Ce a mai rămas din conceptul de multiculturalism?

0
21

Căderea Cortinei de Fier a fost momentul determinant al introducerii în Europa a politicilor multiculturale ca manifestare ultimă a democrației consolidate și victorioase.

 

La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 ai secolului XX, în Occident au început să circule din ce în ce mai insistent diferite mo­dele multiculturaliste care teoretizau avan­tajele par­ti­cu­la­ris­me­lor reunite sub umbrela ins­ti­tuțională a unui stat ideal, post-național. În epoca res­pectivă, ideea diversității culturale, a amestecului ge­neros și tolerant de culturi, religii a fost înțeleasă de ma­joritatea mai mult sau mai puțin acceptantă ca un soi de contract suficient de explicit pentru a ga­ran­ta spațiul de libertate al celuilalt. În en­tu­ziasmul acestei noi forme de toleranță cul­turală și politică s-a citit și triumful fără re­zerve al democrației, care urca, iată, treap­tă după treaptă, spre încoronarea uni­ver­sa­lă. Multiculturalismul a fost, de altfel, multă vreme interpretat ca formă su­pre­mă a democrației universale, suficient de puternică încât să înglobeze, fără pro­ble­me majore, coabitarea culturală, religioasă și, până la urmă, și politică. Sistemele po­litice occidentale s-au estimat suficient de puternice și consolidate democratic pen­tru a putea gestiona consecințele accep­tării modelului multicultural. Uni­ver­sa­lis­mul Luminilor se vedea, peste două se­co­le, nu detronat, ci fortificat cu asupra de măsură, încât să accepte, generos, coabi­ta­rea multiculturală.

Voci sceptice au existat, firește, încă de atunci, mai puțin însă în Europa și mai mult peste mări și țări. La jumătatea ani­lor ’80, critica multiculturalismului avea de­ja reprezentanți consolidați în spații mar­cate de altfel de colonialismul european, cum a fost cazul Australiei. Principalele re­zerve formulate de istorici și politologi erau legate tocmai de incapacitatea instituțiilor statului de a gestiona – păs­trând neatinse principiile de­mocrației și statului de drept – coexistența unor gru­puri care se revendicau adesea nu numai de la tra­diții culturale extrem de diferite, dar și de la sisteme legale uneori incompatibile (existau voci, suficient de sonore, precum cea a is­to­ri­cului Geoffrey Blainey, care vorbea de riscurile întoarcerii la tri­ba­lism).

Tradițiile politice și instituționale sunt în­să determinante în acceptarea și ur­mă­ri­rea consecventă a unui model mul­ti­cul­tural. La începutul anilor ’90, când Eu­ro­pa sărbătorea încă euforic prăbușirea co­munismului și căderea Cortinei de Fier, sentimentul de invincibilitate a uni­ver­sa­lismului democratic a devenit amețitor – deși, după cum s-a văzut nu mult după ace­ea, înșelător. Acesta a fost momentul determinant al introducerii politicilor mul­ticulturale ca manifestare ultimă a de­mo­crației consolidate și victorioase. În­cre­de­rea în caracterul universal valabil al de­mo­crației a fost atât de mare, încât Occi­den­tul a dat semne că ar crede într-o posibilă expansiune a acesteia în spații străine, până atunci, de democrație, cum era cazul Orientului Mijlociu.

Introducerea politicilor multiculturale nu a fost un semn al conștiinței fragilității de­mocratice, ci mai degrabă dimpotrivă, al credinței în puterea acestui regim politic de a impune valori comune, tradițional ata­șate statului de drept: respectul legii, ega­litatea în drepturi, libertatea cetă­țe­neas­că etc. Or, după cum se vede în cazul Ger­maniei ori, mai recent, în cazul Fran­ței covârșite de incapacitatea statului de a gestiona problemele apărute în multe comunități musulmane care funcționează în regim de societăți închise, politicile mul­ticulturale au dovedit, indirect, li­mi­tă­rile democrației.

E dificil de susținut până la capăt o com­parație, în acești termeni, între Statele Unite si Occidentul european: pornind de la tradiții și modele diferite de acceptare a practicilor culturale ale Celuilalt, până la politici diferite în materie de imigrație con­trolată, deosebirile sunt suficient de frapante încât să reclame o analiză di­fe­rențiată a cazurilor. Iar una dintre po­si­bilele chei de interpretare a impasului ma­jor în care se află astăzi principiile mul­ti­culturalismului e­uropean se pot identifica tot în paradoxurile unei democrații clă­di­te, concurent, pe de o parte, pe principiile universaliste, iar pe de alta, de statele-națiune aflate în construcție începând cu jumătatea secolului XIX.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1332/desen_raluca.jpg

Secolul XIX a inventat perspectiva scin­da­tă a statului-națiune din dubla perspectivă etnică și civică. Primul război mondial a încercat să răspundă, într-un fel, acestui nou capitol, în fața muribundului Imperiu chezaro-crăiesc. Europa contemporană, mai cu seamă în partea de centru și de est, se luptă și azi cu modelul de urmat. Lo­calismele, patriotismele locale pot fi interpretate ca forme de răspuns și nu re­prezintă, în sine, riscuri, decât atunci când semnalele transmise sunt ignorate de establishement.

La aceste elemente s-au adăugat și pro­ble­ma­ticile suplimentare create și po­ten­ța­te de regimurile totalitare ale secolului XX: pe de o parte, tentația Occidentului, va­lo­ri­le Eu­ropei, deschiderea, diversitatea cul­tu­ra­lă, lingvistică, toleranța religioasă, iar pe de alta, naționalismul exacerbat, dis­prețul și neîncrederea față de străini, opa­ci­tatea fa­ță de reformă. Intoleranța, ob­tu­zi­tatea, fun­damentalismul religios, ura fa­ță de stră­ini, autoglorificarea nu sunt nu­mai simptome ale postcomunismului. Evi­dent că porția consistentă de tota­li­ta­rism înghițită pe ne­mestecate de două, chiar trei generații nu a stimulat în niciun fel crearea unei stări sociale democratice – ca­re include, evi­dent, toleranță, deschidere, ame­nitate.

Însă și proiectul european ratează ocazie după ocazie pentru a demonstra că poate, structural vorbind, să facă față acestor pro­vocări. Răspunsurile lipsite de con­sis­tență, factuale, punctuale în criza re­fu­gia­ților o­ arată încă o dată.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!