Cum poti sa creezi un stat în cativa ani?

0
7

Sala de reuniuni a Consiliului de Securitate nu a mai  fost asa de plina de la dezbaterile dinaintea interventiei în Irak, în martie 2003, sau de la prezentarea rapoartelor Brahimi privind Irakul în 2004. Ministrul sarb Vuk Jeremic, care venise la 14 februarie în CS sa avertizeze despre iminenta declararii unilaterale a independentei provinciei Kosovo, avea dreptate: ce i-a atras pe diplomati din tari din afara Europei sa participe la reuniune? Faptul ca se afirma ca în Kosovo e o situatie speciala, sui generis, sau pentru a vedea evolutia subiectului în CS, pentru a putea evalua impactul asupra altor situatii cvasisimilare? În lume exista zeci de provincii cu aspiratii secesioniste.

 

Reteta pentru crearea unui stat

 

 Sustinatorii independentei provinciei Kosovo au prezentat la unison în CS o serie de argumente: în urma violentelor la adresa albanezilor kosovari din 1998-1999, Belgradul a pierdut autoritatea morala de a controla provincia Kosovo. Albanezii kosovari nu se vor mai întoarce niciodata într-o relatie de subordonare cu Belgradul care i-a oprimat. În baza Rezolutiei 1244, a fost numit un trimis special ONU, Martti Ahtisaari, care a propus un plan de solutionare a statutului Kosovo prin obtinerea independentei supervizate international. Dupa 14 luni de negocieri, planul nu a fost agreat de ambele parti (de Belgrad), iar mai multe rezolutii ale CS au fost blocate (de Rusia). Alte 4 luni de negocieri în Grupul de Contact au esuat în decembrie 2007. Nici partile, nici CS nu pot ajunge la o întelegere dupa doi ani. Statu quo-ul nu mai poate continua. Autoritatile de la Pristina îsi vor declara independenta unilateral, iar UE îsi va asuma responsabilitatea de a stabiliza regiunea pe baza planului Ahtisaari. Situatia este însa una sui generis, un caz special neinvocabil ca precedent.

 Fiecare dintre aceste afirmatii au valoare de axioma. În subteran avem implicit afirmatia ca aspiratiile de independenta ale Pristinei nu mai pot fi zagaduite fara ca aceasta sa obtina cu forta ceea ce nu poate obtine prin negocieri. Aceasta ar duce la redeschiderea unor noi confruntari în Europa. UE nu poate permite asa ceva. Se acrediteaza ideea ca, daca un numar suficient de state puternice sustin independenta unei provincii, aceasta poate fi obtinuta în cativa ani, spre deosebire de cazuri precum Sahara Occidentala sau problema palestiniana, unde nimeni nu forteaza o solutie fara acordul partilor, desi situatiile treneaza de decenii, cu consecinte si riscuri apreciabile.

 Se poate întelege cvasiconsensul european pe acest subiect datorat exasperarii ca situatii din mijlocul Europei sa fie negociate preponderent de actori externi, în speta SUA si Rusia. Politica externa si de securitate comuna a UE trebuie sa se manifeste pentru a deveni credibila. Este totusi deconcertant ca linia de conduita în privinta Kosovo nu este cea traditionala a Uniunii. Este ca si cum UE abdica, cel putin temporar, de la propensiunea spre persuasiune politica combinata cu stimulente politice si perspectiva integrarii europene, fiind preferata coercitiunea si impunerea în forta a unor solutii. UE a invocat tot timpul legalitatea si centralitatea CS în chestiuni de securitate internationala. Superioritatea morala a UE în privinta interventiei din Irak s-a bazat pe aceasta pozitie. Nu mai este cazul pentru Kosovo.

 Poate ca, într-adevar, amanarea rezolvarii chestiunii Kosovo ar fi transformat-o într-un "conflict înghetat", iar albanezii kosovari ar fi fost tentati sa recurga la forta, destabilizand si FYROM, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si Serbia, reînviind spectrul anilor ‘90 în fosta Iugoslavie. Ramane însa întrebarea: de ce s-a recurs la o solutie de autonomie extinsa, cand atat Pristina, cat si Begradul îsi vor da întalnire peste cativa ani în interiorul UE? Va fi remediul acesta mai bun decat "boala"? Nu va persita oare alt tip de riscuri, cel al proliferarii situatiilor de secesiune, chiar daca nu imediat? Alte puncte de îngrijorare în planul fostului presedinte finlandez privind Kosovo sunt independenta pe criterii etnice si acordarea de drepturi colective unor minoritati, drepturi ce exced standardele europene în materie.

 

Legalitate si necesitate

 

 Serbia si Rusia au exprimat în CS viziuni complet diferite privind actiunile politice viitoare bazate pe cadrul legal fata de cele ale SUA, Frantei, Marii Britanii, Belgiei si Italiei. Ca si cum Rezolutia 1244 ar poseda o maleabilitate de interpretare inerenta ce o poate extinde si plia în functie de mularea pe obiective diametral opuse.

