Bătaia e ruptă din raiul comunist. Cazul Paraschiv – Poulet

0
19

Metodele dure de acţiune ale Securităţii (bătăi în timpul anchetelor, execuţii fără a fi dictate de sentinţe etc.) sunt dificil de documentat. În cadrul Plenarei din 1968, noul lider al PCR se delimita de ilegalităţile comise până atunci şi promitea că ele nu se vor repeta.

Un muncitor din Ploieşti, pierzându-şi credinţa, demisionează din partid. Declarat nebun, Securitatea speră să scape de el în 1978, când îi aprobă plecarea în Franţa. La Paris, a denunţat încălcarea drepturilor omului în RSR şi s-a supus unei expertize psihiatrice. Cu dovada că nu era nebun în buzunar, s-a întors acasă. A fost izolat, ameninţat, răpit şi bătut, dar nu a renunţat la luptă. Tăcerea aşternută asupra sa avea să fie tulburată de un incident în aparenţă banal: brutalizarea unui ziarist francez, care încercase să-i facă o vizită.

„- Alo! Aici Vasile!

  – Care Vasile?

 – Vasile Paraschiv, telefonez din Plo­ieşti!“

Aceste cuvinte, rostite la telefon în ia­nua­rie 1982, stârnesc reacţii diverse. La Paris, Andrei Doicescu nu ştie ce să creadă. Nu avea veşti de la Paraschiv de trei ani, când anunţase că fusese bătut crunt de miliţieni şi ameninţat cu „moartea într-un ac­ci­dent“, în urma adeziunii la Sindicatul L­i­ber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR) format de Paraschiv. La Ploieşti, Vasile povesteşte familiei că a vorbit de la un telefon public, dar că, foarte rapid, a fost anunţat că persoana apelată a închis! Nevăzută, Securitatea înregistrează totul pe bandă de magnetofon.

Vasile Paraschiv insistă. A doua zi vor­beş­te mai mult, cu Anne Planche. Reuşeşte să transmită că vrea să ajungă la Paris, pen­tru că soţia sa este bolnavă. Este întrebat unde locuieşte şi dacă lucrează. Apoi con­vorbirea se întrerupe brusc.

La Paris, cei care-l cunoşteau pe român sunt siguri că el are nevoie de ajutor. La Ploieşti, familia Paraschiv face speculaţii: funcţionarii de la telefoane au permis con­vorbirea din neglijenţă sau pentru că aveau ordin să înregistreze ce se vorbeşte? Securistul care transcrie înregistrarea dis­cuţiilor îşi permitea luxul ironiei: soţii Pa­raschiv sunt „într-o oarecare derută şi în discuţii ei caută să-şi explice cum a fost posibil acest lucru, de ce n-a fost în­trerupt, făcând presupuneri asupra me­todelor noastre de muncă, unele fan­te­zis­te, unele destul de aproape de adevăr“.

Le Matin: „Peripeţiile unui ziarist străin în România“

 

Peste mai puţin de trei săptămâni, po­ves­tea continuă. Aparent, eroul principal es­te altul – Bernard Poulet, venit în RSR să-l întâlnească pe disidentul ploieştean. Deşi ziarist, Poulet a cerut şi a obţinut viză tu­ristică, pentru ca Agerpres să nu-i pla­ni­fice şi să-i supravegheze călătoria. Planul părea că funcţionează, iar în ziua de 10 fe­bruarie 1982 n-a observat să fi fost ur­mă­rit după sosirea în Bucureşti. Se cazează la Hotelul „Athenée Palace“ şi, nestingherit, face o vizită unei opozante a regimului. A doua zi, Bernard Poulet pleacă la Ploieşti. Cel care trebuia să-l însoţească, pe post de translator, îl abandonează, însă, mo­ti­vând că „este prea periculos“!

Într-un dosar aflat acum în Arhiva CNSAS sunt prinse, în copii xerox, câteva agende ale ziaristului. Ele conţin şi notiţele făcute pe parcursul vizitei la Ploieşti. Informaţiile sunt reluate în articolul pe care-l va pu­blica la 15 februarie în ziarul Le Matin, in­titulat Peripeţiile unui ziarist străin în România.

