Bombele conștiinței

0
5

Fiecare religie conține bombe cu ceas care, dacă nu sunt dezamorsate la timp, pot la un moment dat să explodeze. Cui îi incumbă însă responsabilitatea deminorului?

 

 

Zilnic oamenii se omoară unii pe alții: de la bravuri la războaie, de la răzbunări la tâl­hă­rii, de la rivalități la mercenariat. În aceas­tă fenomenologie a crimei, face oare te­ro­ristul figură aparte? În ge­ne­ral, există două pers­pec­tive. Una îl justifică, în fond, fie ca erou tragic în­tr-o lu­me nedreaptă – un fel de Mi­chael Kohlhaas, per­so­najul exasperat al lui Kleist, obligat să răscoale tot ți­nu­tul pentru a fi luat în sea­mă –, fie ca profet înarmat al schimbării – precum ni­hiliștii de tip Neceaev au pre­gătit cu bombe revoluția lui Lenin. Cea­laltă îl diabolizează, cantonându-l în re­gis­trul unei excrescențe monstruoase a uma­­nității – demn prin urmare de ca­ta­logul unui Lombroso.

 

 

Poate însă e mai potrivit să ur­mărim traseul conștiinței mo­rale a unui terorist. Ce trans­formă un obișnuit băiat de car­tier, de exemplu, într-un ucigaș crud și eficace care seceră fără să clipească nu doar oameni neînarmați, ci și copii ori persoane alese la întâmplare? În general, mulți încearcă să explice psihologia unui terorist printr-un cumul de influențe so­ciale. A avut o copilărie traumatică, fiind orfan de exemplu, spun unii. A fost umilit de o societate discriminatorie, indică alții într-o tentativă de a obține, cel mai ade­sea, credit ideologic. A urmat calea unei convertiri religioase, cu toate implicațiile ei, afirmă alții, îndoiți în a-l condamna. Să ne amintim însă de dilemele lui Dos­toievski, care nu putea accepta cir­cum­stanțe atenuante – prea ușor acordate de judecători – pentru o mamă care-și opă­rise bebelușul prea plângăcios. Dacă Ras­kolnikov va descoperi, la capătul unui tur­mentat parcurs interior, că o crimă ră­mâ­ne o crimă, inițial, pentru a trece la ac­țiune și a o ucide pe bătrâna cămătăreasă, are nevoie de o specială anesteziere a con­științei. Cum are loc această anesteziere în conștiința unui terorist?

 

