Arhivele Nationale.Pledoarie pentru salvarea memoriei

0
11

FLOREA IONCIOAIA

Arhivele, computerul si compresorul

 

Cu ceva timp in urma, am avut ideea sa-mi reinnoiesc permisul la o filiala a Arhivelor publice din Romania. Trecuse mai bine un an de la anterioara mea vizita, care se incheiase cu un esec fara sperante: dosarele pe care le ceream (din prima jumatate a secolului XIX) erau mereu inaccesibile, din motive dintre cele mai diverse si pe care nu le puteam controla.

Mai intai, functionara de la sala mi-a atras atentia ca n-am voie nici cu aparatul foto, nici cu computerul personal, pe care le luasem din obisnuinta cu mine. Am avut apoi o lunga discutie cu directoarea institutiei, care, intamplator, imi fusese colega de studii si o veche cunostinta. Dupa ce mi s-a plans mai bine de o ora despre greutatile functiei, am primit drept cadou doua promisiuni: voi putea fotografia in biroul sau un numar de documente, cu titlu de exceptie, sub forma unui favor pentru un vechi amic. Iar cum accesul cu laptopul era imposibil pe moment ("sa stii ca nici la Paris nu este", mi-a spus!), imi promitea, in schimb, ca va cere acceptul conducerii centrale, dar cu conditia sa folosesc doar bateriile.

Au trecut mai bine de doi ani de atunci. N-am beneficiat nici pana astazi de acele promisiuni. Intre timp s-a schimbat conducerea centrala a Arhivelor, iar directoarea de mai sus a fost demisa pentru abuz si incompetenta. Gratie acestui fapt, de cateva luni, se pare ca fotografiatul nu mai este un delict in Arhivele Nationale si nici laptopurile un fel de atentat la ordinea publica. Arhivele au chiar un site si se pregatesc sa intre in era digitala. Era si timpul: rareori am vazut o institutie care sa fie mai decuplata de la ritmul evolutiei generale precum Arhivele Nationale din Romania.

Problema pe care mi-o pun acum este ca stiu ca toate acestea se datoreaza schimbarii conducerii centrale, si nu unei evolutii naturale a sistemului. Cu alte cuvinte, gasesc anormal ca o institutie atat de importanta sa evolueze (sau sa involueze) in ritmul schimbarilor de la varful sau.

Sa ne amintim, de altfel, de reactia viscerala a cercurilor posttotalitare fata de numirea noului director general al Arhivelor si, implicit, pensionarea pensionarului Lungu. Figuri onorabile de academicieni ne avertizau in tonuri apocaliptice ca acesta are intentia sa distruga Arhivele. Uitau sa spuna ca antecesorul sau proiectase Arhivele in evul mediu.

Toate acestea ne arata ca atat angajatii Arhivelor, cat si o buna parte din mediile noastre intelectuale si politice considera arhivele exclusiv ca pe un patrimoniu cu regim special. A se citi: un secret de stat. S-ar putea spune ca, intr-un mod ironic, institutia nu gestioneaza doar "urmele" scrise ale trecutului, dar este si prizoniera acestuia. Al trecutului totalitar, in acest caz. Aceasta se vede mai ales in felul care oamenii din jurul ei concep problema-cheie a accesului la fonduri.

In fapt, ideea de arhive implica o forma de tezaurizare a trecutului, dar si una de valorizare a acestuia. Arhivele nu inchid trecutul, ci il fac accesibil generatiilor succesive. Valoarea sa consta in primul rand in felul in care acest trecut este facut accesibil celor care-l pot pune in valoare, sub o forma sau alta. Din acest punct de vedere, Arhivele reprezinta o sursa de cunoastere, parte a sistemului documentarii publice si, implicit, o forma de memorializare a trecutului comunitatii, respectiv, a felului in care aceasta se imagineaza pe sine si isi configureaza valorile dominante.

Sa nu uitam ca toate regimurile de tip totalitar au impus un control strict asupra Arhivelor, ca parte a programului de rescriere a trecutului. Trecutul in comunism juca un rol de compresor al memoriei colective: distrugea tot ce parea viu si putea fi asumat ca referinta de catre memoria colectiva. Din acest motiv, accesul nediscriminatoriu la fondurile arhivate, cu restrictiile impuse de protectia vietii private si a intereselor comerciale, este o forma de control social in dublu sens: asupra protejarii patrimoniului de catre institutia abilitata de lege si asupra felului in care este instrumentalizat trecutul.

Vedem, prin urmare, ca in discutia asupra arhivelor se afla ceva mai presus de obisnuitul interes savant pentru trecut. Se intelege ca protectia acestui patrimoniu este importanta. Mai important insa mi se pare a se intelege ca protectia patrimoniului arhivistic nu se poate face prin interdictie. Dimpotriva. Cea mai buna forma de protejare a patrimoniului este punerea sa in valoare. Secretul si arhivele n-ar trebui sa mai aiba niciun fel de viitor in comun.

 

 

IOAN DRAGAN

Miza reformei in arhive

 

Acum sase luni, prin numirea unui nou director general al Arhivelor Nationale, guvernul de orientare liberala a declansat reforma institutiei si, cu aceasta, a arhivelor romanesti in general. Obiectivele cele mai vizibile ale reformei, insistent si indelung reclamate de opinia publica, anume: deschiderea arhivelor comunismului, acces la cercetare la standarde europene, ameliorarea considerabila a prestatiilor catre cetatean, sunt fara indoiala si cele mai importante ale momentului actual, dar nu singurele. Vazuta dinspre profesionistii domeniului si chiar dinspre masa utilizatorilor documentelor din arhive, miza reformei apare mult mai complexa, fiind vorba de un sector social care n-a suferit schimbari semnificative dupa 1989.

Arhivele Nationale au fost mentinute si prin Legea arhivelor din 1996 practic in acelasi statut, asa cum a fost stabilit in anul 1951, ca directie generala in Ministerul de Interne. Preocupat exclusiv de componentele sale de ordine si siguranta publica, ministerul n-a gasit cu cale sa reformeze sau sa stimuleze o reforma din interior a institutiei. Asa se face ca Arhivele Nationale au ramas in urma proceselor de modernizare care au cuprins alte structuri ale ministerului si, cu atat mai mult, in urma unor institutii din administratia de stat si din cultura, precum bibliotecile si muzeele. Initiativele si presiunile reformatoare, venite atat din partea arhivistilor, cat si din afara, dinspre cercuri academice si societatea civila, au fost ignorate si contracarate de pe pozitii inchistate si conservatoare, cu o inversunare demna de o cauza mai buna.

Arhivele Nationale, sub privegherea atenta a Ministerului de Interne, au fost tinute multa vreme departe de contactele internationale, susceptibile de a stimula schimbarea. Cu toate acestea, anomalia romaneasca nu a scapat institutiilor internationale, care au intreprins demersuri pentru a produce o schimbare in arhivele romanesti.

Consiliul Europei, in colaborare cu Consiliul International al Arhivelor si UNESCO, a elaborat in anul 1993 programul Arhive, avand trei obiective prioritare: democratizarea legislatiei, salvarea patrimoniului arhivistic, deschiderea si punerea in valoare a arhivelor europene. Franta, in virtutea unor afinitati culturale stravechi, s-a angajat sa sprijine arhivele romanesti in procesul de reforma democratica, Romania fiind la acea data pe aceeasi lista de prioritati ale arhivelor franceze in Estul Europei cu Ungaria, Cehia, Polonia si Slovacia. In baza acestui program, in anii 1995 si 1997 Arhivele Nationale ale Frantei si-au oferit conducerii Arhivelor Nationale bunele servicii si expertiza gratuita, in vederea depasirii dificultatilor de tranzitie, dar fara rezultat. Cu prilejul unor vizite la Bucuresti, reprezentantii Frantei si ai Consiliului International al Arhivelor au abordat problemele izolarii arhivistilor romani de comunitatea internationala, ale colaborarii franco-romane si ale amendamentelor necesare cadrului legislativ. Demersurile n-au dus la niciun rezultat, dupa cum au esuat multe proiecte in domeniul relatiilor internationale, inainte si dupa acest episod.

 

Moravuri si naravuri la Arhivele Nationale

 

Impulsurile reformatoare n-au venit exclusiv din exterior, din strainatate, ci si din partea societatii academice si a celei civile din tara, prin interventii in mass-media, memorii, proiecte de lege. Nu putini arhivisti luminati si responsabili au facut propuneri si demersuri la diverse nivele ierarhice, vizand ameliorarea situatiei, inca din 1990. Dupa procedura standard a structurilor cazone, fiecare "miscare in front" a fost contracarata cu "mijloace specifice": administrative, combinate cu interventia organelor de protectie interna si de control ale ministerului. Mai ales dupa 2002 teroarea si abuzurile directorului general Corneliu Mihail Lungu impotriva celor cu idei reformatoare din interiorul institutiei devenisera de nesuportat. Directorul si arhivistii clujeni, dar si alti profesionisti de curaj din tara au devenit tinta predilecta a represaliilor. Din aceasta cauza, multi oameni de calitate au fost chiar nevoiti sa paraseasca Arhivele.

