avut nu de mult întâlniri cu tovarăşii din presa de tineret şi am constatat cu nemulţumire că dorinţa noastră justă – pe care noi am exprimat-o –, ca ziarele noastre de tineret să fie mult mai active, mult mai interesante, să fie prin înfăţişarea lor, prin sfera de probleme pe care o abordează, mult mai căutate şi citite de către tineri – s-a înţeles că ar presupune transformarea – să spunem – a Scânteii tineretului într-o publicaţie de tip Magazin sau într-o publicaţie care să aibă cât mai puţin de-a face cu problemele teoretice“.

Prin probleme teoretice, secretarul CC al PCR înţelegea, evident, chestiuni ideologice şi de propagandă, care să se regăsească într-o proporţie considerabilă în cotidianul editat de UTC. Mai era vorba şi despre un alt motiv de nemulţumire a puterii: la Scânteia tineretului se constituise un grup de colaboratori care nu o dată a exprimat opinii şi atitudini ce puteau fi interpretate ca fiind în răspăr cu poziţia oficială, între aceştia: Ştefan Bănulescu (rubrica „Observator“), Ovidiu Papadima (comentarii despre universul folcloric românesc), Dan Deşliu, Iosif Sava (cronică muzicală), Radu Cosaşu („Cronica televiziunii“), Şerban Cioculescu, Petru Comarnescu (cronică plastică), Grigore C. Moisil, Vasile Netea („Istoria presei“), Laurenţiu Ulici (cronică literară), George Banu (cronică dramatică), D.I. Suchianu, Vasile Vetişanu, Grigore Traian Pop („Vitrina filozofică“). În plus, exista percepţia la nivelul CC al PCR că articolele de atitudine politică au fost înlocuite cu interviuri destul de neconvenţionale (între cei intervievaţi: Ana Blandiana, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, E. Barbu, Dionisie M. Pippidi, Margareta Pîslaru, Iosif Conta, Octav Doicescu).

La fel de semnificativă este critica lui P. Niculescu-Mizil la adresa revistei Viaţa studenţească: “[…]Împreună cu tovarăşi din redacţia Vieţii studenţeşti am făcut o comparaţie între această publicaţie şi publicaţii studenţeşti din ţările capitaliste şi am ajuns la concluzia că mult mai multă politică încăpea în aceste publicaţii din ţările capitaliste decât în revista noastră Viaţa studenţească. Cu acelaşi fenomen ne-am întâlnit la un moment dat, şi poate ne mai întâlnim, şi în publicaţiile noastre culturale. Ele se numesc social-politice, altele – literar-artistice. După părerea noastră, indiferent care este profilul unei publicaţii […], ea nu poate lipsi de la dezbaterea marilor probleme politice interne şi externe care stau la ordinea de zi pentru a fi rezolvate în ţara noastră. De aceea, tovarăşi, sarcina fundamentală a tuturor formelor de activitate, ţinând seama de forma specifică de acţiune a fiecăreia dintre ele, este de a fi în miezul problemelor politice, de a fi prezente în lupta pe care o conduce partidul nostru pentru dezvoltarea economiei, ştiinţei, culturii, de a fi combative, de a cunoaşte pe larg modul în care reacţionează populaţia, cititorul ziarului, spectatorul de teatru, de a cunoaşte probleme şi de a da formele cele mai potrivite – şi subliniez: cele mai interesante – și răspuns la aceste probleme“. Mustrările aplicate Vieţii studenţeşti şi Scânteii tineretului au fost continuate de destrămarea redacţiei de la revista Amfiteatru la finele lui 1968, măsură urmată în ianuarie 1969 de impunerea unui nou redactor-şef (Gheorghe Achiţei în locul lui Ion Băieşu). La puţin timp, era schimbat şi Nicolae Dragoş, redactorul şef de la Scânteia tineretului, sub a cărei conducere cotidianul UTC devenise ceva mai atractiv, inclusiv pentru scriitori influenţi.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/Humanitas/H39.jpg

Răbufnirile ideologice şi chemările la ordine ale lui Niculescu-Mizil ajung şi la scriitori, dar condamnarea invaziei în Cehoslovacia la 21 august 1968 i-a asigurat lui N. Ceauşescu susţinerea aproape unanimă a scriitorilor; mai mulţi şi-au exprimat intenţia de a se înscrie în partid, alţii – chiar în gărzile patriotice. În septembrie, după discuţii cu sovieticii, Ceauşescu şi-a moderat tonul faţă de URSS, mai ales atunci când a vorbit public în zonele cu populaţie importantă maghiară. Dar problema „devierilor“ presei literare şi studenţeşti a rămas pe agenda Comitetului Central şi a lui Ceauşescu, mai ales că, între timp, s-au înregistrat greşeli grave – din perspectivă oficială – în ceea ce priveşte subiecte precum: reconsiderarea moştenirii culturale, publicarea unor autori foşti deţinuţi politici sau adversari ai comunismului, precum şi a unor texte care relativizau sau sfidau filozofia marxist-leninistă. În discursul său din 16 noiembrie 1968 de la adunarea generală a Uniunii Scriitorilor, N. Ceauşescu a ţinut să puncteze toate aceste derapaje: „o analiză ştiinţifică, obiectivă, a moştenirii culturale, cere disocierea clară a ceea ce a fost înaintat, valoros, a tot ceea ce a exprimat necesităţile progresului social, de lucrările şi ideile inspirate din ideologia claselor exploatatoare. De aceea, relevând ceea ce este preţios în literatura trecutului, nu trebuie să trecem cu vederea lucrările cu tendinţe retrograde, reflectând concepţii naţionaliste, şovine sau, dimpotrivă, cosmopolite, contrare intereselor patriei noastre, intereselor celor ce muncesc“.