„Am plecat miercuri în căutarea unui om crezut mort şi era cât pe-aici să nu mă mai întorc nici eu. Cu această frază îşi începe Poulet articolul. Îl cunoscuse pe Vasile Paraschiv la Paris, în 1978, cu oca­zia unei conferinţe de presă. După în­toarcerea acasă, în Franţa circulaseră mai multe zvonuri despre soarta lui Paraschiv: a fost supus unei intervenţii chirurgicale pe creier, care nu a reuşit; soţia a primit acasă urna cu cenuşa sa, fiind anunţată că Vasile suferise un accident fatal etc.

Din aceste motive, telefonul dat de Pa­raschiv a avut „efectul unei bombe“. Ber­nard Poulet se hotărăşte să meargă în Ro­mânia pentru a-l întâlni, dar plănuia şi con­tactarea altor opozanţi. Ajunge la Plo­ieşti, dar Paraschiv nu este acasă şi soţia sa îi spune că se va întoarce la ora 17. Prin urmare, se plimbă prin oraş şi merge la un restaurant. La ora stabilită, acasă la Paraschiv nu le găseşte decât pe soacra şi fiica sa, dar o vecină, care ştia franceză, îi explică faptul că s-a încercat arestarea lui Vasile la ieşirea din fabrică şi că soţia sa a plecat să vadă ce s-a întâmplat. Ea este con­vinsă că după orele 20 cei doi soţi se vor întoarce acasă.

Vasile Paraschiv în urma bătăii primite la 6 ianuarie 1984

În oraş, ziaristul francez observă că este su­pravegheat. Fără să fie intimidat, se cazează la un hotel din preajmă. Seara, în drum spre locuinţa lui Paraschiv, simte o lovitură puternică în cap şi îşi pierde cunoştinţa. Când îşi revine, realizează că este agresat de două persoane: „Mă lovesc în faţă, întâi cu pumnii, apoi cu pi­cio­a­rele. Urlu de durere, dar nimeni nu se arată. Loviturile continuă să plouă. Trân­tit la pământ, sângerez din abundenţă. Încerc să mă apăr cum pot. Îmi este rău, dar mai presus de toate îmi este frică. Am impresia că nu se vor opri niciodată şi că mă vor lovi până îmi voi da duhul. Cad într-o stare de semiconştienţă.

Simt, totuşi, că în timp ce mă lovesc, cei doi îmi caută în buzunare. După o ultimă lovitură cu piciorul în coaste, agresorii se îndepărtează. Aproape în aceeaşi cli­pă vine şi ajutorul, civilii care, pare-se, nu auziseră nimic. Bizar, unul dintre ei vorbeşte franceza şi începe să-mi explice că am fost, desigur, victima unor hoţi, ţigani. De aceşti hoţi-ţigani o să mi se vor­bească mult în zilele următoare. Agresorii, chiar dacă mi-au furat banii, actele şi magnetofonul, s-au interesat, totuşi, mai mult de hârtiile ce le aveam asupra mea. Bizar că nişte ţigani anal­fabeţi mi-au furat carnetul de note şi agenda, dar mi-au lăsat paltonul şi cea­sul Rolex.

În acea noapte, primeşte îngrijiri la spital. A doua zi, la Ploieşti soseşte un diplomat francez şi împreună vor să-l vadă pe Pa­raschiv. Li s-a interzis accesul în imobil, un miliţian îndrumându-i spre sediul Mi­liţiei, pentru a da declaraţii. Ziaristul este uimit de curajul atacatorilor: nu numai că locuinţa lui Paraschiv era în centrul ora­şului, dar sediul Miliţiei se afla foarte aproa­pe de locul în care a fost bătut şi je­fuit! Apoi, cei doi francezi au plecat la Bucureşti şi, peste două zile, ziaristul a pă­răsit România, fără să mai viziteze pe ci­neva.

Concluziile lui Bernard Poulet: „Paraschiv şi întreaga sa familie sunt sub controlul Securităţii, (…) în mâna uneia dintre ce­le mai feroce organizaţii de acest gen din răsăritul Europei. Până duminică, când am părăsit Bucureştiul, teama nu m-a părăsit nicio clipă. Am avut tot timpul sen­zaţia că ar putea sări din nou pe mi­ne, pentru a mă maltrata. Am înţeles că în această ţară uneltele autorităţilor pot să omoare în bătaie un om în plin cen­trul unui mare oraş. Nimeni nu ar în­drăz­ni să intervină. Dacă au crezut că pot trata un ziarist occidental aşa cum au făcut-o în cazul meu, îmi dau seama de ce românii sunt terorizaţi“.

