Avem nevoie și de imigranți!

0
12

Pasiunea feroce cu care unii români se pronunță tranșant, în alb și negru, pe tema refugiaților are ceva din voluptatea vulgară a clevetelii despre ce fac sau ce nu fac alții, dar și din agenda escapistă a celor care ar vorbi despre orice doar pentru a nu vorbi despre ei înșiși, despre propriile eșecuri. Singurul mod de a folosi constructiv emoția stârnită de această controversă este să punem pe agenda publică și problemele reale și presante care se întrevăd la umbra celei destul de artificiale proiectată pe seama valului de refugiați.

Pentru început, un mod de abordare mai sănătos ar fi să nu ne concentrăm pe ce ni se impune să facem, ci pe ceea ce ar fi bine să facem. Și nu pentru binele altcuiva – al sirienilor, afganilor, libienilor, al Germaniei sau al Europei –, sau de teamă să nu ne periclităm relația cu UE, ci spre binele nostru, ca români.

Ar fi un prim exercițiu pentru a deprinde o abilitate care ne va folosi întotdeauna – să descoperim rapid oportunitățile care stau ascunse în orice amenințare sau provocare și să le valorificăm.

PUBLICITATE
 

România are un deficit major de populație. Am pierdut, după intrarea în Uniunea Europeană, peste 4 milioane de cetățeni. Am pierdut! Am folosit deliberat acest cuvânt. Pentru că aceia care nu reprezintă o pierdere, infractorii, cerșetorii, sunt o minoritate. Câteva zeci de mii maximum. Și dacă ar fi 100.000, asta înseamnă 2,5%.

Restul de 97,5% reprezintă o rană vie pentru potențialul de evoluție al țării. Milioanele de români suficient de energici și motivați ca să accepte riscurile și greutățile dezrădăcinării, ale traiului printre străini, pentru un salariu decent și o viață mai bună pentru copiii lor sunt aceiași români care puteau contribui și la reclădirea României. Dacă progresăm cu încetinitorul, dacă înaintăm ca în vis, ca și cum o mână invizibilă ne-ar ține pe loc, este și pentru că motorul viu al nației a pierdut 4 milioane de oameni putere.

Acest drenaj de resurse este o adevărată tragedie și doar superficialitatea și deprinderea istorică de a ne exila traumele în cele mai îndepărtate unghere ale subconștientului ne fac să nu o deplângem zilnic. În momentul în care România ar fi avut mai mare nevoie decât oricând de fiecare cetățean apt și dornic de muncă și de schimbare pentru a valorifica resursele uriașe puse la dispoziție de Uniunea Europeană, patru milioane dintre noi au ales un alt drum.

În nici un caz nu este vina lor! Nimeni nu alege cu inima ușoară cel mai greu și mai dureros drum cu putință. Au făcut-o de nevoie, pentru că nu au mai crezut în vorbele celor ce ne-au condus și ne conduc și nu și-au permis să parieze viitorul lor și al copiilor pe mâna unor hoți, a unor ticăloși și a unor proști. Dar consecința a fost că, dacă exista vreo șansă ca împreună cu cei ce au rămas să detroneze relativ repede elita coruptă, ea s-a spulberat.

Este suficient să ne uităm la cum a votat diaspora la ultimele alegeri ca să înțelegem că nu am pierdut doar creiere și brațe de muncă, ci și o forță de presiune uriașă înspre schimbarea clasei politice. Iar clasa politică a reacționat pe măsură la exodul lor. În loc să facă tot ce le stă în putință pentru a le oferi motive să rămână, sau măcar să se întoarcă, i-au umilit și mai tare.

Și azi îmi amintesc cu cât dispreț au vorbit despre ei Crin Antonescu și Victor Ponta cu trei ani în urmă, când s-a pus problema votului prin corespondență. Pentru ei și pentru mulți alții, românii plecați au rămas și azi doar surse de bani trimiși în țară, numai buni pentru a finanța labirintul corupției pe care îl stăpânesc. Nici măcar dreptul la vot nu au considerat că merită să îl primească în schimbul miliardelor cu care au finanțat deficitul de cont curent în anii boom-ului economic.

Comportamentul iresponsabil al majorității celor ce ne-au condus în ultimii 25 de ani a făcut ca România să se afle la originea celui mai mare val migrator inter-european din istoria recentă. Războiul care l-a generat a fost unul invizibil, dar la fel de distrugător: cel al elitei hrăpărețe împotriva propriului popor.

Această realitate ne obligă nu doar la compasiune și sprijin față de alți oameni năpăstuiți de suboamenii pe care i-au tolerat la putere, ci și la un calcul pragmatic. Cum facem să reclădim potențialul uman al României, astfel încât această țară să nu rateze și în viitor șansele de progres generate de apartenența la UE, de parteneriatul strategic cu SUA și de climatul de securitate și stabilitate de care ne bucurăm, în pofida turbulențelor regionale? Aceasta este întrebarea fundamentală, iar tema refugiaților reprezintă un detaliu în tabloul complex al răspunsurilor potențiale.

Poate fi refăcut acest potențial uman și cu ajutorul refugiaților? Evident! Au dovedit-o toate țările dezvoltate de-a lungul istoriei. O țară puternică, un stat inteligent și priceput, o națiune sigură pe ea poate integra un număr impresionant de oameni în căutarea unei vieți mai bune. Spre avantajul ambelor părți.

Din păcate, știm foarte bine că nu avem nici un stat capabil și nu suntem nici o țară puternică. Șansele noastre de a integra cu succes un număr mare de imigranți sunt destul de mici. Cu atât mai mult dacă sunt oameni de o altă religie decât cea dominantă. În ciuda părerii generale, nu suntem atât de toleranți cu cei altfel decât noi pe cât ne place să credem – întrebați-i pe „pocăiți“ cum e să te simți străin în propria țară!

