Cât mai multă libertate

0
7

Cererea de transfer de la Editura Cartea Românească (unde am fost lector din 1985 şi de unde, la începutul lui decembrie 1989, mă aşteptam să fiu dată afară, fiindcă, prin noiembrie, semnasem şi eu una dintre acele scrisori în sprijinul lui Mircea Dinescu şi al celorlalţi scriitori care se raliaseră la protestul lui), poartă data de 1 aprilie 1990. Am vrut să fac acest pas în gol, transformarea în jurnalist, de ziua mea. Nu mai lucrasem în presă (şi doar acum, în libertate, îmi doream acest lucru) şi nu fusesem niciodată „şefă“. Dar la 22 intram ca redactor-şef adjunct, redactorul-şef fiind Stelian Tănase. El îmi propusese acest post.

 

http://www.revista22.ro/nou/aniversare/articole/imagini/Adamesteanu_Gabriela-Cartarescu_Mircea.jpg

Gabriela Adameşteanu şi Mircea Cărtărescu la GDS în anii ‘90.

 


Ne împrietenisem în timp ce încercasem să fac ce pot ca să-şi publice romanele, mai întâi Playback, apoi Corpuri de ilu­minat. Eram convinsă de talentul şi originalitatea lui ca prozator, îl consideram „romancierul generaţiei ’80“. Sunt şi acum convinsă că nu are, nici azi, din diverse motive, statutul literar pe care îl merită. Ca lector la Cartea Românească, mi-am asumat răs­pun­derea pentru publicarea manuscriselor lui când plecau spre cenzură şi mă necăjeam când se întorceau fără viză de publicare.


Cred că Stelian avea deja proiectul disidenţei. De altfel, el mi-a dat acea hârtie de protest care avea pe ea semnăturile unor scriitori respectaţi. Dar, în comparaţie cu cei care aveau să moară, în stradă, peste o lună, riscul acestor semnături (real, dacă n-ar fi fost evenimentele din decembrie) pa­re derizoriu azi. Nu ştiam însă, niciunul dintre noi, că libertatea era atât de aproape.


Membră GDS devenisem din ianuarie 1990. Eram numai ochi şi urechi la şedinţele în care, la început, cunoşteam puţină lume. Cu mici excepţii, colegii mei erau persoane cu o operă deja constituită sau un nume aureolat de curaj.
Revista a făcut-o în primul an Stelian, pe linii recognoscibile până azi, oricâte schimbări au mai fost. Era entuziast, autoritar, tră­ia cu pasiune actualitatea, avea co­ne­xiuni multiple şi opţiuni care se dovedesc şi azi corecte.

 

Când o voi prelua eu în septembrie 1991, se stabilizase regimul Iliescu, societatea era drastic polarizată, presa de opoziţie fu­sese aruncată într-o aşa-zisă economie de piaţă. Aveam două obsesii: „bani“ pentru sa­larii, hârtie, tipografie şi diversitatea punc­telor de vedere. Articole incomode, colaboratori incomozi şi dorinţa mea, care trăisem sub imperiul cenzurii, de a da cât mai multă libertate. Dar până unde? Pentru că nici măcar în Franţa nu toţi sunt Charlie.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!