De ce eu? sau despre eroism în democraţie

0
14

Filmul De ce eu? este important, deoarece readuce în discuţie un caz de eroism nu atât personal, cât profesional.

 

Filmul De ce eu? (2015, regia Tudor Giurgiu) poate fi văzut în primul rând ca reflectare a realităţii. În această situaţie, de interes ar fi acurateţea relatării faptice, adică ve­rificarea modului în care filmul lui Tudor Giurgiu corespunde istoriei care îl are în centru pe Cristian Panait, un procuror în vârstă de 29 de ani, numit de superiori să-și ancheteze colegul de la Bihor care in­vestigase primul caz răsunător de corupție după ’89. În al doilea rând, ca realizare ci­nematografică, accentul punându-se pe ana­liza de specialitate. În al treilea rând, ca discurs cinematografic asupra inter­ac­ţiunii dintre fenomenul social al corupţiei şi reacţia instituţiilor statului. Din acest punct de vedere, filmul De ce eu? se ală­tură unei deja consacrate tradiţii cine­ma­tografice care cuprinde filme precum The Untouchables (1986, regia Brian de Pal­ma), Al Capone (1959, regia Richard Wil­son), dar şi seriale precum La Piovra (1984, regia Damiano Damiani). Totuși, un lucru deosebeşte profund filmul co­mentat de pro­ducţiile enumerate: discursul cine­ma­to­grafic asupra corupţiei se construieşte în jurul unei definiţii formale şi, cu pre­că­dere, substanţiale asupra instituţiei pro­cu­rorului (cu apel la rațiune, mai mult decât la emoție). În calitate de cetăţean, acesta este unghiul pe care prefer să mi-l asum în receptarea acestui film important în si­ne şi în contextul actual.

 

Inainte de a explora conţinutul, mai trebuie acceptată o evidenţă, deja anunţată: filmul este important, de­oarece readuce în discuţie un caz de eroism nu atât personal, cât pro­fe­sional. S-a exprimat deseori temerea că democraţia nu produce eroi. Aceasta este, de fapt, o falsă temere, în măsura în care democraţia autentică (prin care înţeleg, înainte de orice, statul de drept) nici nu are nevoie de eroi, chiar dacă nu e ne­o­bişnuit ca fapta unui cetăţean să fie re­compensată (prin acordarea titlului de cetățean de onoare ori prin avansarea în grad, atunci când gestul se face într-o anu­mită cădere profesională). Democraţia, aşadar, nu are nevoie de eroism, ci de în­deplinirea datoriei şi, cel mult, de fapte bune (care sunt un fel de gratificare a se­menului, în prelungirea datoriilor). Este adevărat, democraţia s-a construit pe ba­za eroismului, însă, odată construită, omul n-a mai putut fi erou deoarece a de­venit cetăţean. Cetăţenia reprezintă o ca­litate atribuită omului prin care acesta se înzestrează cu drepturi şi datorii pe care le cunoaşte (îndatoriri care reprezintă pre­ţul pentru libertatea şi siguranţa pe care statul de drept i le oferă). Corupţia, însă, reprezintă o întoarcere la starea de pre­de­mocraţie în care interesele private nu doar că le nesocotesc pe cele generale, dar sunt satisfăcute în paguba lor. Această în­toarcere nu se face oricum, ci, în mod pa­radoxal, în deplină existenţă formală a ins­tituţiilor. Astfel, se poate distinge, din pers­pectivă politică, o etapă prede­mo­cra­tică de supremaţie a aranjamentelor per­sonale, o etapă democratică, definită după criteriul principal al statului de drept şi corupţia în care starea predemocratică co­există cu instituţii formale, neutralizate în chiar misiunea lor. Aceasta este prima lec­ţie implicită a filmului De ce eu?. Într-un mod surprinzător şi aproape rarisim, ima­ginea pare mai convingătoare decât cu­vân­tul în ce priveşte indicarea naturii corup­ţiei.

http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1328/foto_dragusin.jpg

Emilian Oprea în rolul procurorului Cristian Panduru din filmul De ce eu? al lui Tudor Giurgiu

 

Filmul este important şi în raport cu contextul actual, când ins­ti­tuţiile produc rezultate vizibile şi tot mai palpabile (condamnări de­finitive, adminis­trarea unor sanc­țiuni penale comple­men­tare de tipul inter­zicerii accesului, pe o perioadă de timp, în funcţiile cele mai predispuse la reci­di­vă) în lupta contra corupţiei. La limită, fil­mul este un motiv cert de optimism, con­ştientizând saltul uriaş pe care statul şi societatea din România le-au făcut din 2002 (când procurorul Panait a cedat psi­hic la presiunea superiorilor şi s-a sinucis) până în prezent. Filmul se situează în răs­păr cu acel curent al opiniei publice care îi pune sub învinuire pe procurori, ară­tându-ne că nu procurorul arestează, ci alcătuieşte un dosar despre adevăr, pe ca­re, ulterior, judecătorul îl admite în tot sau în parte, iar celelalte organe pun în aplicare hotărârea judecătorească (poliţie, sistem penitenciar). Dar, ca să ştim acest lucru, nu e neapărată nevoie să vedem fil­mul, fiind suficient să citim diferite acte normative. Contribuția filmului este în al­tă parte: înţelegere substanţială a procu­ro­rului drept combinaţie armonioasă între idealism şi eficienţă birocratică, necesitate care decurge atât din rolul procurorului de a descoperi adevărul, cât şi din obiec­tul activităţii sale – legea.