Sub aceste auspicii negative, tine de domeniul firescului faptul ca, la inceputul mileniului III, Arhivele Nationale au devenit o institutie conservatoare, pastratoare a unor practici si mentalitati din timpuri revolute, ca se afla departe de procesul innoitor, care a cuprins aproape toate institutiile statului si face fata cu mare dificultate misiunii sale sociale, intr-o epoca de schimbari profunde in toate sectoarele societatii romanesti.

Astfel, in ceea ce priveste pastrarea patrimoniului national, situatia s-a deteriorat pana acolo, incat in multe depozite conditiile deplorabile contribuie la degradarea si nu la conservarea documentelor. Depozite igrasioase, depozite cu infiltratii pluviale, depozite lipsite de incalzire si climatizare, depozite nezugravite de decenii sunt realitati triste si grave in Arhivele Nationale. Aceasta, in conditiile in care institutia are atributii de a controla conditiile de conservare la ceilalti detinatori de arhiva din tara.

Institutia n-a putut sa reactioneze corespunzator in perioada tranzitiei in cazul avalansei de documente ramase fara stapan sau amenintate, ca urmare a desfiintarii sau privatizarii institutiilor si intreprinderilor din perioada comunista. In felul acesta, multe documente s-au distrus sau se mai pastreaza la diversi detinatori in conditii de maxima nesiguranta. Alte arhive istorice, care in mod firesc ar fi trebuit sa ajunga la institutia de specialitate, au luat calea altor institutii. Preluarea ritmica a documentelor de la unitatile creatoare la 30 de ani de la crearea lor a devenit pentru multe institutii de arhiva o imposibilitate din lipsa spatiului de depozitare. Din acest motiv, numeroase ministere si institutii centrale pastreaza arhive din anii ‘50, iar unele institutii din judete precum Sibiu, Cluj s.a. sunt nevoite sa-si pastreze chiar si arhivele din perioada interbelica. Este inutil sa precizam starea precara, de regula, a acestor arhive din punctul de vedere al conservarii, lipsa inventarelor si posibilitatile dificile de utilizare de catre cercetatori, uneori chiar de catre propriii detinatori.

In ultima instanta, conservarea acestui patrimoniu, intreaga logistica a Arhivelor Nationale au depins exclusiv de militarii din minister, fie ca a fost vorba de Arhivele Centrale, fie de cele judetene, lasate la discretia sefilor IGP si ai Politiilor judetene, care, cu laudabile exceptii, au fost total depasiti de sarcina coplesitoare a administrarii unui tezaur cultural.

Controlul arhivelor la creatorii activi este de asemenea deficitar, din lipsa de personal suficient, iar in cazul arhivelor electronice, pur si simplu din lipsa de competenta, institutia de control a statului, Arhivele Nationale, fiind cu totul depasita la acest capitol de institutiile creatoare de arhiva. Legea arhivelor din 1996, nascuta din cea comunista, a nutrit utopia controlului total asupra arhivelor publice si private, in pofida unor forte umane inevitabil reduse, si a pus pe acelasi plan creatorii publici cu cei privati, ministere cu SRL-uri oarecare. Mediul profesional, controlat de functionari cu mentalitati vadit anacronice si birocratice, n-a reusit, din pacate, sa impuna solutii rationale si un sistem de evaluare, care sa permita o selectie valorica in randul zecilor de mii de creatori de arhiva.

Restrangerea accesului la documente, discriminarea cercetatorilor straini, interzicerea laptopului prin regulamentul din 2003 au provocat un val de proteste in tara si peste hotare. Erau masuri absurde si anacronice, impuse de o conducere obtuza, care agravau limitarile obiective, generate oricum de precaritatea materiala si de personal. Regulamentul mentionat a fost pur si simplu o sfidare, nu numai la adresa utilizatorilor arhivelor, cercetatori si public larg, dar si in contradictie flagranta cu politica generala a statului roman, de integrare europeana. Era o incalcare brutala a recentei Recomandari 13/2000 a Consiliului Europei privind accesul la arhive si a tuturor normelor si practicilor internationale in tarile democratice.

Reactia lumii academice si universitare la acest abuz a fost – cu unele exceptii, dintre care cunoastem mai bine reactiile unor universitari clujeni – mai degraba dezamagitoare. Chiar savanti respectabili s-au lasat sedusi si amagiti de explicatiile si favoritismele interesate ale fostului director general si l-au cautionat impotriva evidentei, pana in ultima clipa. A fost nevoie de un protest public, la care s-au asociat zeci de personalitati din tara si din strainatate, de demersuri repetate la foruri nationale si internationale, de presiuni incredibile, pentru ca aberatiile evidente ale regulamentului de acces la arhive sa fie eliminate succesiv si partial chiar de catre initiatorul lor. In acest domeniu vital pentru misiunea sociala a Arhivelor Nationale, al accesului la documente, Ministerul de Interne are a-si reprosa precaritatea mentionata, cu efect direct de limitare a cercetarii si incurajarea unor practici tributare culturii secretului; partea cea mai consistenta a vinovatiei pentru abuzurile, favoritismele si limitarile accesului la documente revine totusi conducerii despotice a Arhivelor Nationale de pana in iulie 2007.

Cu aceasta am atins si capitolul managementului institutiei, care a fost unul al conservarii cu obstinatie a unor practici anacronice si autoritariste pana la abuz, in locul unui management curajos, al schimbarii, sau cel putin al unui management de criza, impus de realitati. Arhivele Nationale au fost conduse pe baza ordinelor ministeriale, in cea mai mare parte aceleasi ca si pentru structurile militare. Directorul general, unicul reprezentant al institutiei in raporturile cu ministerul si cu societatea, a functionat pana recent ca un "comandant" absolut, cu misiunea de a o face functionala si mai ales de a mentine "ordinea si disciplina" in sistem. Criteriile profesionale, specifice domeniului arhivistic, au cazut astfel pe plan secund in conceptia si practica manageriala a institutiei, cu consecinte extrem de grave pentru prezentul si viitorul ei.

In domeniul solicitarilor de acte privind restabilirea proprietatii, vechimea in munca, scolaritatea, atestarea persecutiilor din epoca regimurilor totalitare de dupa 1940, Arhivele Nationale au indeplinit o munca dificila, de maxima importanta pentru devenirea democratica a tarii. Nu exista o alta institutie publica in Romania ultimelor doua decenii care sa fi facut atat de mult pentru democratie cu atat de putine mijloace. Sacrificiul oamenilor din arhive, putin apreciat public, are insa si un pret nefast: deprofesionalizarea, prin coplesirea cu sarcini birocratice, de nivel inferior pregatirii lor, in dauna lucrarilor arhivistice de specialitate. Ca "rasplata" pentru acest efort, guvernanti ingusti au gasit de cuviinta sa transforme institutia in anexa a Caselor de pensii. Mai intai, prin legislatia de majorare a pensiilor, aplicabila din 2005, institutia a fost pur si simplu inundata de cereri si deturnata de la preocuparile sale. Cum aceasta n-ar fi fost de ajuns, in 2006, prin O.G. nr. 39, devenita Legea nr. 474, institutia era obligata prin lege sa preia statele de plata si actele de personal de la toate unitatile lichidate si sa stea astfel la dispozitia milioanelor de fosti angajati si pensionari. Arhivistii privesc acest act ca o lovitura de gratie, ca apogeul a ceea ce s-ar putea numi, fara multa exagerare, politica antiarhivistica din ultimii aproape 20 de ani. Asemenea atentat la o institutie identitara, veche de 177 de ani, nu s-a mai incercat in istoria Romaniei si, cu siguranta, cu atat mai putin in Europa.

 

Cenusareasa Ministerului de Interne

 

Ne-am pus de multe ori intrebarea: care sa fie resorturile acestei politici de neglijare obstinata a unui sector cu implicatii de neocolit in zidirea noii democratii romanesti, fie ca este vorba de reconstituirile pomenite ale proprietatii, fie de simpla administrare eficienta a actelor publice, fie de atat de vitala delimitare de comunism sau de renasterea cercetarii istorice? In plus, peste tot in lumea civilizata, arhivele sunt definite si administrate ca sector auxiliar la temelia stiintei si culturii, ca element definitoriu al memoriei si identitatii nationale. Sa fie vorba de o politica clar articulata de ocultare a trecutului, de aprehensiuni anticulturale, chiar antiidentitare, de slabiciunile recunoscute ale administratiei si culturii romanesti sau doar de o crasa carenta culturala a factorilor de decizie?