Înainte de a invoca facil Islamul, să ne amintim de tradiția terorismului eu­ro­pean. În Rusia prebolșevică, situația de­venise la un moment dat atât de gravă, încât cravata lui Stolîpin”, adică ștrean­gul, a vizat în doar trei ani circa 4.700 de atentatori. Acum doar câteva decenii, în Italia „anilor de plumb”, Brigăzile Roșii și celelalte grupări de extremă stângă omo­rau pe stradă, în autobuze, pe holurile uni­versităților. De cealaltă parte, nu au lipsit bombele puse în piețe, gări ori sedii de bănci de către neofasciști: doar la aten­tatul din 1980 de la gara din Bologna au murit 85 de persoane, printre care o fetiță de 3 ani. A mai fost activ terorismul se­paratist, de la sud-tirolezi la nord-ir­landezi ori basci. O parte dintre cei men­țio­nați, mai ales dintre cei cu pretinse mo­tivații ideologice, proveneau din lumea bur­gheză, aveau în general reale po­si­bi­li­tăți de ascensiune socială, erau autohtoni, iar unii dețineau un promițător potențial de tineri intelectuali. Dar omorau ca is­la­miștii de azi. Ceea ce ne sugerează că, deși discrepanțele sociale rămân explozive în cele mai diferite contexte istorice, pentru a deveni terorist e nevoie de mai mult de­cât de furia nedreptățitului. Am putea chiar vorbi de un specific model cultural. Într-un anumit sens, teroristul e noul haiduc. Cei stângiști îi pedepseau fără mi­lă pe „bogații care asupreau poporul” și pe reprezentanții autorităților complice, la fel cum cei islamiști le dau o lecție „infidelilor” oc­cidentali, vinovați de neo­colonialismul lor arogant. Sunt precum Robin Hood, fac dreptate celor slabi, in­capabili să se apere singuri. Apar pe neașteptate și se as­cund de obicei în „pă­durile” urbane. Se iden­ti­fică printr-o specifică em­fază de activism terorist, care treptat generează o tipologie iden­ti­tară – un om „superior”, capabil să-și de­pășească mila și emoțiile obișnuite, în fa­voarea unor acțiuni cu o presupusă miză istorică. Așa cum Himmler îi educa pe mem­brii SS să gazeze evrei fără mustrări, iar Dzerjinski pe cekiștii săi să aplice ef­i­cient teroarea roșie. E o șansă de a fi „din­colo de bine și de rău”. În joc e chiar un patos ascetic, menit depășirii condiției uma­ne obișnuite în direcția unei pre­su­pu­se „excelențe”. A tinde spre „martiraj” – să nu uităm că și legionarii interbelici dezvoltaseră un cult al propriilor teroriști, Nicadorii și Decemvirii – a devenit pentru un terorist islamic o formă de progres spi­ritual, accesul la un alt statut existențial. Omul simte că e capabil de mai mult și caută prin urmare să evolueze, dar deseori bâjbâie. E vulnerabil la multele sirene ca­re-i promit să-l schimbe. Îmbinând as­pi­rația la salt existențial cu o atracție mis­tică spre violență și cu o ideologie amo­ralistă, rezultatul are toate șansele să fie fu­nest. Trăim într-o societate europeană adeseori ipocrit pacifistă. Să nu ne mirăm că violența poate fi redescoperită de tineri nu doar ca debușeu de transgresiune, ci și ca ambivalentă valoare religioasă. Ca re­sur­să spirituală, cu alte cuvinte. Dar vio­lența poate fi valorizată religios în mai multe feluri, depinde de hermeneutica fo­losită. „Nu am venit să aduc pacea, ci sa­bia” – pentru unii a fost un clar îndemn la cruciadă ori la exterminarea ereticilor. Pe de altă parte, tot ipocrită este și inflația de referințe la imperativele morale, care inundă astăzi retorica publică. Adevărul este însă altul: trăim o epocă plină de sub­culturi amoraliste.

 

 