A doua zi după agresiune, un consilier al Ambasadei Franţei solicită Ministerului de Externe român clarificarea incidentului şi recuperarea bunurilor furate.

               

Securitatea îl numea „Pora“

 

În dosarul întocmit de Securitate se gă­seşte declaraţia lui Poulet dată la Miliţie: a venit la Ploieşti „pentru a vizita prieteni, care nu erau acasă“, şi-a luat o cameră la hotel şi, în jurul orei 21.15, a fost „ata­cat şi spitalizat. Am fost atacat din spate şi nu am văzut pe agresori. Probabil au fost doi“. Obiectele furate: bani, un card de credit, un carnet de cecuri, paşaportul, legitimaţia de ziarist la Le Matin, biletul de avion Bucureşti-Paris, un magnetofon Sanyo şi trei casete, două agende, oche­larii.

Cu o singură excepţie (o „fişă per­so­na­lă“), Securitatea pare că se interesează de ziarist doar după revenirea acestuia în Bucureşti, când îi interceptează discuţiile din camera de hotel. Nimic excepţional – regula era ca atunci când un străin se caza pe teritoriul RSR, să i se repartizeze o ca­meră „dotată“ cu tehnică de interceptare a convorbirilor. Bernard Poulet îşi anunţă soţia că a fost bătut şi că „are contuzii la coaste, picioare, dar speră să nu fie rupt nimic. Menţionează că este bandajat la cap, are un ochi umflat, o cicatrice o să-i rămână, probabil, pe frunte la di­men­siu­nea de 10-12 cm. Arată că a primit multe lovituri cu piciorul, o lovitură primită în cap l-a dat gata, a primit alte lovituri cu piciorul în gură, în coaste şi peste tot, care l-au trezit“. Un fotograf de la Sygma i-a făcut aproape 50 de portrete. A doua zi, „Pora“ este speriat că „devine din ce în ce mai vânăt şi că are dureri peste tot“.

Peste câteva zile, Securitatea pare mai in­formată: Poulet a vrut să-l contacteze pe Vasile Paraschiv, „aflat în atenţia cer­cu­rilor reacţionare din străinătate pentru organizarea unor acţiuni cu caracter pro­vocator-diversionist împotriva ţării noas­tre. În timp ce revenea, pentru a tre­ia oară, la domiciliul sus-numitului, ca­re se afla la serviciu, Henri Bernard Pou­let a fost victima unei tâlhării, de pe ur­ma căreia s-a ales cu vătămări corporale şi cu pierderea obiectelor personale. Aces­te obiecte au fost abandonate de au­torii tâlhăriei şi găsite ulterior (subl. n.)“. Dintr-un alt document aflăm că ziaristul şi diplomatul francez, în timp ce se în­drep­tau spre locuinţa lui Paraschiv, „au fost interceptaţi de o patrulă de miliţie, care, sub pretextul efectuării unor cercetări în zonă legate de o spargere, nu le-a permis accesul în imobilul respectiv (subl. n.). În cele din urmă, cei doi s-au prezentat la miliţia municipiului Ploieşti, unde au depus o reclamaţie privind «agresiunea» suferită“.

De ce s-a inventat legenda „tâlhăriei“, a anc­hetei în desfăşurare şi de ce cuvântul agresiune este scris între ghilimele?

În dosarul Securităţii, se află un document nedatat, intitulat „Fişe (sic!) personală“. Sunt trecute, telegrafic informaţii despre Pou­let: nume şi prenume, data naşterii, cetăţenia, numărul paşaportului, data in­trării în RSR, scopul călătoriei şi locul în care era cazat (Hotel „Prahova“, camera 309). La „semnalmente“: „înălţime 1,70-1,75; brunet; păr negru peste cap tuns lung; mustaţă arcuită deasă; faţa ovală; poartă ochelari albi de vedere cu ramă de metal; cojoc tip alendelon; pantalon ra­iaţi bleomaren spre negru; pantofi ma­ron; geantă tip turistic purtată pe umăr“. Ultimul capitol – „din verificările la C.I.D. rezultă“: a intrat în RSR la 10 fe­bruarie 1982, cazat la „Athenee Palace“ şi „nu este în atenţie“.

Apreciem că fişa, de fapt portretul zia­ristului, a fost făcută în Ploieşti, la 11 fe­bruarie 1982, pentru a folosi identificării sale în oraş.