Din toate acestea, mai mult sau mai putin. Deasupra oamenilor sunt insa sistemele si structurile. In opinia noastra, cauza prima a relelor mentionate se datoreaza locului si rangului inadecvat al Arhivelor Nationale in sistemul administratiei de stat romanesti. Ele au fost anexate in 1951 de Ministerul de Interne si au ramas in structura de ordine si siguranta publica a acestuia pana in mai 2007. Statutul de directie generala, intre alte nenumarate directii generale si directii ale ministerului, nu le-au permis o autonomie care sa favorizeze specificul sau cu totul aparte. Nici inainte de 1951 institutia n-a avut o pozitie de invidiat: simpla directie in cadrul directiei generale a invatamantului superior din Ministerul Educatiei.

Un factor destul de transparent in perioada tranzitiei a fost cel al tratarii politice neadecvate a arhivelor, chiar de instrumentalizare a lor. Arhivele Nationale, ca detinatorul principal de patrimoniu istoric, au fost, de pilda, in permanenta considerate in plan secund in raport cu arhivele Securitatii, care au luat prim-planul dezbaterii publice si al alocarilor bugetare. Arhivele Nationale au fost folosite cel mult ca instrument de ocultare a unora din aceste arhive "cu probleme", fara alt castig decat oprobriul public. Este si cazul arhivelor PCR, preluate dupa 1990, fara alocari suplimentare de spatii si personal, ceea ce a contribuit, pe langa elementele de ordin subiectiv, la o intarziere nepermisa a darii lor in cercetare. In schimb, alte institutii, precum CNSAS, in fond o arhiva nationala sui generis, muzeele si bibliotecile administrate de Ministerul Culturii sau de cel al Educatiei, alimentate preponderent de la acelasi buget al statului, au inregistrat progrese semnificative in administrarea patrimoniului documentar in raport cu Arhivele. Institutiile culturale au beneficiat simtitor de politica liberala a ministerului de resort, care le-a permis sa participe la programe europene si sa utilizeze resursele comunitatii locale, prin descentralizare. Cert este faptul ca Arhivele Nationale au fost tratate ca institutie de mana a doua, ca cenusareasa a domeniului arhivelor in perioada de tranzitie. Ea a fost mereu si vinovat neglijata de cele mai inalte autoritati ale statului, chiar daca din cand in cand a mai primit vizitele festive ale cate unui premier sau presedinte al Romaniei. Daca a existat o politica in acest domeniu in perioada tranzitiei, si ma refer de asta data la ansamblul arhivelor tarii, atunci ea pare sa fi fost mai degraba, constienta sau nu, una de "organizare a ignorantei", in opozitie cu misiunea fireasca a arhivelor, aceea de deschidere si de sustinere a stiintei, culturii si democratiei.

 

Reforma arhivelor – obiectiv national

 

Schimbarea din iulie 2007 a conducerii Arhivelor Nationale si declansarea reformei arhivelor romanesti, act cu miza politica evidenta, depaseste cu mult, in opinia noastra, interesul de partid si capata valoarea interesului general. Caci este clar ca obiectivul strategic al reformei, adica arhive moderne, acces facil la informatie si stabilirea locului cuvenit al domeniului arhivelor in procesul revolutiei informationale, este un factor de interes national, in sensul deplin al cuvantului. Pentru ca aceasta sa devina realitate, este necesar ca fenomenele negative enumerate mai sus sa fie eliminate in timp cat mai scurt.

Cea mai urgenta masura este socotita pe drept cuvant elaborarea unei noi legi a arhivelor, conforma cu practicile europene. Proiectul a fost deja elaborat si isi urmeaza cursul prin instantele administratiei de stat. El imbina interesul public cu respectul proprietatii private si garanteaza accesul liber si egal la documentele de arhiva, instituie regimul public neingradit al arhivelor din perioada comunismului. Arhivele Nationale urca in ierarhia administrativa si devin institutie autonoma in cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative (MIRA), cu buget propriu la nivelul tuturor structurilor sale, centrale si teritoriale. Adoptarea legii in regim de urgenta, inaintea deschiderii calendarului electoral, este un fapt de maxima necesitate.

Desi Ministerul Culturii si Cultelor s-a "batut" mult si cu folos pentru democratizarea Arhivelor Nationale, MIRA a insistat totusi ca institutia sa ramana in structura sa, in sectorul administratiei publice. Faptul in sine e chiar de salutat: MIRA are ocazia sa recupereze inapoierea grava a institutiei, de care este singur responsabil. Insa pentru aceasta, politica arhivelor trebuie schimbata radical, in sensul respectarii specificului si misiunii Arhivelor Nationale. Pentru minister, institutia poate si trebuie sa devina instrumentul eficace pentru optimizarea managementului informatiei in intreaga administratie de stat centrala si locala. MIRA administreaza, prin Arhive, o parte unica a patrimoniului cultural al tarii si este astfel responsabil de aceasta temelie a stiintei si culturii nationale, care trebuie administrata cu politici din domeniul culturii. Totodata, trebuie gasite urgent caile inserarii Arhivelor romanesti in proiectele europene in domeniu, avand in vedere faptul ca acestea se adreseaza cu deosebire sectorului cultural, unde arhivele stau alaturi de biblioteci si muzee. Din aceeasi perspectiva, se cere valorizat adecvat si specialistul arhivelor, care nu mai poate fi astfel considerat, ca pana acum, un simplu functionar public, ci in egala masura ca cercetator, om de cultura sau istoric, avand in vedere ca administreaza si lucreaza exclusiv pe izvoarele stiintei. Reconsiderarea statutului institutiei si a statutului arhivistului sunt, in opinia noastra, obiectivele primordiale si vitale ale reformei.

Insistand pentru pastrarea Arhivelor Nationale in structura sa, MIRA si-a asumat o misiune dificila si o raspundere pe masura. Mai intai, cred ca este de schimbat atitudinea diverselor structuri ministeriale fata de institutia Arhivelor Nationale, ale unor inalti functionari, care tratau si mai trateaza Arhivele publice cu un gen de desconsiderare, cu care trateaza arhiva propriei institutii sau a serviciului pe care il conduc. Decenii la rand, Arhivele au fost considerate ca institutie de mana a doua, in raport cu cele militare, iar angajatii ei la fel, ca "angajati civili". Intr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, Arhivele se cer insa tratate ca institutie specifica, avand vocatie administrativa si cultural-stiintifica in acelasi timp, ca unica autoritate in domeniu si principala pastratoare a memoriei nationale, o institutie cu vocatie identitara prin excelenta. De fapt, exista o politica a arhivelor tot mai articulata la nivelul organismelor europene, de care MIRA are obligatia de a lua cunostinta si a urmari programatic aducerea arhivelor romanesti la standarde macar decente, in cel mai scurt timp.

Arhivele Nationale sunt in acest moment aproape in faza de colaps, cum a recunoscut chiar noul director general, d-l dr. Dorin Dobrincu, departe de cele mai reduse exigente europene. Ministerul de tutela va trebui sa asigure depozite moderne pentru toate documentele de valoare arhivistica, aflate acum la mii de detinatori si amenintate cu distrugerea. Va trebui sa igienizeze si sa modernizeze actualele depozite ale Arhivelor Nationale, care cuprind circa 300.000 de metri liniari de arhiva. Laboratoare de restaurare trebuie infiintate in fiecare unitate detinatoare, pentru salvarea masei ingrijoratoare de documente deteriorate. MIRA are de dublat in prima instanta personalul institutiei, actualmente sub 900 de persoane, si de specializat personal, atat pentru arhiva istorica, cat si pentru arhiva electronica. Un management modern, adecvat specificului arhivelor se cere instituit de urgenta prin programe de instruire si o politica de personal coerenta. Cu maxima urgenta se cere implementat un program national de informatizare a arhivelor.

Pentru angajatii Arhivelor Nationale, victime ani la rand ale politicii falimentare schitate mai sus, schimbarea din 2007 este salutara. Evident, nu si suficienta, dupa cum nu va fi suficienta o lege noua, buna. Factorii decisivi pentru elaborarea si implementarea unei politici europene in Arhivele romanesti ni se par a fi politica MIRA de asumare a reformei cu toata hotararea si reactia angajatilor din Arhive la schimbare. Poate MIRA sa considere si sa administreze cu totul altfel decat pana acum arhivele tarii? Poate aloca ministerul un buget suficient, care sa asigure institutiei Arhivelor Nationale revenirea din preistoria in care a fost impinsa, capacitatea de a pastra si gestiona patrimoniul arhivistic national si asezarea la locul cuvenit in sistemul administrarii informatiei publice?

