Casa de acasă

0
6

Fragment din volumul colectiv “Casele vieților noastre” – antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă

Acasă, pe Caimatei

de Adriana Bittel

E o stradă bună de plimbat câini, de aceea e bine să fii atent pe unde calci. De zeci de ani mă duc şi vin pe trotuarele ei, pe lângă grilaje de fier forjat şi tencuieli măcinate, peste paşii unor oameni dragi care nu mai sunt. Uneori mi se năzare în contre-jour silueta câte unuia dintre ei, cred că le recunosc mersul îndreptându-se către colţul cu Sfinţilor şi simt o dulceagă tristeţe, ca atunci când se porneşte ploaia, duminică după-amiaza, şi la radio se transmite muzică din anii ’60.

De zeci de ani acasă înseamnă strada Caimatei numărul 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia „aspectul sănătos al liniei simple“. Tot în anii aceia a fost construită şi clădirea de la numărul 20, proiectată de Marcel Iancu pentru mama lui, „după cerinţele de confort, economie şi igienă nouă“. De atunci nu s-a schimbat mai nimic pe strada mea, doar aspectul sănătos s-a tot degradat prin intemperii, cutremure, nepăsarea sau neputinţa chiriaşilor ICRAL-ului, ajunşi, cei care am mai apucat, proprietari pensionari.

Când îmi dau adresa, lumea mă întreabă ce înseamnă „o caimată“. Mult timp nu am ştiut ce să răspund, îmi suna a cuvânt turcesc sau grecesc. Apoi am aflat că era numele propriu al mahalalei apărute în secolul 18 în jurul bisericii Caimata, ctitorită la 1732 de un Mavrocordat şi demolată de primarul Pache Protopescu în 1892, când a tăiat bulevardul Carol. Faptul este consemnat şi de Caragiale, în Articolul 214: „Bonjur. Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu priotu Sava de la Caimata, pe care a demolat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou“. O explicaţie neplăcut mirositoare am citit (ah, mania bibliografiilor!) în cartea lui Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, care, la rândul lui, îl citează pe Ionnescu-Gion, cel cu Istoria Bucureştilor de la 1899: „Pârâul Bucureştioara, care trecea prin apropierea străzii de azi, era numit de mahalagii Căcăina (Caimata) din cauza apei pline de dejecţii şi resturi rămase de la tăierea vitelor“. Fonetic, nu înţeleg cum se putea transforma Căcăina în Caimata şi stărui în bănuiala că e ceva grecesc sau turcesc la mijloc. Trebuie să mai cercetez.

Din istoria literară a străzii face parte şi faptul că Eminescu, la venirea în Bucureşti, a locuit în chiliile bisericii Caimata, sau că vecinul nostru de cartier, Mircea Eliade, o cunoştea la pas. Dovadă că o povestire (nu prea reuşită), Întâlnire, din volumul Șarpele (1937), e plasată într-o casă de aici: „Apropiindu-se de strada Caimata, Barbu Cernat simţi aceeaşi bine-cunoscută nelinişte. Se însera şi platanii din curţile boiereşti începeau să se plece peste trotuare, adunând o umbră nouă, tainică, de noapte […]. Se vedea bine casa. O intrare principală cu câteva trepte de piatră şi un evantaliu de cristal mat deasupra“.

Casa am depistat-o, există şi azi, dar nu se mai vede nimic din ea: cel care a luat-o în anii ’90 a ascuns-o după un zid sumbru în care a montat o uşă metalică şi camere de supraveghere. Pe misteriosul proprietar nu l-am zărit niciodată. O fi vreun mafiot. Dincolo de zidul înalt şi etanş e mereu linişte, ca şi pe restul străzii, de altfel.

Deşi la câţiva paşi de circulaţia ameţitoare din Piaţa Rosetti, Caimatei are un aer tihnit-provincial, cu soare aurind dimineaţa faţadele bătrâne de pe trotuarul drept şi clipocind orbitor, spre amurg, în geamurile de pe cel stâng. Primăvara, când înfloresc teiul şi caprifoiul din curţi, nimic nu mai aminteşte de Căcănia. Aerul parfumat te duce cu doar un secol înapoi, când locuitorii caselor boiereşti se întorceau din oraş cu trăsura, şi pe ferestrele deschise ale saloanelor se auzeau copile exersând la pian.