Pe de altă parte, filozofia marxist-leninistă este superioară „prin baza sa profund raţională, prin caracterul ei ştiinţific, prin faptul că porneşte de la analiza legilor obiective ale dezvoltării sociale“, permiţând scriitorului „să dea răspuns marilor întrebări care frământă omul contemporan“. Libertatea de exprimare a scriitorului este ceva de domeniul trecutului sau se poate regăsi doar în poveşti; libertatea de expresie nu există şi nu poate exista în societatea socialistă – admite şi Ceauşescu – care reia definiţia libertăţii ca necesitate înţeleasă, ca supunere faţă de „interese generale“ stabilite arbitrar de un partid unic. În cazul în care scriitorul sau oricine altcineva nu înţelege să accepte această situaţie, organele de partid şi de stat au tot dreptul să adopte metode punitive. Fiind în faţa tuturor scriitorilor membri ai Uniunii, Ceauşescu o spune mai delicat: „de aceea, atunci când se întâmplă să aibă loc acţiuni de nesocotire a intereselor generale, societatea este îndreptăţită să ia măsurile necesare pentru ca aceste interese, care condiţionează şi interesele fiecărui om al muncii, să nu fie cu nimic prejudiciate…“.

Secretarul general a încercat să îi tempereze mai ales pe scriitorii tineri, îndemnându-i să respecte „realizările înaintaşilor“, inclusiv ale colegilor de breaslă din anii 1950. Ceauşescu nu s-a arătat un entuziast al stagiilor de documentare în Occident, polemizând probabil cu M.R. Paraschivescu, unul dintre vorbitorii cei mai incomozi de la reuniunea scriitorilor. La fel de important pentru Ceauşescu – în contextul în care în Cehoslovacia „primăverii de la Praga“ reapăruse de fapt pluripartidismul, cu ecouri şi la Bucureşti – era să lămurească această chestiune şi să nu lase vreo urmă de îndoială cu privire la poziţia conducerii PCR; prin urmare, el a reafirmat faptul că rolul partidului de forţă politică conducătoare trebuie să se manifeste în toate domeniile, inclusiv în activitatea artistică: „conducerea şi îndrumarea de către partidul nostru a artei este o necesitate imperioasă, ea e menită să asigure ca arta şi literatura din ţara noastră să servească cauzei socialismului şi progresului“.

Ultimul avertisment adresat presei suna astfel: „Este necesar ca revistele literare să dovedească o înaltă exigenţă ideologică şi artistică, să militeze activ împotriva oricărei influenţe a filozofiei străine, pentru promovarea principiilor materialismului dialectic şi istoric“. De fapt, Ceauşescu anunţă într-un fel „Tezele din iulie“ şi o variantă ceva mai blândă de realism socialist: partidul nu impune un anumit stil sau o anumită manieră de creaţie, dar scriitorul trebuie să accepte „îndrumarea“ şi expunerea la o „largă activitate politico-ideologică“. Un scriitor important, redactorul şef de la România literară, Geo Dumitrescu – pledând pentru libertatea de exprimare – afirmase public că scriitorii nu se mai pot mulţumi cu conceptul de „diversitate de stiluri“, formulă care nu are vreun efect eliberator. Cunoscând această poziţie, într-un alt pasaj al cuvântării, Ceauşescu se arăta însă intratabil: „Militând pentru o artă angajată, situată ferm pe poziţiile ideologiei marxist-leniniste, partidul nostru s-a pronunţat şi se pronunţă pentru o largă varietate de stiluri şi maniere artistice“. Umanismul socialist impus de Ceauşescu era o variantă soft de realism socialist căci, o spune chiar el, „linia directoare a întregii noastre arte, a literaturii noi, este concepţia despre lume şi viaţă a clasei muncitoare – materialismul dialectic şi istoric – ideologia dominantă în România“. Înţelegem astfel mai bine de ce suplimentul revistei Ramuri – „Povestea vorbei“ – precum şi gruparea oniricilor au fost anihilaţi în urmă cu doi ani. Oniricii negau de fapt atât realismul, cât şi materialismului dialectic şi istoric – principii călăuzitoare la care partidul nu renunţase nici în intervalul 1965–1968.

Într-un moment de bilanţ, la 28 decembrie 1968, atunci când s-a întâlnit doar cu reprezentanţii conducerii Uniunii Scriitorilor, N. Ceauşescu aprecia că în cursul anului activitatea în domeniul creaţiei literare s-a desfăşurat „cu rezultate în general bune“. Secretarul general făcea şi o ierarhizare: scriitorii – ca atare, luaţi în ansamblu – sunt mai bine plasaţi, deoarece au înregistrat doar „unele neajunsuri“; dramaturgii – sunt ceva mai datori faţă de partid: „se pare că aici avem unele deficienţe“, deficienţe care au împiedicat obţinerea unor rezultate mai bune în domeniul teatral. Cu toate acestea, nu atât dramaturgii erau de blamat, căci – adăuga secretarul general al PCR – „poate că e bine ca totuşi o dată să analizăm puţin mai îndeaproape şi orientarea, care uneori merge prea mult înspre piesele străine“. Însă cei mai criticaţi – din nou – au fost redactorii din presa literar-artistică: „nu e nici timpul şi nu e bine chiar la sfârşitul anului să începem cu critici, deşi e ceva de spus şi despre activitatea presei, în general, nu mai vorbesc de activitatea revistelor literar-artistice, în activitatea cărora – trebuie să spun cinstit, tovarăşi – că mai trebuie mult îmbunătăţită “.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!