Dostoievski deja ne-a vorbit – în remarcabila parabolă a Marelui Inchizitor – de subtila tentație de a depăși rigorile moralei în numele unui suprem și elitist sacrificiu. Se pare însă că acest balaur sub­til ispititor are mai multe capete. Amo­ra­lismul are și o sursă pentru unii sur­prinzătoare: elevația religioasă. De fapt, nu ar trebui să ne mire – de la stadiul etic la cel religios, ne reamintește Kierkegaard, se produce o ruptură, chiar o renegare, după modelul lui Avraam, tatăl dispus să-și probeze credința prin uciderea iu­bi­tului său fiu. Cazul său a fost fericit, fiind­că o mâ­nă de înger a blocat cuțitul deja ri­dicat, dar în multe alte situații nu se în­tâm­plă așa: nici îngerul, nici conștiința nu pot opri săvârșirea crimei pretins pioase. Ex­­trem de realist, teologul ortodox Ale­xan­­der Schmemann caracteriza religia, în­tr-o provocatoare formulare aforistică, drept o creație atât divină, cât și diabolică. Să nu ne grăbim să-i catalogăm afirmația drept gnostică, fiindcă miza sa e cu totul alta – ambiguitatea de fond a condiției re­li­gioase a omului. În general suntem idea­liști, con­siderăm că valorile religioase re­prezintă un potențial eminamente pozitiv, care cel mult trebuie ferit de răstălmăciri. Oamenii se convertesc pentru a scăpa de di­lemele dureroase ale conștiinței, dar acest dorit con­fort moral doar aparent rezolvă pro­blema. În schimb, favorizează o anes­te­ziere insidioasă. În loc să-ți ascută armele pentru ca să înfrunți contradicțiile exas­pe­rante ale existenței, religia înțeleasă drept refugiu al conștiinței te dezarmează de fapt, iar consecințele sunt nu o dată dra­­ma­tice. Am putea chiar spune că fie­ca­re religie conține bombe cu ceas care, da­că nu sunt dezamorsate la timp, pot la un moment dat să explodeze. Cui îi incumbă însă responsabilitatea deminorului? În pri­mul rând, celor învestiți cu autoritate religioasă: preoți, pastori, imami, ulama, rabini, maeștri etc. Îndrumătorii de con­științe religioase. Uneori ei chiar de­za­morsează, alteori dimpotrivă. Trebuie să privim lucid această ambivalență. Și, mai ales, să nu uităm că Europa de azi s-a năs­cut în urma unui dureros Kulturkampf, care e departe de a se fi încheiat. Să nu ne facem iluzii: mulți ortodocși români, prin­tre alții, deplâng asasinatele brutale din Franța, dar ar susține cu dragă inimă in­terzicerea revistei Charlie Hebdo. Dar oare chiar ar putea un preot ortodox – pen­­tru a ne referi la mediul religios mai fa­miliar nouă – să declare: „Je suis Char­lie”? Patriarhul rus, de exemplu, nu doar că nu gustă satira (politică), dar a girat arun­carea în închisoare a fetelor de la Pussy Riot, doar pentru o nonconformistă rugăciune punk rock în biserică. Iar arta „porno-blasfemiatoare”, pandantul local la ireverențioasele benzi desenate pa­ri­ziene, a stârnit la timpul ei valuri de in­dignare autohtonă – și nu era doar un pre­text politic. Dar, dacă problema blasfemiei rămâne una controversată – deși, să nu ui­tăm, Iisus a fost condamnat exact pentru asta, iar tradiția ei nu e o invenție a mo­der­nismului ireverențios, ci o regăsim chiar în lumea bizantină, iar ulterior în cea rusă, prin așa-numiții nebuni întru Hristos, corective mușcătoare la con­for­mismul religios –, cea a teologiei și a in­fluenței sale publice trebuie abordată pieptiș. Nu toate interpretările teologice sunt aparent benigne precum cea recentă a unui saudit, care în urma unei ninsori a interzis prompt conceperea unor omuleți de zăpadă, considerată o formă de ido­latrie. Cine are dreptul să-i tragă de mâ­necă pe imami, rabini ori duhovnici? Până să fie nevoită s-o facă, in extremis, po­liția, s-ar cuveni să existe alte instanțe. Să ne amintim de cazul Tanacu. O pleiadă de influenți duhovnici români i-au luat apărarea exorcistului improvizat, in­vo­când tradiția patristică. Simpla judecată din interiorul unei religii, cel puțin une­ori, nu este suficientă. Când vedem cozi la spovedit prin vreo biserica sau la o mă­năstire, ne bucurăm de îndrumarea spi­rituală pentru care au optat semenii noș­tri, cu gândul că rezultatele nu pot fi de­cât benefice. Dar ne întrebăm oare ce se întâmplă de fapt acolo? Ne oripilăm de ce predică vreun imam în vreo moschee din Occident sau de ce sfaturi șoptește. Dar știm ce predică, uneori la mică distanță, un preot ortodox sau un pastor carismatic și mai ales ce duhovnicie cultivă în su­fletele celor pe care-i păstorește?

 

 

Pare de la sine înțeles că o religie e prin excelență morală – de­sigur, în primul rând pentru adepții săi. Dar, pe de altă par­te, sensibilitatea noastră morală de europeni e nu o dată diferită de obiec­tivele morale ale religiilor, iar con­tra­dic­țiile sunt de cele mai multe ori doar mas­cate. Secularizarea de azi s-a născut îm­po­triva creștinismului sau datorită lui? Ches­tiunea rămâne deschisă, deși pare re­zo­nabil să vorbim mai degrabă despre o com­binație între cele două procese, într-o proporție fluctuantă în timp. Problema este că, dacă o religie a fost constrânsă să-și limiteze influența politică, de cele mai multe ori această repliere n-a fost ur­mată de o repoziționare doctrinară. Altfel spus, discursul său moral nu s-a adaptat legitimării unei morale laice concurente. Mulți visează la o nouă Europă creștină, de exemplu. Dar nu se gândesc prea serios la cât de represivă ar putea fi aceasta, pen­tru creștini în primul rând. Fără o in­s­tanță morală și în afara religiei, unii din îndrumătorii săi vor uita în continuare să dezamorseze bombele din conștiințele credincioșilor. Iar, la limită, îi vor anes­tezia.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1296/22_eu-crestina_2015.jpg

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!