Când ne-am mutat noi aici, la începutul anilor ’70, priveliştea, verdeaţa şi vecinii civilizaţi ni s-au părut un vis. Veneam de pe strada Academiei, din blocul Dragomir, rebotezat Romarta, unde stătuserăm cinci persoane în două camere care dădeau spre Comitetul Central. Vedeam doar geamuri opace de birouri, iar jos, caldarâmul era ticsit de maşini negre şi „băieţi“ în civil. Odată, în adolescenţă, când părinţii erau la serviciu, m-am uitat afară cu un binoclu de teatru. În câteva minute s-a auzit imperativ soneria şi au năvălit nişte tipi încruntaţi care m-au luat la întrebări, au scotocit camerele şi mi-au confiscat binoclul. Îmi pare şi acum rău după el, era placat cu sidef şi fusese al unei străbunici amatoare de operete vieneze.

Acolo, în Academiei, aveam şi ghinionul ca deasupra noastră să locuiască un bădăran instruit la Moscova, de unde se întorsese cu o soţie sovietică. Făceau frecvent petreceri cu chiote, coruri de beţivi, cazacioc şi sârbe tropăite în capul nostru. Odată, la ore mici, tata urcase la el şi îndrăznise să-i atragă politicos atenţia că ne deranjează. Bădăranul zbierase mai întâi cunoscuta propoziţie „În casa mea fac ce vreau!“, apoi dăduse expresie, cu o avalanşă de înjurături, urii de clasă, rasă şi ochelarişti, iar la sfârşit îl ameninţase pe tata cu un bătător de şniţele.

După ce m-am măritat, am avut posibilitatea ca, prin schimb, să oferim locuinţa din Academiei şi garsoniera soţului meu, pentru apartamentul din Caimatei, locuit „la comun“ de două familii foarte dornice să se despartă. Având termen de comparaţie, ni s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, tocmai când venise pe lume şi copilul nostru. Toate cele opt familii din Caimatei 14 erau liniştite şi cumsecade, iar de pe balcon vedeam, deasupra copacilor şi acoperişurilor, cerul, până-n zare, şi Intercontinentalul. Dimineaţa ne trezea ciripit de păsări, trompeta unui cocoş din curtea vilei alăturate, noaptea se auzeau greieri, iar duminica aerul vibra în unda clopotelor de la Armenească, Sfinţilor, Colţei…

Un singur personaj tulbura calmul provincial: nebunul cartierului (şi în sens de bufon), Gheorghiţă, un hăndrălău alcoolic cu o voce răsunătoare şi cu o pasiune bizară pentru C.A. Rosetti, cel din mijlocul pieţei. Uneori, iarna, când era ger, se căţăra cu agilitate pe soclul statuii şi îi punea o căciuliţă cu moţ pe creştetul de bronz sau o pătură pe spate. Alteori i se aşeza în poală, îl lua de gât şi îi cânta, între două sorbituri din nelipsita sticlă, Noi suntem români. Îl cunoşteau toţi miliţienii, dar îl tratau cu îngăduinţa populară pentru beţivi şi nebunii cu acte. Doar când se anunţa trecerea vreunui convoi oficial îl ţineau ascuns, ei ştiau unde.

În majoritatea apartamentelor din blocul nostru trăiau mai multe generaţii ale aceloraşi familii, căci pe atunci exista o lege care stabilise că o persoană are dreptul la maximum 8 metri pătraţi, aşa că oamenii preferau să stea cu ai lor decât să „li se vâre în spaţiu“, cu dependinţele comune, nişte necunoscuţi. Nu ştiu cât de riguros se mai aplica legea asta, dar teama rămăsese, mai ales în rândul celor păţiţi, cum fuseseră ai mei. Locuitul de nevoie cu părinţii, chiar după căsătorie, avea avantaje şi dezavantaje, menajul comun crea inevitabil animozităţi, ne stânjeneam reciproc în spaţiul strâmt. Singurul loc unde te puteai izola, pe termen scurt, era baia, restul uşilor stăteau mereu deschise, iar musafiri personali, cu care să stai de vorbă în tihnă, nu aveai unde primi. Prietenii care ne vizitau (şi atunci aveam destui) stăteau mai mult de vorbă cu mama şi cu tata, dornici de conversaţie, după ce ai lor se răriseră în mod natural.