Anul 2008 va fi hotarator in aceasta privinta. Miza, cum spuneam, nu este doar cea politica, vizata predilect de guvernanti; nu este doar una stiintifica si culturala, de valorificare a mostenirii trecutului si consolidare a cunoasterii si identitatii comunitatii nationale. Buna functionare a acestui sector, numai in aparenta de plan secund, in aspectele mentionate, precum si in cel al gestionarii informatiei curente administrative si de documentare a drepturilor cetatenilor, este o conditie a bunei functionari a democratiei in tara noastra. Cine va cerceta meandrele democratiei romanesti de dupa 1989 in comparatie cu regimul Arhivelor va gasi argumente suficiente in acest sens. Expresia unui vechi functionar de stat din Franta, afirmata la un colocviu din 1994, imi staruie mereu in memorie: "Nu exista democratie fara arhive!". E o sentinta fara drept de apel, care se cere inscrisa in reglementarile de functionare ale tuturor institutiilor publice din Romania.

 

 

Consilierii sovietici compromit colaborarea Securitatii cu KGB

 

Consilierii sovietici au activat, inainte de toate, in serviciile secrete ale tarilor ocupate. Primii consilieri sovietici au aparut cand inca razboiul nu se incheiase. Inca din septembrie 1944, Comitetul de Stat pentru Aparare al URSS a adoptat doua hotarari, prin care s-a decis trimiterea unui grup de 48 de ofiteri instructori, pe timp de trei luni, care sa actioneze in cadrul Armatei Populare de Eliberare conduse de Iosif Broz Tito. In urmatoarele luni, cohorte de ofiteri militari sau de Securitate sovietici s-au stabilit la Bucuresti, Sofia, Budapesta, Varsovia si Praga.

Consilierii sovietici formeaza o institutie speciala care a jucat un rol crucial in comunizarea tarilor Europei Centrale si de Est (sintagma "institutia consilierilor sovietici" a fost utilizata in Moskva i Vostocinaia Evropa, autoare: T.Volokitina, G. Murasko, A. Noskova, T. Pokivailova, aparuta in 2002, care dedica un intreg capitol acestui subiect: Institut sovetskih sovetinikov v stranah reghiona: teli, zadaci, rezultati). Fara prezenta activa a consilierilor este de neconceput transformarea dupa model sovietic a jumatate din Europa. Ei nu trebuie confundati cu "specialistii" (medici, profesori, ingineri) care lucrau in tarile respective. Consilierii provin din nomenclatura de partid (multi din tineretul comunist) si de stat sovietica, din functionarii superiori ai diverselor ministere, din ofiteri, chiar generali, din armata, Ministerul Securitatii Statului si Ministerul de Interne. Consilierii exercitau o mare influenta asupra conducerii partidelor comuniste. De altfel, aparitia consilierilor era tocmai rezultatul incapacitatii comunistilor de a conduce singuri tarile date pe mana lor de armata sovietica. Consilierii sovietici cunosteau mult mai bine mecanismele intime de functionare ale sistemului hipercentralizat al modelului inventat de Stalin in cursul primelor doua cincinale si tot ei vegheau ca principiile luptei de clasa sa fie aplicate in selectia cadrelor care aveau misiunea sa construiasca socialismul in fiecare dintre aceste tari. Nu intamplator, pentru Moscova, consilierii sovietici erau unul dintre cele mai importante instrumente de raspandire si consolidare a socialismului.

Primul sef al consilierilor sovietici din Ministerul Securitatii Statului detasat la Bucuresti a fost D.G. Fedicikin, care a lasat in urma un volum de memorii care n-a vazut inca lumina tiparului pentru ca nu a primit aprobarea serviciilor secrete succesoare ale KGB. Insa cel mai important consilier sovietic in perioada comunizarii Romaniei a fost Aleksandr Mihailovici Saharovski (1909-1983). El face parte din generatia activistilor tineretului comunist trimisi de partid, dupa Marea Teroare, sa intareasca influenta asupra NKVD, in 1939. Saharovski conduce Directia Securitatii din Leningrad in timpul blocadei. Dupa razboi a fost promovat in aparatul central al spionajului, de unde este trimis intr-o lunga misiune, incununata de mare succes, in Romania. Saharovski este raspunsul lui Stalin la cererea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, din 1949, de a trimite la Bucuresti lucratori ai Ministerului Securitatii Statului al URSS, pentru descoperirea agenturilor de spionaj straine. Spionii au inceput sa fie gasiti chiar in inima partidului. Anchetarea si condamnarea lui Patrascanu, eliminarea grupului Ana Pauker, Vasile Luka, Teohari Georgescu s-au facut sub supravegherea consilierilor sovietici. Incununat de atatea succese pe malurile Dambovitei, Saharovski este avansat la Moscova in functia de sef al spionajului sovietic, Directia I a KGB (PGU), pe care o va conduce intre 1956 si 1971.

Documentul pe care-l publicam provine din Fondul CC al PCR – Sectia Administrativ-Politica si surprinde un moment de tensiune in relatia dintre Securitate si KGB. Ministrul de Interne, Alexandru Draghici, le reproseaza spionilor sovietici condusi de Saharovski (in document apare gresit Zaharovski) ca au dezvaluit identitatea unor spioni romani si insista asupra faptului ca prezenta consilierilor sovietici din Securitate devenise inutila. Insusi presedintele KGB, V.E. Semiceastnii (1924-2001), era la curent cu nemultumirile ministrului Draghici. Ce nu spune Draghici in nota pe care o inainteaza conducerii partidului este ca Semiceastnii abia fusese numit in 1961 in fruntea KGB, fiind adus de la conducerea tineretului comunist. Autoritatea pe care o exercita asupra aparatului nu avea cum sa fie prea mare, iar intr-un an este putin probabil sa se fi familiarizat cu o institutie precum KGB. Poate tocmai acestea au fost argumentele pe care Draghici le-ar fi putut avea in minte atunci cand a incercat insistent, dupa cum arata nota discutiei pe care o publicam acum, sa-l convinga pe primul adjunct al lui Semiceastnii sa rezolve problemele din relatia cu Securitatea.

Primul adjunct al presedintelui KGB, Piotr Ivanovici Ivasutin (1909-2002), care, la sfarsitul concediului petrecut in Romania, s-a intalnit cu Draghici, este opusul lui Semiceastnii. Ofiter de cariera in contraspionajul militar, Ivasutin a comandat SMERS (moarte spionilor, temutul contraspionaj militar din perioada razboiului) in Transcaucazia, in Caucaz, in Crimeea, terminand razboiul la comanda SMERS de pe Frontul 3 Ucrainean. Abia in 1951 paraseste contraspionajul militar si intra in Ministerul Securitatii Statului, unde, din 1954 si pana in 1963, a ocupat functia de prim-adjunct al presedintelui KGB al URSS. Din martie 1963 si pana in iunie 1987, Ivasutin s-a aflat in fruntea GRU (spionajului militar sovietic), pozitie din care a condus importante operatiuni, daca ar fi sa ne amintim doar de invazia din Afganistan (decembrie 1979).

Colaborarea dintre spionajul romanesc si cel sovietic va continua si dupa tensiunile de la inceputul deceniului sapte. Directia spionajul romanesc a fost multa vreme considerata doar o anexa a celui sovietic, chiar si dupa retragerea consilierilor sovietici. De altfel SIE a mentinut pana recent, dupa aderarea Romaniei la NATO, schema de organizare si functionare impusa de consilierii sovietici, in frunte cu Saharovski.

Consilierii sovietici din Securitate au fost retrasi abia dupa indepartarea lui Nikita Hrusciov din fruntea PCUS, in toamna 1964.

Documentele pe care le publicam fac parte din volumele anexa la Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, aflate in pregatire la editura Humanitas.

 

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE STRICT SECRET

Cabinetul Ministrului

Ex. nr. 1

M.A.I. Cabinet I

Nr. C. 6656 din 26.09.62

 

N O T A

asupra discutiilor avute cu tov. general colonel Ivasutin, adjunctul presedintelui Comitetului Securitatii Statului de pe langa Consiliul de Ministri al URSS

 

In dimineata zilei de 24 septembrie a.c. (1962 – nota redactiei) la propunerea ofiterului insotitor de a intocmi un program pentru cele doua zile cat va mai sta la Bucuresti, a dat un raspuns de o maniera cam nepotrivita, si anume ca nu va face niciun program pana cand nu este primit de mine (pana atunci el nu ceruse sa se intalneasca cu mine).

In ziua de 24 la orele 11,30 l-am primit.

Prezentandu-se, mi-a multumit ca a avut posibilitatea sa-si petreaca concediul in tara noastra, de conditiile minunate ce i s-au creat pentru vanatoarea care a facut-o in Delta si apoi la Oradea, la cerbi, vorbind in termeni elogiosi despre tovarasul Moghioros, cu care a fost la vanatoare si cu care a petrecut minunat.

A intrat apoi in subiect insistand indeosebi asupra luptei comune a organelor noastre de Securitate impotriva imperialistilor, aratand ca CSS (KGB, Comitetul Securitatii Statului – n. red.) are documente originale care dovedesc actiunea imperialistilor americani si a celorlalti contra lagarului socialist, mentionand ca acestia organizeaza activitatea de spionaj din Moscova contra Romaniei si celorlalte tari socialiste si ca in aceasta lupta trebuie sa fim uniti sa nu ne izolam pentru ca atunci profita imperialistii.