               

Acţiunea „Omida – 1“

 

Bernard Poulet în urma bătăii primite la 11 februarie 1982

La şase zile după incidentul din Ploieşti, Se­curitatea declanşează Acţiunea „Omida – 1“, ca răspuns la ecoul relatărilor lui Poulet, ca­re denunţa „tâlhăria“ drept un gest ex­trem al Securităţii pentru a-l împiedica să-l vadă pe Vasile Paraschiv. În Planul de măsuri în Acţiunea „Omida – 1“, rea­li­zat, în cadrul Departamentului Se­cu­ri­tă­ţii Statului, de Serviciul „D“ (Dezin­for­ma­re), Di­recţia I (Informaţii Interne) şi Di­recţia a III-a (Contraspionaj), obi­ec­tivele erau: „com­baterea şi dez­minţirea insinuărilor şi spe­culaţiilor ce se fac în străinătate pe tema acestui in­cident şi, în special, a celor referitoare la pretinsul amestec al or­ga­nelor de se­cu­ritate; de­mas­carea şi com­promiterea lui Henri Bernard Poulet ca emisar al unor oficine de propagandă di­versionistă din stră­i­nă­tate; intimidarea unor elemente duş­mă­noase din străi­nă­tate şi din ţară pentru a preveni noi încercări de a des­făşura astfel de ac­ti­vităţi cu caracter pro­vo­ca­tor-di­ver­sio­nist“. Documentul nu fa­ce nici măcar o aluzie la cele petrecute la Pl­o­ieşti sau la des­făşurarea vreunei an­chete!

Să presupunem că, datorită campaniilor de presă din jurul incidentului, obiectivele Securităţii erau explicabile. Însă par­cur­gerea capitolului intitulat măsuri şi com­binaţii operative de antidiversiune şi de­zinformare ridică unele semne de în­tre­bare.

În primul rând, dacă obiectele furate lui Bernard Poulet „au fost abandonate de autorii tâlhăriei şi găsite ulterior“, de ce nu au fost restituite imediat proprietarului lor? Era, oare, o strategie de anchetă ca aceste „materiale“ abandonate să nu aibă o „situaţie oficializată“, adică să nu se re­cunoască faptul că erau în posesia Se­cu­rităţii?

Amintitul plan preconiza crearea unei le­gende, care trebuia transmisă, conspirat, am­basadelor din Capitală, conform căreia, pe teritoriul RSR, „datorită imprudenţei şi ignorării nejustificate a unor măsuri elementare de siguranţă“, cetăţenii stră­ini sunt victime predilecte ale bandelor de tâlhari. Prin activităţi publice, Miliţia Pra­hova trebuia să arate că lucra la anchetă şi, totodată, să se asigure că informaţia va fi diseminată „în rândul diplomaţilor, oa­menilor de afaceri, ziariştilor şi altor ca­tegorii de străini din Bucureşti şi din al­te zone ale ţării, vizaţi de către noi sau care manifestă interes faţă de această problemă“.

Mai departe, logica bunei-credinţe se lo­veşte de rafinamentul frust al realităţii. Do­uă măsuri ale Serviciului „D“ (Dezin­formare) prevedeau:

1. Inspectoratul Judeţean Prahova trebuia să selecteze surse cu relaţii în cadrul emi­graţiei româneşti şi al ziariştilor din Fran­ţa, „pentru a le expedia scrisori în care, într-un context adecvat, referindu-se la incidentul respectiv, să insereze datele şi versiunile elaborate în această acţiune(subl. n.). Prin „Titus“, se vor trimite scri­sori de protest ziarului Le Matin, preşe­dintelui Partidului Socialist Francez şi pre­mierului Franţei.

„Titus“ şi-a îndeplinit sarcina. La 9 martie 1982, la redacţia ziarului Le Matin s-a pri­mit o scrisoare, în limba franceză, sem­nată „un grup de locuitori din Ploieşti“, care protesta împotriva „torentelor de invective şi insinuări, amploarea ce s-a dat acestui penibil incident (…); ajungem la concluzia logică că este vorba de un act deliberat de provocare, unde Poulet a jucat rolul minor al celui care primeşte loviturile, fără îndoială contra unei bune recompense“.

