Ariel Inter Fest, ediţia a II-a

0
5

 

Într-o perioadă fără evenimente, înfruntând apatia și canicula, la concurență cu vacarmul luptei politice, la Râmnicu Vâlcea a avut loc, între 22 şi 29 iulie, a doua ediţie a festivalului de teatru Ariel Inter Fest.

Se spune adeseori despre polonezi că sunt un public de teatru ideal. De aceea a putut să se nască în această țară atâta avangardă. Se spunea asta și despre români, mai cu seamă privind realitatea din unele mici ora­­șe de pro­vincie care susțin mișcări tea­trale impresionante (vezi Piatra Neamț, Sfân­tu Gheor­ghe, Râmnicu Vâlcea). Fe­no­menul nu e lipsit de ex­pli­cații. Una dintre ele a venit din partea unui vâlcean, azi oficial român peste hotare, care, cu ocazia deschiderii Fes­tivalului de Teatru de la Râmnicu Vâlcea din acest an, a evocat tradiția unei mișcări populare prin care s-au cultivat aici interesul, pasiunea pen­tru teatru. Cunoscătorii își amintesc de acel Teatru Popular renumit condus de Goan­ge Marinescu (al cărui bust tronează pe me­rit azi într-unul dintre teatrele vâl­ce­ne), unde Silviu Purcărete a realizat unul dintre cele mai solide succese ale sale, De­cameronul, unde, de asemenea, s-a întors să moară Dan Micu, după o prezență me­mo­rabilă pe această scenă. În zilele fes­ti­valului acest trecut a fost des invocat, mai ales că Silviu Purcărete re­peta în mica sală de teatru din parc Conu Leonida…, co­pro­ducţie Ariel – Teatrul Na­ți­onal din Bu­cu­rești, drept pentru care Ma­riana Mihuț și Victor Rebengiuc, in­ter­preții spec­ta­co­lu­lui, au putut fi văzuți la lucru și mai apoi la spectacole, spre bu­curia vâlcenilor.

Tot din acest zăcământ ascuns de energii vine și iscusita directoare a Arielului și a Festivalului, Doi­na Migleczi, cândva ac­tri­ță în trupa Popularului, de unde i-au ve­nit mai multe idei bune, precum și ace­ea de a reedita un spectacol de referință al re­gizorului Dan Micu, Lăpușneanul, după Ne­gruzzi. Cu acesta s-a încheiat de altfel pro­gramul bogat la Ariel Inter Fest, im­pu­nând cel puțin o preocupare demnă de aten­ție, anume ambiția de a propune o dra­mă istorică (cine se mai încumetă azi oare?), mai mult, una națională, într-un mo­­ment în care se redefinesc cu minus con­­ceptele care ar putea-o justifica într-o lume a globalizării și deznaționalizării. Sunt și alte teme subiacente provocatoare în acest text clasic, precum raporturile de putere într-un stat al creștinătății, dintre sacrificiul personal și țelul comun, dintre interesul de grup și cauza națiunii, des­pre crima de lezmajestate și intoleranță, de­lictul de opinie și autoritarismul autarhic. Pe toate, spec­ta­colul regizat de directoarea teatrului le lansează cu cu­raj, producând adeseori emoție, mai ales că pentru rea­lizarea producției a fost mobilizată în­trea­ga trupă (inclusiv școala de juniori), care, în frunte cu interpretul principal, Gabi Po­pescu, demonstrează un devotament miș­cător.

Tot vâlcenii au susținut și… uvertura, pre­zentându-ne o versiune a Livezii cu vi­șini, altă încercare ambițioasă, care s-a men­ținut în limitele onorabilității. Re­gi­zorul bucureștean Aurel Palade a abordat fără crispări capodopera cehoviană, ca pe o poveste la-ndemână și cu atât mai cre­dibilă, în care personajele nu sunt doar prototipuri, embleme (chiar dacă sunt!), iar întâmplările decurg firesc dintr-o re­a­litate pedestră, chiar dacă ea conține o me­taforă revelatoare. Ce atâta filosofie, domnule?, par a ne spune realizatorii, țo­păind printre replicile antologice, de­mi­ti­zând personajele și aducând sensul piesei mai aproape de simțul comun (Mădălina Floroaica, în rolul servitoarei total de­zin­hibate, se situează cel mai aproape de acest punct de vedere). Este poate și asta o cale de încercat, fiindcă, vorba re­gi­zo­rului, s-au spus atâtea despre Livadă, încât orice ai mai adăuga riști să nu mai spui nimic nou… Așa că, adăugăm noi, mai bine o lași să se recomande singură. Zis și făcut.