L-am intrerupt punandu-i intrebarea: ce, dumneata ai impresia ca noi nu luptam impotriva imperialistilor?

– Nu, a raspuns el, dar trebuie sa fim uniti, sa luptam impreuna, sa colaboram.

In continuare mi-a vorbit despre unele actiuni comune care sunt mentionate in intelegerea facuta cu tovarasul Semiceasnii, aratand ca va trebui sa facem un plan si sa actionam. Nu este vorba de dvs. ca nu munciti, mi-a spus el, ci aparatul nostru nu lucreaza cum trebuie, de aceea noi trebuie sa-l activizam.

Mi-a aratat ca el personal a sesizat pe tov. Semiceasnii si apoi, impreuna, CC al PCUS despre unele abuzuri ce se comit pe linia consilierilor, mentionand ca in Bulgaria tovarasul Tankov, ministrul de Interne, il invita pe reprezentantul grupului de consilieri la colegiu si il punea sa vorbeasca si sa dea sarcini celorlalti membri ai colegiului. Despre aceasta tov. Ivasutin spunea ca el considera aceasta un amestec in treburile interne, aratand ca reprezentantul respectiv nu a vorbit nici cum trebuie si nici ce trebuie.

La cele spuse i-am raspuns. Si pana acuma am luptat si pe viitor vom lupta contra imperialistilor. De altfel materialele pe care vi le trimitem zilnic cat si munca noastra dovedeste aceasta. Nu ne izolam si nici nu concepem asa ceva. In ceea ce priveste documentele imperialistilor si actiunile lor de a folosi rezidentele lor sau unele legaturi pe care le au, de a face spionaj pe teritoriul tarilor noastre, le cunoastem si noi muncim si actionam pentru depistarea si lichidarea acestor legaturi.

Tin sa precizez si fata de dvs. ceea ce i-am comunicat si tov. Kartasov, ca: nu sunt de acord cu continutul scrisorii tov. Semiceasnii, atat in privinta evidentei cat si in cazurile concrete enumerate, ramanand la punctul meu de vedere. Sunt de acord sa colaboram in toate domeniile, dar in conditii de egalitate. Sunt si voi fi impotriva conditiilor de inegalitate sau de lipsa de reciprocitate intre organele noastre. Sa se termine cu apucaturile de "ciupeala" pe viitor. Dvs. cunoasteti agentura noastra, noi nu o cunoastem pe a dvs. si nici nu dorim aceasta.

 Referindu-se la cele spuse de mine, in continuarea discutiei, a aratat. Vedeti, tovarase Draghici, de atata timp i-am spus lui Zaharovschi: ce-ti trebuie tie numele conspirative ale agentilor tarilor prietene? Ce importanta are daca informatia vine de la Popescu sau alt nume conspirativ al agentilor dvs.? Nu este oare suficient ca vine de la Ministerul de Interne al R.P.R.? Nu a vrut sa ma asculte. Asta nu inseamna ca noi avem evidenta agentilor dvs. Noi nu avem asa ceva si as propune ca o delegatie a dvs. sa vina la noi si sa verifice fiecare caz in parte.

Noi recunoastem ca s-au facut greseli, s-au facut prostii, dar fara aprobarea conducerii.

Pe loc, am refuzat aceste explicatii cat si propunerea.

In ceea ce priveste instructiunile, tine sa-mi multumeasca foarte mult pentru contributia si observatiile facute, aratand ca le-a refacut asa cum am spus eu si ca daca as vrea sa le vad acum ar fi foarte bine.

I-am declarat ca nu ma intereseaza, ca-l rog sa ma scuze ca m-am amestecat intr-o problema, care este o problema interna a lor, mentionand ca pot da oamenilor lor orice fel de instructiuni sau sarcini, iar in ce ne priveste, noi ramanem la acordul incheiat si vom munci sa-l ducem la indeplinire.

In ceea ce priveste oamenii care raman aici, mi-a spus ca vrea sa aiba acordul meu. La fiecare am aratat ca este omul lor, este treaba lor si ca eu nu ma amestec. Despre unul spunea ca trebuie sa-l scoata si sa trimita altul (s-a referit la Serov). Dupa aceea s-a referit la Skamarokin. Despre acesta i-am spus ca este cel care a dat numele agentilor nostri de la New York ofiterilor lor si dupa aceea agentii nostri erau cautati la telefon. Cu el noi am avut diferende pe aceasta tema.

Vedeti, tovarase Draghici, mi-a spus el in continuare, – omul mai face si greseli, dar el mai mult a patimit pentru altii care au fost mai inainte. Mai mult nu a vrut sa vorbeasca.

Referindu-ma la numarul oamenilor, i-am spus. Tovarase Ivasutin si dumneata esti comunist si eu sunt comunist. Vreau sa vorbesc de pe aceasta pozitie cu dumneata. Eu m-am mirat si m-am intrebat in decursul anilor. De ce tineti dvs. un numar asa de mare de ofiteri pe langa noi, care nu dau niciun ajutor concret? Dvs. considerati ca noi avem cadre bune si capabile, care fac fata muncii de Securitate. In primii ani ii mai intrebam pe oamenii dvs. care este parerea lor in anumite probleme. In ultimii ani nu i-am mai intrebat, pentru ca atunci cand ii intrebam ne spuneau "vasii delo"1 (treaba dvs.). Eu am fost de acord ca este intr-adevar treaba noastra si am procedat ca atare. Nici acum si nici in ultimii ani oamenii dvs. nu mai faceau si nu fac nimic.

N-am ridicat pana acum aceasta problema intrucat exista un precedent si anume, felul cum ati reactionat in 1958, cand s-a pus problema cu cei 3 ofiteri pe care i-ati lasat la centrala telefonica. V-am spus atunci ca noi nu avem nevoie de ei deoarece avem oameni buni care sunt capabili sa conduca centrala. Ati insistat insa sa ramana aratand ca-i platiti dvs. A trebuit 4 ani ca sa va convingeti ca avem dreptate. M-am intrebat ce fac oamenii acestia aici si mi-am raspuns tot eu, probabil ca tov. sovietici au aci anumite interese si anumite lucruri pe care noi nu trebuie sa le cunoastem. Probabil ca ne cenzureaza pe noi, de aceea au nevoie de acest aparat aici, pentru ca noua nu ne-a fost de niciun ajutor si nici nu ne putea fi.

In convorbirea cu tov. Semiceasnii, referindu-se la numarul oamenilor, el a spus ca va lasa doi pana la trei. Dupa aceea, la insistentele tov. Zaharovski, a lasat aici 5 plus aparatul tehnic. N-am vrut sa ma amestec in aceasta problema avand in vedere aceleasi considerente. Acum insa ridic aceasta problema.

La toate acestea a ramas foarte incurcat si a facut incercari sa ma convinga ca nu este adevarat. Ca generalul Voronov, care raspunde de telefoane, este un birocrat, ca i-a uitat aici. Iar in ce priveste pe ceilalti, considera ca trebuie sa ramana aici in baza acordului, cu aparatul lor tehnic.

Treaba dvs., i-am raspuns. Mi-ati reprosat, i-am spus eu mai departe, ca am adunat mai multe lucruri si dupa aceea le-am aruncat odata. Va precizez ca nu este adevarat, ca fiecare caz a facut obiect de discutie la timpul sau, ca am ridicat fata de tov. Makariev aceste anomalii care s-au produs, inclusiv problema agentului nostru din Austria, care din cauza organelor dvs. a cazut. Acum spuneti ca nu cunoasteti aceste sesizari pe care vi le-am facut. Este treaba dvs. sa verificati unde s-au oprit, pentru ce s-a oprit pe linie de aparat. Aceasta nu este treaba mea.

Tin din nou sa precizez ca noi suntem condusi de Comitetul Central al Partidului nostru, ca in munca pe care o desfasuram ne bucuram de increderea partidului, care ne controleaza in munca. In ce ma priveste, eu raspund pentru munca mea in fata CC al partidului si in fata guvernului.

Dupa aceasta mi-a multumit din nou pentru toate si m-a rugat ca daca voi avea cateva zile concediu la iarna, sa le petrec in Uniunea Sovietica.

In ce priveste munca, in incheiere, a aratat ca pe linia Directiei a I-a suntem clari, pe linia Directiei a II-a suntem clari, sa facem acest plan comun pentru a activiza munca de colaborare.

