De la anticomunism la anticorupție

0
11

Ca și anticomunismul ieri, anticorupția de azi nu e numai dătătoare de identitate politică, ci e și pasiunea unei societăți care își vede aici concentrată nevoia de justiție și deschiderea viitorului.

 

Acțiunile anticorupție pare că sunt acum ceea ce ar fi trebuit să fie decomunizarea acum un sfert de secol. Cei care au propus de­co­mu­ni­za­rea la începutul tranziției proveneau din afa­ra sistemului statal, ceea ce i-a transformat în prima ex­presie a societății civile. Când anticomuniștii au ajuns la pu­tere, în noiembrie 1996, mai târ­ziu decât în tot restul ță­ri­lor ex-comuniste care ulte­ri­or au intrat în UE, era pro­babil prea târziu. Politicile de decomunizare au fost con­si­de­rate fie inactuale, fie ne­constituționale. Adevărul era că, deși se instalase din 1990 un clivaj pe aceas­tă temă, puțini oameni politici au dorit să re­pre­zinte anticomunismul în parlament. Ti­cu Du­mitrescu a ajuns chiar să fie dat afară din PNȚCD pentru că, în 1996-’97, insista pen­tru Le­gea privind deconspirarea Securității. Nu degeaba principalii beneficiari ai antic­omu­nis­mului, PNȚCD și președintele Cons­tan­ti­nescu, au fost eliminați din viața politică. De­co­mu­ni­zarea pare că s-a răzbunat atunci pe aman­ții ei infideli. În România, politicile de de­co­mun­i­zare nu au fost un eșec pentru că pur și sim­plu nu au existat sau au fost numai mimate.

 

Anticomunismul nu a murit însă odată cu prin­cipalii săi reprezentanți politici, pentru că a existat totdeauna o nemulțumire publică le­gată de continuitatea elitelor. Beneficiarii lip­sei decomunizării au fost și principalii profitori ai postcomunismului, ceea ce nu putea să nu producă frus­tra­re socială, o frustrare care și-a găsit corespondentul și în in­teriorul instituțiilor sta­tu­lui.

 

Această situație a dus la do­uă consecințe importante. Pri­ma a fost legată de trans­ferul care se face dinspre de­co­mu­nizare spre anticorupție. Cli­va­jul asupra trecutului se me­ta­mor­fozează, în anii 2000-2004, într-un cli­vaj asupra luptei împotriva co­rup­ției. A do­ua consecință a fost că poziția ins­ti­tu­țiilor sta­tului nu mai era atât de ostilă an­ti­co­rupției. For­tăreața antianticomunistă care era statul s-a fisurat. Noua falie trecea chiar prin inima statului și asta explică faptul că, în timp, an­ticorupția a avut rezultate majore.

 

O altă explicație este însă dată de faptul că an­­ticomuniștii civici au fost foarte activi un timp, dar nu reprezentau o majoritate clară. Lupta împotriva corupției beneficiază de alte resorturi și poate canaliza în favoarea ei toată frustrarea tranziției. Decomunizarea avea mulți inamici, chiar a putut fi întoarsă împotriva sus­ținătorilor prin argumentul, fals, că sunt vi­zați milioane de foști membri ai partidului unic. Politicile anticorupție vizează o categorie mult mai restrânsă, deci sprijinul popular este mai ușor de câștigat.

 

După 1990, pe structurile corupției din pe­ri­oada comunistă s-a dezvoltat o caracatiță ca­re și-a găsit împlinirea în vremea guvernării Năs­tase. Atunci nimic nu părea că mai poate ame­nința un sistem în care corupția se bana­li­zase. Alegerile trebuiau să fie o formalitate. Dar, cu ajutorul firavei societăți civile și a unui număr limitat de ziariști, s-a impus în conști­in­ța publică prioritatea politicilor de com­ba­tere a corupției. Din momentul în care aceas­tă prioritate a fost recunoscută ca atare, toa­te alegerile pre­zi­dențiale, parlamentare și re­ferendumurile s-au învârtit în jurul temei com­baterii co­rupției. În mod implicit, cei aleși primeau un mandat popular în acest sens.

 

Marea problemă era însă în altă parte. Niciun partid nu era un purtător credibil al anti­co­rup­ției. De altfel, era imposibil să găsești la ni­velul unui partid o reală voință politică pentru o terapie de șoc împotriva corupților. Pre­șe­din­tele era și este mult mai bine plasat și are instituțional de câștigat din această luptă. În plus, susținerea externă era o condiție ne­ce­sară a acestei lupte inițial inegale. