Dacă vechile naţiuni europene nu vor fi unite şi nu vor conlucra împreună, atunci ele vor pieri

0
4

În vreme ce dezbaterea internă este confiscată de jocuri politice şi declaraţii cel puţin imature, în Europa se discută serios despre viitorul UE. Pe 23 august 2012, ediţia online a cotidianului german Der Spiegel a publicat un interviu cu filosoful francez André Glucksmann, care face o radiografie sumbră a provocărilor cu care se confruntă civilizaţia europeană.

Publicăm în continuare fragmente din acest interviu.

 

Domnule Glucksmann, ţinând cont de experienţa dvs. intelectuală şi existenţială pe care aţi avut-o în sec. XX, ca gânditor antitotalitar, sunteţi îngrijorat de viitorul Europei?

Niciodată nu am crezut că toate pericolele au fost înlăturate odată cu sfârşitul fascismului şi comunismului. Istoria nu intră niciodată în repaus. Europa nu a ieşit din istorie atunci când Cortina de Fier a dispărut, chiar dacă, ocazional, a părut că ar dori acest lucru. Democraţiile tind să ignore dimensiunile tragice ale istoriei. În acest sens aş spune că da, evenimentele actuale sunt extrem de neliniştitoare.

 

Încă de la începuturile ei, de acum 60 de ani, comunitatea europeană a păşit dintr-o criză într-alta. Obstacolele sunt parte a modului ei de existenţă.

Un anume sens al crizei caracterizează era modernă a Europei. Pornind de aici, se poate trage o concluzie generală că Europa actuală nu este un stat sau o comunitate în sens naţional, în care participanţii cresc împreună într-un mod organic. De asemenea, nu poate fi comparată cu vechile oraşe-cetăţi ale Greciei antice, care, în ciuda diferenţelor şi a rivalităţilor, formau o singură unitate culturală.

 

Ţările europene de azi sunt, şi ele, legate printr-un set comun de aspecte culturale şi valori, pe care le împărtăşesc împreună. Poate fi numit acest aspect un spirit european?

Naţiunile Europei nu sunt asemenea, de aceea nu pot creşte împreună. Ceea ce le uneşte nu este o comunitate, ci un model societal. Există o civilizaţie europeană şi un mod de a gândi occidental. (…)

 

Este UE în căutarea unei utopii politice şi istorice?

Fondatorii Uniunii Europene s-au complăcut în a invoca mitul carolingian şi recompensa europeană a fost numită astfel după Carol cel Mare. Dar, în cele din urmă, nepoţii regelui franc au divizat imperiul. Europa este o unitate în diviziunea ei şi o divizare în unitatea ei. Indiferent ce termen folosim, e clar că nu avem de-a face cu o comunitate în termeni religioşi, de limbaj sau de morală.

 

Şi totuşi ea există. Către ce concluzie vă duce această constatare?

Criza Uniunii Europene este un simptom al civilizaţiei ei. Ea nu se defineşte prin identitatea ei, cât, mai degrabă, prin diferenţele ei. O civilizaţie nu se bazează în mod necesar pe dorinţa comună de a accede la bine, cât, mai degrabă, pe excluderea tabuului răului. În termeni istorici, Europa este o reacţie defensivă la oroare. (…)

 

Lipseşte, astăzi, o nouă provocare unificatoare?

Nu ar fi greu de găsit o astfel de idee, dacă Europa nu ar acţiona cu atâta nepăsare. În anii 1950, nucleul Uniunii a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (ECSC), prima alianţă supranaţională în zona industriei grele; era spaţiul din jurul Lorenei şi al Ruhrului, când ECSC a jucat un rol de prevenţie a războiului. După cum se ştie, contrapartea contemporană a ECSC ar fi o uniune europeană a energiei. În loc de aceasta, Germania a hotărât, pe cont propriu, să treacă la energia recuperabilă, ignorând dimensiunea europeană. Fiecare negociază, azi, cu Rusia, pentru gaz sau petrol, Germania a semnat un contract prin care se construieşte o conductă pe sub Marea Baltică, împotriva rezistenţei Poloniei şi Ucrainei, iar Italia a căzut la învoială pentru conducta South Stream prin Marea Neagră.

 

Aşadar, fiecare ţară îşi urmăreşte propriul interes, prin perfectarea de alianţe şi acorduri bilaterale, care ignoră spiritul Uniunii Europene.

Acesta este un exemplu fioros de cacofonie, care arată că statele membre nu mai conced să formeze o alianţă împotriva ameninţărilor la adresa Europei, în această lume globalizată. Asta atinge nervul proiectului de civilizaţie europeană, în care fiecare entitate sau persoană îşi urmăreşte propriile interese, deşi clamează dorinţa supravieţuirii colective. Şi asta face ca lucrurile să se desfăşoare în avantajul Rusiei, sub Vladimir Putin.

 

Eşecurile europene încep totdeauna de la eşecurile parteneriatului franco-german?

A fost caracteristică pentru insignifianţa ei simbolică celebrarea celei de a 50-a aniversări a reconcilierii franco-germane, care a avut loc la catedrala din Reims, la începutul lui iulie. D-na Merkel şi d-l Hollande aproape că nu au avut nimic să-şi spună în afară de câteva remarce insipide, cum a fost aceea că, de câte ori are loc o întâlnire franco-germană, evenimentul are parte de vreme urâtă. Cam subţire pentru standardele filosofice, istorice şi politice statale.