 

VICEPRESEDINTE AL CONSILIULUI DE MINISTRI SI MINISTRU AL AFACERILOR INTERNE

General-colonel,

Alexandru Draghici

 

1. Corect in limba rusa: vase delo.

 

 

Foaia de zestre a consilierului sovietic Kovalev

 

In timp ce sute de mii de cetateni sufereau in inchisori si lagare ororile regimului comunist, iar alte milioane traiau in foamete si mizerie, guvernul de la Bucuresti ii improprietarea pe consilierii sovietici cu bunuri din patrimoniul statului roman. Si nu cu orice fel de bunuri, ci cu bunuri de lux.

Rapacitatea consilierilor sovietici era de notorietate. In Cehoslovacia, pretentiile lor nesabuite au creat chiar probleme economice tarii. Au aparut, de altfel, tensiuni intre guvernele comuniste din Europa Centrala si de Est si URSS din cauza apetitului pentru bunurile altora de care sufereau consilierii sovietici.

Procesul verbal din 30 mai 1955, pe care-l publicam, este anexa la Decretul Marii Adunari Nationale prin care consilierul militar sovietic N.N. Kovalev devenea proprietarul unor bunuri scoase din patrimoniul Ministerului Fortelor Armate.

Originalul documentului se afla in Fondul Consiliului de Stat – Decrete de la Arhivele Nationale.

 

Proces-verbal

Astazi anul una mie nouasute cincizeci si cinci, luna mai, ziua 30 la Bucuresti;

Intre u.m. nr. 03955 "K" ca predatoare si tov. Covaliov Alexandra ca primitoare a urmatoarelor materiale conf. ordinului ministrului Fortelor Armate nr……

9432 – Un covor persan indigen fond rosu inchis 240/344.

9433 – Un covor persan indigen fond rosu brun 360/260.

9435 – Una carpeta persana indigena fond rosu cu modele cubiste dim. 102/158.

9436 – Una carpeta imitatie persan fond bej, desene ros 140/88.

 9437 – Una carpeta persana indigena fond bordeaux cu chenar la mijoc 100/170.

9438 – Una carpeta persana indigena fond rosu cu modele albastre 125/80.

9449 – Una carpeta persana fond roz, cu rozeta la mijloc, cul. caramizie, colturile rosii 130/90.

 

Mobilier

9439 – Un pat dublu furnir negru, somiera tapisata, cu 2 noptiere fixate.

9440 – Un sifonier panel cu 4 usi maron inchise (brun) lustruit.

9441 – Una toaleta furnir negru, cu oglinda dreptunghiulara, jos 2 dulapioare, 1 usa si etajere.

9442 – Una bancheta cu blatul tapisat stofa portocalie.

 9443, 44, 45, 446 – Patru scaune tapisate stofa grena cu spatar si cotiere culoare bruna.

 9447, 48, 49, 50, 51, 52 – Sase scaune tap. stofa grena spatar brun.

9454 – Una masa sufagerie dubla, bruna cu 2 picioare masive, forma semicerc, mijloc o bancheta.

 9455 – Un bufet sufragerie brun, masiv, cu 2 laterale, 1 usa, la mijloc cu 5 sertare.

9456 – Una servanta panel maron cu 2 usi, un raft interior.

9457 – Una vitrina cristal cu 2 usi laterale, fata si partea deasupra cristal, partile din fund cu oglinda si 2 rafturi de cristal.

9458 – Una comoda panel furnir cu 2 usi mari si sertar.

 9459 – Una canapea hool cu pai de Marsillia, sezutul si spatele in forma de perine.

9460-61 – Doua fotolii pai Marsillia, perine spate si sezut.

9462 – Una masa holl rotunda, panel, cu 4 picioare.

  – Sase perine mari umplute cu fulgi.

  – Unusprezece fete perina mari.

 – Cinci cerceafuri plapoma mari sifon (duble)

  – Cinci cerceafuri pat duble sifon

  – Trei cerceafuri pat copil

  – Trei cerceafuri plapoma copil

  – Un cerceaf pat de 1 persoana

 – Doua paturi tip scoala militara (culoare maron)

 – Una fata masa Olanda bleu deschis 295/150

 – Una fata masa crem cu flori 220/155

  – Sase servitele de masa din olanda 57/50

  – Un milieu de ata pescareasca oval 66/48 cu 20 colturi pe margine.

  – Douasprezece mileuri mici rotunde Ø 18 ac. de sifon.

  – Trei perdele rodier de 490/245 – 331/220 – 340/215.

9815 – Un tablou pictura in ulei "O vaza cu flori (pansele) de Cobolti, rama bronzata.

9862 – Un tablou pictura in ulei cu geam de Gh. Popovici "O vaza cu trandafiri" rama bronzata in relief 52/43.

9001 – Un tablou pictura "O hora taraneasca" rama neagra sculptata, fara geam 49/38.

9464 – Un tablou cu geam pictura in ulei de Cobetty "O vaza cu flori de cimp, rama in relief, bronzata 96/77

  – Un bibelou porcelan "doua rate"

  – Un bibelou de metal, cu port marmora "un ciine"

  – Un bibelou porcelan "un ciine ogar cu botul pe labe"

  – Un bibelou "elefant" marmura

  – Una statueta "Romeo si Julieta"

 – Un serviciu ceai portelan pt. 6 pers. "Rossenthall" cu dungi albastre si flori aurii.

  – Un serviciu cafea porcelan pt. 6 pers.  15 piese. Alb cu pansele si dungi aurii.

  – Un serviciu pahare cristal, compus din 26 piese:

   – 6 pahare tuica mici fara picior

   – 5 pahare vin cu picior

   – 5 pahare (cupe) de sampanie

   – 6 pahare de votca cu picior

   – 4 pahare apa cu picior.

  – Un serviciu porcelan pentru oua alb cu flori (6 piese)

  – Un serviciu masa porcelan garnitura de flori de cimp compus din 40 piese:

   – 11 farfurii intinse mari

   – 5 farfurii adinci

   – 5 farfurii intinse mici

   – 5 farfurii intinse mijlocii

   – 1 castron supa cu capac

   – 2 farfurii ovale

   – 1 sosiera

   – 1 castron compot

   – 1 farfurie mare pt. prajituri

   – 1 piesa pt. mustar

   – 2 farfurii ovale pt. peste (mici)

  – Un serviciu tacimuri compus din:

    – 6 linguri alpaca

    – 6 furculite inoxidabile

    – 6 lingurite inoxidabile

    – 6 cutite alpaka.

  – Una oala emailata de 6 litri

  – Una oala emailata de 3 litri

  – Una cratita Ideal rosie de 1,1/2 litri

  – Un fier electric de calcat (cu snur)

  – Una masina tocat carne nr. 8

  – Una fructiera portelan cu picior

  – Doua sticle de vin 1 kg de cristal

  – Una cuvertura pinza sifon pt. pat copil

  – Un vas porcelan pt. flori

  – Una tava emailata pt. friptura

  – Una saltea pat dublu umpluta cu lina,

  – Trei galerii brad

  – Una plapuma dubla matase bleu cu fasii aceiasi culoare umpluta cu lina.

  – Sase cani porcelan pentru apa de 1/4

  – Zece farfurii intinse din piatra

  – Un lighian emailat

  – Un pat copil cu plasa (din fier pe roate)

  – Una saltea pat copil umpluta cu lina

  – Un aparat de radio marca "Standard"

  – Una lampa birou

  – Una lampa noptiera cu abatjour cilindric baza de metal.

  – Una musama alba 105/165.

  – Una fata masa olanda 152/154.

 

Materialele de mai sus ramin in proprietatea definitiva a tov. Covaliov Alexandra.

Drept pentru care am incheiat prezentul proces-verbal spre cele legale.

Am predat

U.M. 03955

Locot. (ss) indescifrabil

 

Am primit

ss. Alexandra Covaliov

 

Pentru conformitate cu originalul

SEFUL OFICIULUI JURIDIC

Maior de Justitie

I. Negrau

 

 

DORIN DOBRINCU, directorul Arhivelor Nationale

Redefinirea rolului arhivelor în Romania

 

E nevoie de o noua Lege a arhivelor?

Indubitabil! Romania are nevoie de o noua Lege a arhivelor. Legea în vigoare, nr. 16/1996, era depasita înca din momentul emiterii ei, fiind criticata pentru lipsurile si pentru limitarile ei de mai bine de un deceniu încoace. Nu au fost critici oarbe, ci s-au facut propuneri concrete, în mod special dupa 2004 vehiculandu-se în spatiul public mai multe proiecte de lege, asumate de diverse persoane, ministere sau grupuri parlamentare. Din vara anului 2007, am reusit sa armonizam punctul de vedere al Ministerului Internelor si Reformei Administrative cu punctul de vedere al Ministerului Culturii si Cultelor. Un grup de lucru din Arhivele Nationale, beneficiind si de ajutorul unor universitari, al unor juristi din MIRA si Ministerul Culturii si Cultelor, si-a asumat aceasta dificila sarcina. De-a lungul perioadei în care am lucrat la acest proiect de lege, noi am consultat corpul profesional, arhivisti din Arhivele Nationale, dar si de la Arhivele Diplomatice, organizatii nonguvernamentale etc. În realizarea noului proiect de lege am tinut cont de legislatia europeana, avand în vedere ca în diverse domenii Romania si-a adaptat legile la cele existente în Uniunea Europeana.

