Cum își sacrifică Ponta doctoratul ca să-și albească plagiatul

0
10

Primul ministru și-a oferit pentru uzul personal, cu titlul de cadou de sfârșit de an, o ordonanță sur mesure, care să-l ajute să iasă fără consecințe neplăcute din situația în care se complace de doi ani și jumătate.

 

„Renunț la titlul de doctor“, spunea, la mij­lo­cul lunii decembrie, pătruns deodată de res­ponsabilitatea publică a funcției și a discuțiilor despre titlul său științific, primul ministru Vic­tor Ponta. Mediul academic și presa au reacționat la scri­soarea postată pe Facebook, atrăgând atenția că de un titlu academic nu te poți de­barasa când vrei tu, ca de o hai­nă demodată sau de o pe­reche de ghete găurite.

 

Câteva elemente i-au venit în ajutor, suplimentar, lui Vic­tor Ponta, în răstimpul scurs. În primul rând, remanierea gu­vernamentală. După doi ani de serviciu credincios, proaspăt învinsul la prezidențiale a considerat că trebuie să-i mulțumească mi­nistrului sortant al Educației și a chemat din re­zerva de adepți ai marelui proiect edu­ca­țional al Ecaterinei Andronescu un alt fidel: rec­torul Universității de Științe Agronomice şi Medicină Veterinară din București, Sorin Câm­peanu. Vârtejul doctoratului lui Victor Ponta a atras deja cel puțin trei miniștri ai Educației cu o prestație atât de palidă în gestionarea do­meniului, încât ajungi să îți închipui că aco­perirea plagiatului a fost mi­siunea lor de căpătâi.

 

Instrumentarul legislativ pus teoretic la dispoziția gu­ver­nului pentru situații speciale, dar folosit abuziv de actualul ca­binet (practica, trebuie spus, are vârsta tranziției și ame­nință să se banalizeze atât de dramatic, încât se transformă din abuz în cutumă) a fost al doilea element ajutător al lup­tei lui Victor Ponta cu propriul plagiat. Pe lân­gă afilierea politică întru totul corespunzătoare – criteriu absolut valid pentru compunerea unui Executiv -, noul ministru a dorit să-și marcheze compatibilitatea cu echipa gu­ver­na­mentală propunând în 29 decembrie, în ca­drul ultimei ședințe de guvern din 2014, o or­donanță de urgență având ca obiect mo­di­fi­carea anumitor prevederi din Legea educației. Așa s-a născut deja celebra OUG 94/2014, cea mai năstrușnică formă așa-zis legală de reglementare a statutului titlurilor științifice și academice. Pentru că scrisoarea de re­nun­țare la titlu, redactată de Victor Ponta pe 16 decembrie, fusese demontată deja de Uni­ver­sitatea din București printr-un demers legal – o adresă oficială, din 18 decembrie, către mi­nistrul Educației, solicitând retragerea titlului de doctor în științe juridice acordat în 2003 lui Victor Ponta -, primul ministru și-a oferit pentru uzul personal, cu titlul de cadou de sfârșit de an, o ordonanță sur mesure, care să-l ajute să iasă fără consecințe neplăcute din situația în care se complace de doi ani și jumătate.

 

Ordonanța prezintă câteva serioase defecte de construcție. Primul și poate cel mai grav, din perspectiva consecințelor pe termen lung, este impactul nefast pe care-l are asupra imaginii și ponderii actului educațional în an­samblul său, fapt relevat de un comunicat al Universității din București, dat publicității pe 7 ianuarie 2015, în care își exprimă public „dezacordul față de prevederea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2014 care permite deținătorilor unui titlu științific să renunțe la titlul în cauză printr-o simplă solicitare adresată Ministerului Educației și Cercetării Științifice“. Argumentele invocate, împărtășite de altfel de mediul academic prin mai multe luări de poziție, individuale sau colective, țin de evidența însăși, legală și științifică: „Posibilitatea renunțării de către de­ținător la un titlu științific va genera un precedent ce aruncă în derizoriu procesul educațional și promovează un comportament iresponsabil și lipsit de etică față de studiile universitare“.

 

Un defect nu mai puțin grav al OUG nr. 94, relevat de aceleași voci ale mediului academic și societății civile – la care s-au adăugat cele ale opoziției, reflectate într-o conferință de presă a PNL, pe 8 ianuarie -, este caracterul personal al actului, croit pe nevoile de mo­ment ale unui particular trezit într-o funcție publică, de care abuzează pentru rezolvarea propriilor probleme. Practica legislativă ro­mânească a tranziției este din păcate un lung șir de asemenea texte legate de un unic prin­cipiu de coerență – interesul personal al ini­țiatorilor. Statul democratic modern se în­te­meiază pe câteva principii simple și clare. Unul dintre ele este caracterul cât mai ge­neral al legilor. De 25 de ani asistăm la în­călcarea sistematică a acestui principiu, în­soțită, numai aparent paradoxal, de o de­re­glementare pe măsură. Pentru că, nu-i așa, diavolul se ascunde în detalii, dar soluțiile stau totuși în principii.

 

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!