Astfel, discursul cinematografic cu privire la corupţie se construieşte în jurul de­finiţiei substanţiale a instituţiei procu­ro­ru­lui. Abia în plan secundar se conferă lui Cristian Panait (Cristian Panduru, în film) statutul de erou în democraţie. Cons­truc­ţia ideatică şi narativă a filmului se face pe opoziţia dintre idealism şi birocraţie, cele două atribute, aş îndrăzni să spun, ale profesiei de procuror şi, în general, ale oricărui om al legii. Actul suicidar al tâ­nă­rului procuror Cristian (personaj esenţial, dovadă fiind faptul că este singurul care împrumută de la persoana reală pre­nu­me­le) nu se explică decât la ciocnirea dintre idealism şi birocraţie, ambele fiind la fel de puternice (şi, în orice caz, mai pu­ter­nice decât capacitatea psihicului său de a alege ori calea idealismului prin, să pre­su­punem!, demisie şi începerea unei noi vieţi, ori calea birocraţiei prin supunerea la regula jocului de clan, exact ca în pre­de­mocraţie). Astfel, în unghiul narativ al filmului, procurorul reprezintă un statut profesional aflat la întâlnirea legii cu acele fapte care prezintă pericol social.

 

Idealismul reprezintă o necesitate a meseriei de om al legii, în măsura în care viaţa legii începe abia atunci când este invocată în raport cu anu­mite fapte socialmente periculoase (infracţiuni, dreptul penal) sau dăunătoare din punct de vedere interpersonal (fapte ilicite, dreptul civil). Drama tânărului pro­cu­ror s-a ţesut abia în clipa când idea­lismului nu i-a urmat birocraţia; adevărul pe care el l-a aflat din pornire idealistă de-a lungul cercetării faptelor a rămas la statutul declarativ, fără a pune în mişcare o acţiune instituţională corespunzătoare (a emis ordonanța de scoatere de sub ur­mă­rire penală, în opoziție cu dorința su­pe­riorilor ierarhici). Aici se află miezul con­flictului dintre idealism şi birocraţie, res­tul nefiind decât consecinţe. Astfel, bi­ro­cra­ţia se opune idealismului, înăbuşindu-l. În 2002, la momentul desfăşurării fap­te­lor, birocraţia nu avea nevoie de idealism, întrucât de la lege nu se aștepta adevărul (adică să cerceteze faptele cu potenţial de pericol social din perspectivă normativă), ci să îl ascundă printr-o degradare a legii de la artă şi ştiinţă la cea de simplu meş­te­şug.

 

Titlul filmului subîntinde o pu­ternică notă justificatoare: de ce tocmai procurorul Cristian a fost ales de către superiori să an­cheteze un procuror mai vârstnic (pensionabil peste mai puţin de un de­ceniu) care se ocupase de un caz de co­rupţie politico-economică în Bihor? Aceas­tă întrebare subîntinde, de fapt, obiectul ciocnirii dintre idealismul tânărului pro­curor şi birocraţia la care este afiliat din punct de vedere profesional. Întâlnirea din­tre tânărul procuror Cristian şi supe­ri­orul său administrativ (procurorul Co­drea), la acesta din urmă acasă, ascunde întregul mesaj al filmului. Când procu­ro­rul Cristian întreabă, cu sinceritate, „De ce [am fost ales] eu [ca să mă ocup de an­chetarea colegului procuror de la Bi­hor]?“, superiorul nu alege să răspundă direct, ci îi scoate la iveală existenţa unui ve­ritabil dosar de urmărire, care include filaj, detalii picante din viaţa de student etc. Din acest dosar nu lipsea, evident, foaia matricolă cu notele (maximale) ob­ţi­nute în timpul facultăţii. De asemenea, mai ştim că: tânărul Cristian avea în fo­lo­sinţă (posibil, proprietate personală) o Da­cie veche; locuia în gazdă (nici măcar în chirie) la o mătuşă; era orfan de un pă­rin­te şi, în fine, o asigurase pe prietena sa că nu avea bani să contribuie la cumpărarea unui apartament conjugal. Toată starea materială a lui Cristian contrasta evident cu bunăstarea materială a mai vârstnicului şef pe linie administrativă: casă cu etaj, lu­xoasă, la curte, familie lărgită. Din coro­bo­rarea acestor indicii rezultă răspunsul la întrebarea De ce eu?: birocraţia necesita o persoană în nevoie (nu putem şti dacă, din perspectiva lui Cristian, lipsurile re­pre­zentau, totodată, trebuințe), dornică de promovare, dar şi competentă pro­fe­sional. Fără contrapunctul idealismului, bi­rocraţia reducea competenţa procu­ro­rului Cristian la meşteşugul utilizării nor­melor juridice (cum să acopere o situaţie problematică, şi nu cum să o descopere). Pentru procuror, dreptul semnifica, întâi de toate, artă, adică acel dozaj de idealism care însufleţeşte litera legii (penale, în ca­zul de faţă) pentru a-şi atinge dubla fi­na­litate: aflarea adevărului şi modelarea con­duitei omului. În mod tacit, avem aici con­fruntate două perspective asupra cunoaş­terii: pe de o parte, cunoaşterea ca meşte­şug, având o utilitate practică şi limitată la câteva interese (fie că e vorba de pro­te­jarea unor interese private de natură po­litico-economică, în dauna celor generale, aşa cum este cazul corupţiei, fie că e vor­ba de interese concrete, imediate), iar pe de altă parte, cunoaşterea ca artă care ur­măreşte adevărul şi utilitatea socială.

 

* Nicolae Drăguşin este doctor în filozofie, cercetător postdoctoral la Universitatea din București, lector la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!