Care sunt normele europene în materie de arhive?

Reglementarile europene pleaca de la premisa dreptului publicului, cetatenilor la informare. Interesele comune si cele particulare sunt importante pentru legislatorii moderni. În Europa nu exista o legislatie unica privitoare la arhive. Exista modele diferite de gestionare a patrimoniului arhivistic. Nu exista, asadar, o organizare uniforma a arhivelor din Europa, nici termene comune privind accesul. Însa, în ultimii ani s-a manifestat un interes major pentru armonizarea functionarii diferitelor arhive nationale din Europa. Nu s-a dorit impunerea unui model unic, uniformizator, ci se recomanda elaborarea si adoptarea unei legislatii, a unor norme care sa plece de la cateva principii generale, si anume, ca valorile democratice, valorile societatii deschise sunt temelia pe care se cuvine cladita gestionarea arhivelor, inclusiv accesul la acestea.

Exista mai multe recomandari ale unor organisme europene. Cea mai importanta, oricum cea mai cunoscuta, este Recomandarea 13/2000, a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei. Asa cum s-a mai spus, aceasta recomandare reprezinta un standard guvernamental în materie de administrare si accesare a arhivelor din Europa. Recomandarea accentueaza ca arhivele au o importanta deosebita pentru mentinerea identitatii si diversitatii culturale a comunitatilor din Europa, într-un cadru democratic ("arhivele constituie o parte esentiala si de neînlocuit a patrimoniului cultural"). În acelasi timp sau tocmai de aceea s-a solicitat adoptarea unei politici europene comune privind accesul la arhive. As aminti ca si aceasta recomandare a stat la baza deciziei mele, în iulie 2007, de a permite accesul total la arhivele comunismului romanesc, dar nu numai.

Alte recomandari importante ale Consiliului Europei în privinta arhivelor de pe continentul nostru sunt cuprinse în Rezolutia din 6 mai 2003, în care s-a accentuat importanta arhivelor pentru istoria si cultura Europei, dar si pentru functionarea democratica a societatii, precum si Recomandarea din 14 noiembrie 2005, în care s-a prevazut constituirea unui Grup European de Arhive, care sa asigure cooperarea si coordonarea în chestiunile generale privind arhivele. Directorii Arhivelor Nationale din Europa se reunesc de doua ori pe an, în capitalele tarilor care detin presedintia Uniunii, si discuta problemele de interes general. Ca tara membra a Uniunii Europene, Romania este reprezentata la nivel de director general al Arhivelor Nationale si cred ca este un bun prilej pentru a învata direct din experienta altora si pentru a stabili contacte eficiente, care sa ne ajute sa iesim din autarhia si autosuficienta în care ne-au împins, si în acest domeniu, deceniile de cvasiizolare, de stalinism institutional.

 

Accesul cercetatorilor la documente

 

Care este situatia legislatiei arhivistice din fostele tari comuniste care au aderat în ultimii ani la Uniunea Europeana?

Mai peste tot în Centrul si Estul Europei, tarile iesite din comunism au încercat de-a lungul anilor 1990-2000 sa-si refaca legislatia, sa adopte legi democratice. Arhivele s-au dovedit foarte importante din doua motive: 1) pentru ca ele contineau nenumarate documente privind memoria nefardata a natiunilor, inclusiv sau mai ales pentru perioada recenta a istoriei lor; 2) pentru ca în arhive se gaseau documentele care ofereau baza indispensabila pentru refacerea statului si a societatii pe baze democratice, ceea ce presupunea refacerea unor institutii, reconstituirea proprietatilor agricole, forestiere, urbane, industriale, culturale, individuale sau comunitare, precum si acordarea unor compensatii banesti persoanelor care avusesera de suferit în timpul regimurilor totalitare. În ritmuri diferite, pretutindeni în tarile Europei Est-Centrale s-a întamplat asa, inclusiv în Romania.

Daca e sa vorbim de accesul cercetatorilor, atunci e imperios necesar sa amintim ca în unele tari din fostul bloc comunist accesul a fost mult mai usor decat în altele. Spre exemplu, în tari ca Germania, care prin unificare a înglobat RDG în 1990, sau în Cehia, Ungaria si Polonia, cercetatorii au simtit repede ca sunt tratati efectiv drept cetateni de catre detinatorii de arhive. În Romania însa, din pacate, accesul cercetatorilor la arhive a fost extrem de lent si selectiv, atat în privinta fondurilor date în studiu, cat si în privinta celor care primeau aprobarea pentru a consulta documentele aflate în depozite. Neprotocolar spus, ne-am facut de ras înca o data si în aceasta privinta. Pana cu putin timp în urma, accesul cercetatorilor straini la fondurile arhivistice din directiile judetene ale Arhivelor Nationale nu se putea face decat în urma aprobarii din partea directorului general de la Bucuresti, ceea ce presupunea un lung timp de asteptare, resurse cheltuite, nervi irositi s.a.m.d. Au existat numeroase situatii ridicole în arhive, cunoscute de arhivistii interesati de o viata institutionala normala, dar si de cercetatorii romani care observau si ei diferenta între tratamentul de care beneficiau atunci cand faceau investigatii în arhivele din Vest si tratamentul nedemn la care erau supusi cercetatorii straini care veneau în Romania. Însa, datorita unei culturi civice dezvoltate, asezate, cercetatorii straini nu au asistat pasiv la discriminarea la care erau supusi, ci au facut plangeri, memorii individuale si comune adresate vechilor conduceri ale Arhivelor sau scrisori deschise. Mai ales ca, inevitabil, se facea comparatie cu ceea ce era nu foarte departe de Bucuresti sau de alte orase romanesti, ci la Praga, Varsovia sau Budapesta. Iar comparatia, cum spuneam, nu era în avantajul nostru.

Care sunt principalele prevederi ale proiectului Legii arhivelor, pe care tocmai l-ati supus dezbaterii publice, în opinia dumneavoastra?

As observa înca de la început ca proiectul noii legi se cheama "a arhivelor", nu a "Arhivelor Nationale". Mai explicit spus, noua lege priveste toate arhivele din Romania. Ceea ce îsi propune acest proiect de lege este asigurarea coerentei politicilor generale în domeniul arhivistic. Avem astfel un cadru legislativ care permite includerea în Patrimoniul Arhivistic National (care înlocuieste conceptul vechi si ineficient, dar înca în uz, de Fond Arhivistic National) a arhivelor si documentelor cu valoare istorica, indiferent ca este vorba de arhive publice sau private, constituirea unei evidente riguroase a documentelor, pastrarea acestora, ceea ce va permite evitarea unor situatii regretabile petrecute în anii trecuti, de distrugere a unor arhive. De asemenea, noul proiect de lege permite elaborarea unor norme si metodologii de lucru moderne, astfel încat organizarea si desfasurarea activitatilor arhivistice sa se faca în acord cu legislatia din Uniunea Europeana.

Am tinut cont de ceea ce s-a reglementat de multa vreme în Europa, si anume ca statul nu mai poate sau nu ar mai trebui sa pretinda monopolul asupra arhivelor. De aceea, am facut distinctia între arhive publice si arhive private. Arhivele publice sunt acele arhive care au rezultat din activitatea persoanelor juridice de drept public, a persoanelor juridice de drept privat sau a persoanelor fizice care îndeplinesc un serviciu public, dar si a persoanelor fizice sau juridice care, în baza unui titlu valabil, se gasesc în proprietatea unei arhive publice. De asemenea, arhivele constituite de Partidul Comunist Roman si de structurile statului comunist sunt considerate arhive publice. Se prevede în mod expres ca accesul la arhivele publice, inclusiv la cele create de PCR, este liber si egal, nediscriminatoriu pentru toti solicitantii. Astfel, dreptul cetateanului la informare este asigurat prin noul proiect de lege. Celebra prin restrictii si de aceea blamata, anexa 6 din Legea 16/1996 este eliminata. Ideea noastra de baza a fost ca trebuie sa prevedem deschiderea arhivelor, sa simplificam conditiile de acces. În consecinta, documentele se dau în cercetare la 25 de ani de la crearea lor, si nu la 30 de ani, asa cum prevede legea actuala. Documentele privind viata privata se dau în cercetare la 75 de ani de la crearea lor. Accesul este liber la documentele create de PCR între 1921-1989 si de "organele" statului comunist între 1945-1989. Se mai prevede ca documentele create ca urmare a exercitarii unei demnitati sau functii publice nu pot fi considerate ca intrand în categoria celor care privesc viata privata. Cat priveste arhivele private, accesul la acestea se face în conditiile fixate de proprietar, mostenitor sau de catre reprezentantii legali ai acestora.