 Ceea ce sustine Marea Britanie în CS este ca Rezolutia 1244 nu este limitativa în privinta optiunilor de determinare a statutului Kosovo, fiind aplicabila situatiei interimare, care este depasita de realitatea situatiei din teren, în momentul declararii unilaterale a independentei. Rusia sustine ca orice modificare a componentei si mandatul prezentei internationale civile în Kosovo trebuie sa aiba loc prin revenirea în forul care a acordat mandat UNMIK: CS trebuie sa ia o noua decizie. Sustinatorii independentei Kosovo considera ca nu este nevoie de o noua rezolutie a CS (unde Rusia se opune), din moment ce Rezolutia 1244 confera autoritatea unei prezente internationale în Kosovo, iar UE nu va face decat sa îsi sporeasca o prezenta deja existenta.

 Dreptul international public este dinamic si, ca si Constitutia în dreptul national, trebuie desigur sa fie asa pentru a se adapta mutatiilor politice si dinamicilor societale. Modificarea acestuia prin amendarea corpului de norme existente sau cutuma trebuie sa aiba loc pentru a fi durabila si produce consecinte ordonate, pe cale consensuala, negociata si mai putin prin cazuri prezumate sui generis.

 Se observa mutatii în dreptul international în privinta dreptului de interventie anticipatorie preventiva, principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta, relatia dintre imunitatea unui stat si încalcarea drepturilor omului, considerate norme fundamentale jus cogens, interventiile în situatii umanitare grave, precum în Cambogia (1978), Haiti si Rwanda (1994), Kosovo (1999). Principiul responsabilitatii statului de a-si proteja cetatenii este în evolutie pentru situatiile în care statul nu este capabil sau nu vrea sa îsi apere cetatenii. Se creeaza tribunale speciale internationale. Principiile suveranitatii si integritatii teritoriale sunt astfel si ele redefinite. Potrivit dreptului international, granitele unui stat nu pot fi modificate fara consimtamantul statului suveran. În cazul declararii unilaterale a independentei Kosovo si recunoasterea noului stat pe cale bilaterala, este ignorata lipsa de acord a statului din interiorul caruia se desprinde prin secesiune o provincie. Conventia de la Montevideo (1933) adauga elementelor constitutive ale suveranitatii definite de Max Weber (monopolul statului asupra utilizarii legitime a fortei fizice asupra unei populatii într-un teritoriu definit) si capacitatea de a intra în relatii formale cu alte state. Aceasta din urma va veni în cazul Kosovo prin recunoasteri bilaterale ale independentei.

Într-un anumit moment istoric poate parea mai prielnic sa favorizezi necesitatea reglementarii expeditive a unei situatii decat limitele stricte ale legalitatii îngraditoare, pavate cu mecanismele lente ale negocierilor. Dar ceea ce confera neconjunctural ordine si predictibilitate relatiilor dintre state, ca si relatiilor dintre cetatenii unei societati, este respectul legilor, aderarea la normele generale, nu preferinta pentru exceptii.

 Dinamica transferului de putere de la UNMIK spre o forta civila europeana este importanta. Rusia si China au aflat cu îngrijorare zilele acestea ca se poate eluda Consiliul de Securitate unde acestea au privilegiul dreptului de veto. Prin reinterpretarea cadrului legal (faimoasa Rezolutie 1244 a CS), centrul de greutate se muta de la New York la Bruxelles, de la global la regional. UE va prelua printr-un act de vointa prerogativele ONU, fara consimtamantul expres al Consiliului de Securitate, care mandatase în iunie 1999 forta internationala coordonata de ONU în Kosovo.

 Va fi nevoie de 120 de zile pentru a face transferul de autoritate dinspre un protectorat ONU în unul UE. Se exercita presiuni sustinute asupra secretarului general al ONU: din partea Rusiei, sa se exprime împotriva legalitatii recunoasterii Kosovo si sa nu autorizeze transferul de autoritate dinspre ONU spre UE, din partea majoritatii europenilor si SUA, contrariul. Ban Ki-moon a evitat o întrevedere cu ministrul Jeremec la New York, aflandu-se în vizita la Washington. De pozitia sa depinde în buna masura aura de legitimitatea a transferului.

 Ceea ce se poate spera pentru viitor este ca UE îsi va însoti gestul de bunavointa la adresa Pristinei cu un pachet consistent de asistenta economica pentru Belgrad, care sa întareasca fortele democratice si sa ofere populatiei sarbe un respiro de revigorare economica si claritate privind viitorul tarii lor. Va mai trece ceva timp pana Kosovo ar putea fi recunoscut ca stat la ONU. O astfel de decizie necesita, cumulativ, potrivit Cartei ONU, recomandarea favorabila a CS (improbabila pentru moment din cauza Rusiei) si votul cu majoritate calificata (2/3) al Adunarii Generale. Totusi, se estimeaza ca în primele doua saptamani vor exista un numar de 50 de recunoasteri ale independentei Kosovo, al doilea val fiind asteptat în martie. Se vor accentua presiunile pentru o recunoastere internationala a independentei Kosovo, în special asupra tarilor europene, în scopul de a crea o masa critica zdrobitoare numeric care sa consfinteasca, de facto, ceea ce va fi impiedicat de jure, cel putin pentru o vreme, în forurile internationale.

 

Opiniile exprimate în acest articol îl angajeaza pe autor exclusiv în calitate personala.