Cu intenția înjghebării unei punți de co­municare (altminteri fi­rești) între Teatrul Ariel și Teatrul Anton Pann, teatre ri­vale care-și dispută nu se știe ce în mica urbe olteană, au fost programate în Festival și două producții ale celui din urmă, res­pec­tiv Hansel și Gretel, teatru cu păpuși pentru copii, și Apa de Havel de Matei Viș­niec, despre care avem a spu­ne numai de bine. Nu doar pentru op­ți­u­ne, piesa fiind un eseu subtil despre si­nucidere, ci și, cu atât mai mult, pentru realizarea apar­ți­nând regizorului László Va­das (interesant cum se descurcă acesta în vizualizarea unui demers scriitoricesc mai degrabă abstract), precum și actorilor Irina Melnic și Romul Morțun, preciși, ma­tematic-exacți în re­darea unei situații absurde și totuși po­si­bile. Între pereții vi­trați ai noului edificiu cu climatizare, spa­ții și tehnologie pe care le-ar invidia multe teatre din Capitală, era în rest… vacanță. Lacăte și pustiu. În­tris­tător, fiindcă Festivalul acesta era al ora­șului, ba chiar al județului, fiindcă mulți spectatori soseau seară de seară din sta­țiunile bal­neare din împrejurimi și se în­ghesuiau, vai!, în sălile sufocate de ca­niculă ale Arielului. Ce-i împiedică oare pe acești oameni să colaboreze? Oribila vraj­bă nea­oșă pe care n-o putem depăși, iată, nici sub semnul generos al Thaliei.

Apro­po, din spectacolul admirabil al Io­a­nei Cră­ciunescu, Sufleurul fricii, de ace­lași Matei Vișniec, un bestseller in­ter­na­țional, pe care actrița îl poartă prin lume, s-ar putea reține și această temă a sus­piciunii și neîncrederii care macină re­la­țiile dintre oameni. Am fi crezut tema re­volută, dat fiind că ea i-a fost inspirată au­torului de regimul comunist când a fost scris textul, dar iată că realitatea există despărțind oamenii unii de alții și pe toți de adevăr. Pe vremuri, se chema frică și era întreținută de Securitate pentru a dezbina oamenii și a-i transforma în de­latori. Azi, sentimentul e mai subtil, dar cu atât mai insidios. Perorând cu patos din spațiul neconvențional al unei ca­fenele, Ioana Crăciunescu ne-a pus o dată mai mult pe gânduri cu privire la me­canismele indicibile ale psihicului uman în problema fricii și a manipulării. Mul­țumim, Ioana! Ţie și partenerului tău, mu­zicianul nepomenit de caietul program.

A u mai fost și alte evenimente în Festival, precum spectacolul Măscăriciul, în care a triumfat geniul comic al lui Horațiu Mă­lăele, acest ilustru reprezentant al poeziei clovnului, cum spunea Pur­cărete, la care s-au rupt ușile sălii Os­troveni și s-au dat autografe în miez de noapte pe cartea Ră­tăciri, recent apărută, a lui Mălăele. Sau întâlnirea cu vedete bucureștene precum Alexandru Repan, Ca­trinel Dumitrescu, Mi­haela Teleoacă, Şte­fan Ruxanda. O bună ocazie pentru mici trupe independente (Teatrul de Artă) sau recitaluri îngrijite, realizate în teatrele din țară (la Bacău sau Buzău, de exemplu), Festivalul de la Vâlcea a fost și o opor­tu­nitate căutată pentru legăturile cu stră­in­ă­tatea. Aceasta a fost reprezentată de câ­teva companii italiene, din Torino, din Sa­s­sari, din Lecce, de unde a venit Teatrul Koreja, ca să ne amintească de originile magice ale spectacolului de teatru prin­tr-un spectacol plin de fantezie, de ener­gie și poezie, toate sub semnul miracolului te­atral. Într-o perioadă fără evenimente, în­fruntând apatia și canicula, la con­cu­rență cu vacarmul luptei politice, fes­ti­valul vâl­cean organizat în cadrul Zilelor orașului Râmnicu Vâlcea a culminat cu Ziua Im­nului Național, despre care se spune că s-a cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din acest cochet oraș de munte. //