Prin lege, Arhivele Nationale ale Romaniei, ca arhive centrale, exercita atributiile privind administrarea, utilizarea si protejarea Patrimoniului Arhivistic National. Arhivele Nationale au functii de strategie arhivistica, de reglementare a activitatii, de autoritate de stat, de consultanta s.a.m.d. în domeniul arhivistic. Atributiile structurilor teritoriale ale Arhivelor Nationale sunt redimensionate, vizandu-se întarirea capacitatii lor institutionale, eficientizarea activitatii lor, inclusiv prin asistenta de specialitate oferita creatorilor si detinatorilor de arhive publice. De asemenea, am prevazut posibilitatea înfiintarii si functionarii agentilor economici privati care pot presta servicii arhivistice. Prin încheierea unor contracte cu prestatorii privati de astfel de servicii, Arhivele Nationale vor fi degrevate de obligatiile de a elibera acte privind contributiile cetatenilor la asigurarile sociale, dar le va permite sa se ocupe prioritar de misiunea si de functiile esentiale, mai precis conservarea, inventarierea si darea în circuitul public a documentelor cu valoare istorica.

Pentru a concluziona, noul proiect al Legii arhivelor reprezinta o desprindere de teoriile trecute în materie de definire a locului si rolului arhivelor în societatea romaneasca. Bazele conceptuale ale proiectului de lege sunt solide, iar punerea arhivelor în slujba cetateanului, implicit deschiderea lor, reprezinta un castig important pentru noi toti. Oricine este interesat poate accesa proiectul Legii arhivelor pe website-ul Arhivelor Nationale ale Romaniei (www.arhivelenationale.ro).

Ce sanse credeti ca are proiectul de lege sa fie adoptat într-o forma cat mai apropiata de cea a initiatorului?

Proiectul Legii arhivelor a fost supus spre aprobare ministrului Internelor si Reformei Administrative, începandu-si astfel "drumul" prin ministerele care trebuie sa-si dea avizul, iar apoi va ajunge la guvern si de acolo în parlament, acest for urmand sa-l dezbata în comisii si în plen. Pot exista, nu ma îndoiesc, viziuni diferite asupra unor chestiuni punctuale din noul proiect de lege, dar cred ca viziunea noastra este una corecta, moderna, care va permite functionarea Arhivelor în conditiile pe care le reclama timpul în care traim. Este vorba de una dintre legile importante ale statului roman, care ofera cadrul necesar pentru accesul la informatii privind memoria noastra comuna, pentru functionarea fara sincope, din punct de vedere arhivistic, a administratiei, a economiei, a sistemului social s.a.m.d. De aceea sper ca acest proiect de lege va fi unul convingator în fata parlamentului si va fi aprobat în aceasta forma sau cel putin într-o forma apropiata de spiritul si litera sa.

În cazul fericit în care legea va fi adoptata într-o forma rezonabila, ce ar mai trebui facut ca Arhivele din Romania, în mod deosebit Arhivele Nationale Istorice Centrale, sa arate ca o institutie a unei tari cu adevarat europene?

Arhivele Nationale sunt o institutie unica în peisajul public romanesc, de aceea ar fi necesara o întarire a puterii lor organizatorice si financiare, pentru a-si desfasura activitatile în conformitate cu cerintele actuale si de viitor ale societatii romanesti. Ca sa raspund direct la întrebarea dumneavoastra, cred ca în primul rand este necesara alocarea unor fonduri consistente pentru angajarea de personal suficient, calificat, dar si pentru repararea sau modernizarea cladirilor si depozitelor existente, pentru construirea altora, pentru dotarea corespunzatoare cu mijloace moderne de lucru, atat a depozitelor, cat si a salilor de studiu, pentru informatizarea institutiei, inclusiv pentru digitalizarea inventarelor într-o prima etapa si ulterior a unei parti cat mai mari din fondul nostru documentar. Si reamintesc ca în acest moment detinem în depozitele noastre un tezaur documentar de dimensiuni impresionante, aproape 300.000 de metri liniari. Iar documentele istorice pe care ar trebui sa le preluam cat se poate de repede si sa le prelucram arhivistic se ridica si ele la zeci de mii de metri liniari. Or, pentru aceasta avem nevoie de resurse importante. Sprijinul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, al guvernului este foarte important pentru aducerea Arhivelor romanesti acolo unde credem ca le este locul. Fara resurse nu se pot schimba radical conditiile fizice de lucru, de pastrare, de prelucrare si de punere în circuitul public a documentelor. De aceea, am si prevazut în noul proiect de lege ca directorul general al Arhivelor Nationale este ordonator secundar de credite, iar directorii directiilor subordonate sunt ordonatori tertiari de credite. Asa cum s-au prevazut resurse din ce în ce mai importante pentru sectoare importante ale vietii noastre publice, spre exemplu pentru învatamant, asa ar trebui alocate resurse corespunzatoare si pentru arhive. Fara nicio îndoiala, aceasta va fi în beneficiul societatii.

 

Inventarierea arhivelor PCR si UTC în maximum doi ani

 

În conditiile în care gradul de finantare ramane acelasi ca si pana acum, în cat timp apreciati ca se poate schimba "fata" institutiei? Mai ales, în cat timp se vor ordona, în cat timp se vor inventaria documentele perioadei comuniste, pe care de atata vreme cercetatorii vor sa le studieze?

Desigur, noi ne-am facut treaba cu ceea ce am avut la dispozitie si ne-o facem în continuare. Însa nu se cuvine sa edulcoram o realitate care nu ne avantajeaza. Nu cred ca ar fi în interesul cuiva, oricum nu în al nostru. Cred ca "fata" institutiei a început sa se schimbe din vara anului 2007 încoace, accesul cercetatorilor la salile de studiu este mult mai facil, informatiile le sunt oferite cu promptitudine, iar documentele le sunt puse la dispozitie extrem de repede. Ca sa exemplific, daca, pana acum jumatate de an, din momentul efectuarii comenzii si pana în momentul primirii documentelor din fondul CC al PCR treceau circa doua saptamani, acum documentele sunt aduse din depozite a doua zi.

Îmi este greu sa estimez în cat timp se vor putea inventaria documentele pe care numerosi cercetatori le solicita la salile de studiu. Dar în mod logic este nevoie de destul de mult timp. Sper ca fondurile importante si blocate în mod voluntar ani la rand sa poata fi inventariate si date în studiu cat mai repede cu putinta. De exemplu, as vrea ca în maximum doi ani arhivele CC al PCR, UTC, UASCR si ISISP, dar si arhivele structurilor teritoriale ale acestor foste organizatii comuniste sa fie inventariate integral si puse la dispozitia celor interesati. Din pacate, exista si arhive medievale sau din secolele XVIII-XIX, ca sa nu mai spun de secolul XX, care îsi asteapta inventarierea. Pentru accesarea rapida a informatiei uriase pe care o detinem, informatizarea, incluzand digitalizarea, este o prioritate pentru noi.

În plus, resursele financiare ne vor ajuta sa schimbam fata institutiei la propriu, sa îmbunatatim conditiile de lucru ale oamenilor din Arhive, care, de-a dreptul spus, sunt jalnice si, în definitiv, ne vor ajuta sa respectam legea.

În final, as vrea sa va întreb de ce sunt importante Arhivele pentru o tara, în cazul de fata de ce sunt importante Arhivele pentru Romania?

Arhivele sunt importante pentru orice tara. Traditional, Arhivele au mai ales rolul de pastratoare ale memoriei comunitatilor, fie ca e vorba de cele locale, fie de cele nationale. Pentru ca tot am vorbit mai ales de Legea arhivelor, ei bine, aceasta este importanta pentru ca va ajuta cercetarea stiintifica, în mod deosebit cea istorica, dar si administratia publica si, desigur, populatia în ansamblul sau. În mod declarativ exista un interes pentru memoria noastra istorica, dar nu pot sa nu observ înca o data ca se face foarte putin pentru protejarea urmelor materiale, fie ca este vorba de monumente, fie de documentele pastrate în arhive. Tine si de noi sa corectam, sa schimbam aceasta stare de lucruri.

Asadar, Legea arhivelor reprezinta cadrul legislativ pe care se poate revitaliza sistemul arhivistic din Romania. Este una dintre legile importante pentru stat si pentru societate. Mai întai, pentru ca memoria istorica a romanilor va putea fi discutata si pe baza surselor, iar în al doilea rand, pentru ca Arhivele asigura accesul cetatenilor si institutiilor statului la documente importante pentru diferite aspecte ale vietii cotidiene, de la actele de stare civila la cele de proprietate, de adeverire a unor drepturi patrimoniale. Asadar, este vorba de gestionarea democratica a unui patrimoniu unic. Daca vreti, modul în care sunt administrate arhivele reprezinta un test al democratizarii unei societati. (A.G.)