 

Patosul şi semnificaţia istorică a întâlnirii dintre preşedintele Charles de Gaulle şi cancelarul german Konrad Adenauer, care a avut loc în aceeaşi ambianţă, în urmă cu 50 de ani, nu pot fi recreate. A devenit relaţia franco-germană pur şi simplu trivializată?

S-a subţiat. Elitele noastre politice suferă de maladii intelectuale şi de miopie. Adenauer şi de Gaulle gândeau în termeni complet diferiţi. Aveau în urma lor trei războaie franco-germane, inclusiv cele 2 războaie mondiale, şi priveau cu încredere către o unificare a continentului, pentru a surmonta divizarea puterii în Europa, statuată la Conferinţa de la Ialta, din 1945. Acela a fost motorul călăuzitor al reconcilierii franco-germane. (…)

 

Lamentările cu privire la pierderea vitalităţii, a decadenţei şi a căderii sunt teme recurente în istoria Europei. Din fericire, trăim într-o perioadă neobişnuit de lungă de pace şi prosperitate. Şi asta poate fi o realizare a relaţiei franco-germane.

Bineînţeles, noi nu mai trăim la marginea unei catastrofe politice şi ideologice, aşa cum s-a întâmplat în sec. XX. Dar falii deconcertante apar la marginea Europei, unde se poate vedea cum stalinismul şi naţionalismul, precum în Ungaria şi România, îşi dau mâna. Şi mai avem cazul special al Greciei. Această ţară este un caz izolat, cu o istorie oribilă, haotică, de la independenţa din 1830 şi până la anul 1945, completată cu un război civil şi o dictatură militară. În multe sensuri, Grecia este în dezacord cu Europa, fiind antigermană, prosârbă şi, uneori, prorusă.

 

Europa nu şi-a pierdut chemarea. Nimeni nu doreşte să părăsească zona euro.

Socrate spunea că nimeni nu face rău cu intenţie. Interpretarea mea a acestei sentinţe este următoarea: lucrurile rele se întâmplă atunci când voinţa slăbeşte. Nu mi se pare că găsirea unor soluţii şi a unor căi de parcurs pentru ieşirea din criza financiară ar fi o sarcină supraomenească. Mereu vedem că liderii europeni se mişcă încoace şi încolo.

 

Şi îşi găsesc drumul de la un summit la altul, care se succed la intervale tot mai scurte. Dar care ar fi soluţia nu se ştie încă.

Ceea ce lipseşte este o perspectivă globală. Şi anume, aflarea răspunsului la întrebarea „de ce şi-a pierdut Europa propriul raison d’etre?“. Se vor găsi totdeauna căi pentru implementarea instituţiilor europene şi adaptarea lor la situaţiile existente. Putem avea încredere că politicienii şi avocaţii vor şti să facă asta. Provocarea cea mare se află la un cu totul alt nivel, şi anume la acela în care se pune problema supravieţuirii. Dacă vechile naţiuni europene nu vor fi unite şi nu vor conlucra împreună, atunci ele vor pieri.

 

Dar nu au recunoscut liderii europeni acest adevăr?

Dacă l-au recunoscut, de ce acţionează atât de divergent? Chestiunea dimensiunii a devenit o necesitate absolută în globalizare. Doamna Merkel pare să înţeleagă că soarta Germaniei se află în trecutul Europei. De aceea, după unele ezitări, a ales soluţia solidarităţii, cu alte cuvinte, în moderaţie şi austeritate. Şi totuşi, ea acceptă ca Germania, Franţa, Italia şi Spania să aibă parcursuri diferite de-a lungul crizei. Dar dacă ţările noastre vor rămâne divizate, sub presiunea pieţelor financiare, vor pieri atât împreună, cât şi fiecare în parte. (…)

 

Pentru multe părţi ale lumii, Europa este un fanion al democraţiei şi al drepturilor omului.

Dar valorile şi idealurile nu se combină ca într-un catalog. Naţiunile europene pot avea un pluralism al valorilor atrăgător, dar a le prezenta precum sumarul unui prospect nu este suficient. Europa se pierde într-o stare de ezitare, care, uneori, se transformă în ipocrizie. Există două feluri de a evita provocările: unul este de a le ignora, ca şi cum nu ar exista, şi altul este un fatalism, în care ne plângem unul altuia pe umăr, spunând că nu se poate face nimic. Marele istoric universal Arnold Toynbee a catalogat culturile după felul în care ştiu să reacţioneze la provocări. Este Europa hotărâtă să se confrunte cu propria soartă?

 

Este asta o rezultantă a lipsei de leadership?

E mai mult decât atât. Este, de asemenea, o chestiune de eşec al intelectualilor, de indiferenţă a opiniei publice, de izolaţionism. Observaţi alegerile din Europa. Ce rol joacă politica externă a Europei în marele spectacol al lumii? Acum câţiva ani, Uniunea Europeană şi-a instalat un reprezentant pentru afacerile externe şi politica de securitate, pe Catherine Ashton, la conducerea unei agenţii care numără câteva mii de funcţionari civili. Unde este ea acum şi cine o bagă în seama? Secolul XXI va fi secolul în care marile continente sau vor merge împreună, sau nu. Dacă Europa nu conştientizează această dimensiune, va recădea în sec. XIX. Şi atunci activitatea noastră politică se va baza pe memorii îndepărtate: Europa, continentul suferinţei şi al nostalgiei. (…)

 

Interviu realizat de ROMAIN LEICK

Traducere de FLORIN GABREA