2. Redăm in extenso proiectul celei de-a do­ua metode de dezinformare: „Pentru a diminua şi chiar elimina suspiciunea des­pre pretinsul amestec al organelor de se­curitate în incidentul cu Henri Bernard Pou­let, va fi întreprinsă o combinaţie ope­rativă în scopul acreditării ideii că mobilul tâlhăriei a fost obţinerea paşaportului şi valutei de către o persoană interesată să iasă ilegal din România (subl. n.):

– va fi modificat anul naşterii de pe pa­şaportul lui Henri Bernard Poulet şi se va aplica o viză de ieşire din România, cu data de 13 februarie a.c.;

– paşaportul va fi apoi introdus într-o servietă şi plasat într-un hotel din Viena, cu scopul de a ajunge la poliţia austriacă şi apoi la ambasada franceză;

– în servieta respectivă se vor mai in­troduce unele articole de machiaj, care să susţină impresia că cel ce s-a folosit de paşaport pentru a fugi din România s-a substituit lui Henri Bernard Poulet“.

Care era interesul Securităţii în acreditarea ideii că bande de tâlhari furnizează do­cu­mente şi valută celor care doreau să plece din raiul comunist? Acest scenariu nu a fost pus în aplicare, probabil din cauza im­plicaţiilor stupide pe care le genera. Pa­şa­portul lui Bernard Poulet se află în dosarul întocmit de Securitate, fără urme de in­tervenţie sau de deteriorare, în urma unei agresiuni sau abandonului aiurea. Docu­mentul fusese păstrat cu mare grijă, sa­bo­tându-se, astfel, cu o ironie tacită, cura­josul plan al celor de la „dezinformare“.

Dacă „propaganda ostilă“ împotriva Ro­mâniei continua, „se va acţiona pe cale oficială pentru demascarea activităţii di­versioniste a lui Henri Bernard Poulet în­dreptată împotriva R.S. România. În acest scop, pe baza unei legende plau­zi­bile, se va simula găsirea materialelor com­promiţătoare, abandonate de autorii tâl­hăriei, de către autorităţile competente ro­mâne (subl. n.), spre a fi folosite în rea­lizarea acţiunii ce ne-am propus-o“.

Pentru un alt punct din planul de măsuri (chemarea consilierului Ambasadei Fran­ţei la Ministerul de Externe şi prezentarea unei „note întocmite de organele noas­tre“), Securitatea a lucrat intens. Deşi de la prima la cea de-a treia variantă tonul este din ce în ce mai puţin aspru, totuşi, victima este vehement acuzată. Securiştii lecturau agresiunea drept o „tâlhărie ba­nală“, care s-ar fi putut produce oriunde în lume. Apoi, dacă Poulet ar fi anunţat că este ziarist, oficialităţile i-ar fi organizat sejurul, bucurându-se de ospitalitatea ro­mânească. În plus, zona în care s-a plim­bat se afla în apropierea gării şi, ca în orice localitate, într-un asemenea loc rata infracţionalităţii este mai crescută. Ultima afirmaţie era o minciună crasă: de la gară până la locuinţa lui Paraschiv este o dis­tanţă de câţiva kilometri, aceasta aflându-se în apropiere de piaţa centrală a oraşului şi centrul civic! Nici o aluzie, măcar, la gă­si­rea obiectelor „abandonate“ sau la des­fă­şu­rarea anchetei.

               

***

 

Deşi totul poate părea destul de de­zor­donat în planurile Securităţii, intenţiile sunt transparente. Agresiunea nu doar că n-a fost elucidată de conştiincioasele or­gane de anchetă din RSR, dar fabricarea in­cidentului de către Securitate este evi­dentă din documente. Organele se lăudau că, urmare a unor „măsuri combinative“, s-a prevenit „extinderea concepţiilor os­tile“ ale lui Vasile Paraschiv şi „intrarea lui în legătură cu străinii, precum şi trans­miterea de către acesta de date în exterior“.

Problema Vasile Paraschiv nu trebuia să de­vină oglinda înseşi a regimului şi do­vada peremptorie a falimentului re­pre­zentării „maselor muncitoreşti“. Sin­di­ca­listul de la Ploieşti trebuia lăsat să sfâr­şeas­că în anonimatul insignifianţei. Bătaia, oricât ar părea de ciudat, era efectul dis­perării.

 

Notă. Am folosit documente din Arhiva CNSAS și din volumul Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, ediție îngrijită, studiu, note și selecția documentelor de Oana Ionel și Dragoș Marcu, postfață de Marius Oprea, Iași, Editura Polirom, 2005.

 

Oana Ionel (Demetriade) – CNSAS

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!