Cu toate acestea, România a avut ocazia să fructifice un context aparte: migrația creștinilor din Siria. Dacă în ceea ce îi privește pe refugiații musulmani argumentele contra primirii nu pot fi neglijate, nu la fel stau lucrurile în ceea ce îi privește pe cei creștini. Și nu este vorba neapărat de cei ce au luat-o la picior prin Grecia, ci de mii, dacă nu chiar zeci de mii de creștini din Siria care bat neîncetat la porțile României din 2011 încoace, de când în țara lor a început războiul.

Deși nu prea s-a scris despre asta, în ultimii patru ani un număr impresionant de sirieni creștini au aplicat pentru vize de intrare în România. Iar statul i-a refuzat sistematic, deși pentru ei girau rude stabilite de mult aici, majoritatea cu dare de mână.

Un om de afaceri care plătește anual zeci de milioane de euro taxe statului român a încercat fără succes să își aducă doi verișori scăpați ca prin minune de un masacru în masă petrecut în satul lor din Siria. Amândoi erau, la rândul lor, oameni de afaceri și ar fi fost dispuși să își deschidă companii în România. Oricât ar părea de greu de crezut, numeroși creștini sirieni au preferat România ca țară de azil, chiar și temporar, în locul unor țări din vestul Europei, datorită apropierii geografice de Siria, dar și imaginii de popor ospitalier.

 

De ce nu a abordat Ministerul de Externe astfel de solicitări de azil într-un mod mai flexibil? De ce nu a contat că rudele emigranților erau oameni cu posibilități materiale, dispuși să-i susțină, ceea ce însemna că statul nu cheltuia nimic cu întreținerea lor? De ce nu a contat că riscul ca astfel de refugiați să fie teroriști sub acoperire era zero – supraviețuirea comunităților creștine în țările musulmane depinde de relații atât de strânse între credincioși încât este imposibilă infiltrarea unui intrus care să nu primească zeci de referințe din partea celorlalți enoriași?

De ce nu ne-am folosit vastele resurse informaționale pe care le avem în relația cu Orientul Mijlociu pentru a valida cererile de azil ale unor oameni de afaceri și ale unor profesioniști care ar fi putut aduce valoare României? De ce nu am pus, eventual, condiții speciale, de tipul obligativității unei investiții sau cumpărării unei proprietăți, așa cum fac alte state când li se solicită dreptul de rezidență?

Nu știu. Dar cert este că, dacă nu am fi tratat cu rigiditate și chiar cu obtuzitate dorințele creștinilor din Siria de a veni în România, am fi avut numai de câștigat. Și nu doar material, ci și uman. În plus, astăzi, când se vorbește de cote obligatorii, am fi putut demonstra că am primit chiar mai mult decât cere UE. Și nu orice fel de azilant, ci pe cei cu șansele cele mai mari de integrare și cu riscurile cele mai mici de a fi un terorist.

600.000 de creștini au fugit din Siria în ultimii patru ani, adică aproximativ o treime din totalul lor. Unu la sută dacă ar fi venit în România, și am fi putut compensa o mică parte din exodul de medici, ingineri, arhitecți și alți profesioniști români pe care i-am pierdut din 2007 încoace.

Chiar dacă e clar că am ratat un tren, poate nu e ultimul. Conflictul din Siria nu se va termina curând și alți creștini vor fi forțați să ia drumul exilului. Poate măcar de-acum încolo vom trata altfel dorința lor de a veni în România.

Evident, nu vom putea reface potențialul uman pierdut cu imigranți. Însă dacă privim în profunzime, cu realism, problemele majore ale României, vom descoperi că nu prea este eficient să ne consumăm energia revoltându-ne împotriva liderilor occidentali.

Avem o șansă mai mare să schimbăm lucrurile care ne dor cu adevărat dacă ne revoltăm împotriva celor care ne compromit viitorul prin producțiile-record de semianalfabeți pe care le scot școlile românești. Sau împotriva celor ce nu oferă suficiente motive să rămână în țară tinerilor care au absolvit pe merit. Sau a celor ce nu sunt în stare să propună o strategie pentru a-i aduce înapoi pe absolvenții de facultăți din străinătate. Sau împotriva celor ce nu oferă celor din diaspora suficiente motive să se întoarcă.

Ne sufocăm de indignare că ne vor invada refugiații, dar am ajuns să acceptăm ca pe o fatalitate faptul că avem școli proaste, spitale subfinanțate, drumuri aglomerate. Toate au drept cauză oameni care nu își fac treaba. Insuficient pregătiți, motivați sau prinși în mecanismele corupției. România va evolua doar când această specie va deveni o minoritate. De unde vine majoritatea care îi va face irelevanți este neimportant.

Esențial este ce facem fiecare dintre noi pentru a scoate ce e mai bun din semenii noștri – direct sau prin intermediul statului pe care îl finanțăm. Când vom fi mulțumiți de ce facem cu potențialul românilor, ne vom pune întrebarea dacă nu cumva nevoile noastre de dezvoltare cer mai mulți oameni deștepți și harnici și că, la urma urmei, nici nu prea contează dacă ei s-au născut cu „fabricat în România“ tatuat pe frunte.

În acel moment s-ar putea să privim orice val migrator nu doar ca pe o amenințare, ci și ca pe o oportunitate care cere doar abilitate, inteligență și tact pentru a fi exploatată cu beneficii maxime și riscuri minime.

 

Articol preluat romanialibera.ro

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!