Situaţia a devenit inconfortabilă în anii ’80, când una dintre camere n-a mai putut fi folosită iarna. Cu doi pereţi cu geamuri mari şi o terasă deasupra, în livingul nostru era atât de frig, încât atunci când tata şi soţul meu voiau să se uite la televizor, la vreun meci transmis pe bulgari, îşi puneau paltoanele şi se înfăşurau în pături. Din gură le ieşeau aburi când comentau fazele. Și în restul casei era frig, iar de gătit se putea doar noaptea. În plus, după ce s-au construit blocurile noi de pe Calea Moşilor, alimentate de la aceeaşi conductă străveche, apa nu mai ajungea la etaj. Căram zilnic de la subsol, pe scara de serviciu, canistre şi găleţi, sticle şi oale, iar cada reuşeam să o umplem, pentru closete, doar când se transmitea serialul Dallas, urmărit de toată suflarea, care nu mai consuma apă pe parcursul lui. Cum eram câţiva în bloc care nu puteam renunţa la duşul zilnic fără pierderea respectului de sine şi aşa afectat de alte umilinţe oficiale, am făcut o sedinţă lângă centrala termică de la subsol şi un vecin inginer a găsit soluţia să monteze acolo, printre ţevi şi troace, un duş la care să avem acces conform unei programări riguroase. Apa curgea în fir subţire, dar ne mulţumeam şi cu atât. Când ieşeam din hruba igrasioasă, în halat de baie şi cu prosopul pe cap, la uşă aştepta, cu savoniera în mână, următorul pe listă. Se interesa cum e apa. Uneori era călâie, alteori rece.

Tot prin acei urâţi ani ’80 eram somaţi să facem economie la curentul electric, să folosim becuri chioare. Pe mine, de când mă ştiu, lumina slabă mă deprimă, şi, de câte ori aprindeam lustrele cu becuri de 100, mama trăgea speriată perdelele şi draperiile, să nu ne vadă cineva din stradă cum încălcăm dispoziţiile. Dacă orbecăiai seara prin oraşul în beznă, vedeai în case, localuri şi vitrine, doar penumbre triste. Aveam cu toţii în dotare câte o lanternă chinezească, fiindcă, pe scările de bloc, în lifturi, în parcuri şi pe trotuarele desfundate, nu te prea puteai descurca fără ea. Cei care îşi plimbau câinii, înainte de culcare, pe strada Caimatei îşi încrucişau fasciculele în semn de salut sau luminau trotuarul ca să nu calce în ce rămânea de pe urma plimbării prietenilor lor canini.

Mama, care după moartea tatei ieşea tot mai rar din casă şi „lua aer“ de pe balcon, făcându-şi de lucru cu jardinierele, ajunsese să-i cunoască din vedere pe toţi plimbăreţii matinali sau nocturni cu animalele lor, ba chiar le dăduse nume conspirative. O amuza să-i urmărească, bine camuflată după viţa-de-vie ce pornea de jos, până la terasa de la etajul trei, mă chema să mi-i arate şi apoi fantaza despre ei, umplându-şi astfel timpul pustiit. Țin minte o cucoană mereu cochetă, căreia îi spunea Bazo, fiindcă atunci când venea dinspre Piaţa Rosetti i se vedeau formele generoase, dar când se întorcea, din creştet până la călcâie, era perfect plată, de parcă se desprinsese dintr-un basorelief. Bazo era târâtă de un dog mare, cu voce – cum altfel? – dogită, care amuşina toate gardurile şi se oprea mereu în acelaşi loc, să mănânce iarbă. Locul era preferat şi de un pechinez fără lesă, însoţit de un senior demn, cu pălărie şi cu ziare la subraţ, pe care mama îl botezase, nu ştiu de ce, Wexler. Când ajungea în dreptul lui Bazo, Wexler îşi ridica pălăria, şi, în timp ce câinii se miroseau sau schimbau lătrături, stăpânii stăteau puţin de vorbă, după care el îi întindea ziarele. Mama pretindea că sunt ziare franţuzeşti, care se găseau, greu, într-un singur loc, o dugheană de difuzare a presei de pe Doamnei, şi pe care le căpătam şi noi, cu mare întârziere, căci treceau pe la mai multe familii de amici. Și Bazo, şi Wexler făceau parte din generaţia părinţilor mei, o lume bucureşteană francofilă, în care bărbaţii purtau pălării şi femeile aveau picioare mici. (Țin minte că, până prin anii ’60, la magazinele de încălţăminte pentru femei, măsurile cele mai vândute erau între 34 şi 36, numere mai mari de 37 se găseau doar la raioanele de bărbaţi.)

Cu timpul au dispărut din peisaj şi Bazo, şi Wexler, şi generaţia părinţilor de pe strada noastră, cu pălăriile şi picioarele lor mici. Alţi oameni, anonimi – femei înalte, cu adidaşi numărul 40, îmbrăcate în ceea ce era odată lenjerie ascunsă vederii, şi bărbaţi cu şort şi şlapi –, îşi plimbă animalele de companie pe Caimatei, pe lângă şirurile de maşini parcate pe toată lungimea trotuarelor.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!