Anti-Occident. Încotro ne îndreptăm?

0
19

Va profita de valul antioccidental această clasă politică timorată de iureșul instituțiilor de forță?

 

Consensul de la Snagov a generat o în­țe­legere tacită în mediul politic și ins­ti­tu­țional din România pentru o atmosferă ge­nerală favorabilă Occidentului. Statul se pre­gătea pentru un lung efort de câștigare a în­cre­derii SUA și a marilor pu­teri europene. Cine eram noi în anii ’90? O țară sub in­fluența URSS, fostă mem­bră a Tratatului de la Var­șo­via, controlată politic de eșa­loanele inferioare ale PCR și ale fostei Securități, refractare la democratizare și liberalizare.

Românii au dat primul semnal proocci­den­tal la alegerile din 1996, dar, spre sfârșitul mandatului lui Constantinescu, țara s-a cu­fundat într-o adâncă dezamăgire. Re­for­mele dureroase impulsionate de FMI, pre­cum și gestul statului român de a oferi spa­ții de manevră militară NATO împo­tri­va unei țări vecine au condus la re­cru­descența antioccidentalismului și nos­tal­giei comuniste, exprimată în scorul de­func­tului C.V. Tudor la prezidențialele din 2000.

PDSR a izolat „curentul PRM“ în perioada 2001-2004, când România a început ne­gocierile pentru aderare și a devenit mem­bră NATO, rupând definitiv legăturile am­bigue cu vechii aliați de la Răsărit. Asta a însemnat începerea reformei profunde a serviciilor de informații. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au reprezentat o fe­reas­tră de oportunitate pentru noi, întrucât americanii aveau nevoie de o poartă de ac­ces rapid la înfierbântata zonă a Ori­en­tu­lui Mijlociu, care finanța și organiza re­țe­lele teroriste. România și-a dovedit repede loialitatea față de aliații militari, trimițând contingente importante în teatrele de ope­rațiuni din Afganistan și Irak.

Elita politică a dat primele semne de ezi­ta­re îndată ce occidentalii au devenit preocupați de con­trolul și monitorizarea sis­temului judiciar, insti­tu­țio­nalizate în celebrul MCV. Adrian Năstase, prima din­tre victimele la nivel înalt ale tăvălugului an­ti­co­rup­ție, a reușit să insufle în pro­priul partid aversiunea față de aceste schimbări. Ce­le două suspendări ale președintelui în funcție, din perioada 2007-2012, au fost ex­presia politică pură a nemulțumirii po­liticienilor față de noile raporturi între par­tide și justiție.

Entuziasmul românilor s-a menținut la co­te înalte după aderarea la UE, în principal pe două filiere – libera circulație (care a și produs un exod masiv spre Occident) și fon­durile europene nerambursabile (care au dinamizat o economie rahitică, fără mo­toare puternice de dezvoltare). De aici și legitimitatea paternalistă a Occidentului, invocată adesea de unii politicieni și lideri de opinie în apologetica reformelor și con­solidării independenței justiției. În plus, au mai existat și garanțiile de securitate date de NATO, apreciate de un popor care a trăit de secole în nesiguranță.

Atmosfera a început să se deterioreze oda­tă cu criza economică mondială, reflectată la noi ca o manevră a marilor puteri eco­no­mice de a-și acoperi lăcomia pe seama pe­riferiei. Prezența FMI și a Comisiei Eu­ro­pene în eforturile de stabilizare buge­ta­ră din 2010-2012 a întărit curentul na­țio­nalist și antioccidental. El a ieșit la iveală cu toată forța în vara lui 2012, o veritabilă confruntare între Occident și forțele po­li­tice conservatoare, deranjate de puterea pe care o căpătaseră serviciile și ma­gis­tra­ții, sub protecția Vestului.

Discursul USL, cu accente naționaliste și eurosceptice, împotriva „justiției păr­ti­ni­toa­re“ și-a diminuat efectele, pe măsură ce afaceriști și politicieni controversați au luat calea închisorii și a căzut în ridicol, odată ce apropiați ai fostului președinte Tra­ian Băsescu au intrat în vizorul pro­cu­rorilor. Acesta a fost momentul în care DNA a devenit vedeta topului de po­pu­laritate a instituțiilor.

La nivel colectiv, sentimentele rezervate fa­­ță de Occident nu s-au diminuat, ci doar au intrat în fundal, răbufnind pe­ri­odic, cum s-a întâmplat în timpul ma­s­i­velor pro­teste împotriva exploatării de la Roșia Montana. Vânzarea pe sume mici a unor active către companii vestice, pri­va­tizări sau retro­ce­dări dubioase au men­ți­nut im­presia unui Occident cinic, care ex­ploa­tea­ză România sub paravanul unor bi­nefaceri.

Criza refugiaților reprezintă un moment de cotitură pentru atitudinile eurosceptice și antioccidentale. Inabil gestionată la Bu­cu­rești de deținătorii puterii, criza a in­fla­mat peste măsură antipatia față de Ger­ma­nia, în tentativa ei de a forța o soli­da­ritate pragmatică. Scandalul „păcălirii tes­telor de noxe“ din industria auto germană in­du­ce neîncredere față de „morala occi­den­tală“. La fel ca și acuzele de corupție de la ApaNova, care implică deopotrivă re­pre­zen­tanți ai companiei franceze și aleși lo­cali autohtoni, pe spinarea bucureș­te­nilor.

Va profita de valul antioccidental această clasă politică timorată de iureșul insti­tu­țiilor de forță? Fără îndoială. Occidentul va fi portretizat ca prea puțin îndreptățit să apere sistemul judiciar și să sancționeze public corupția. Al doilea pas va fi rea­șe­zarea raporturilor între partide și ins­ti­tu­țiile statului. Profită propaganda de la Krem­lin de acest moment dificil în rel­ații­le României cu Vestul? Nu doar că profită, dar îl și alimentează la foc continuu.

Ceea ce ar putea urma este o negociere în­tre politicienii români și marile puteri eu­ro­pene a unei amnistii judiciare în schim­bul revenirii la o atmosferă publică fav­o­rabilă Occidentului, astăzi prins în corzi și demonizat. Cum la fel de bine ar putea ur­ma o abandonare informală a României (dar și a altor țări est-europene) în brațele ve­cinului de la Răsărit.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!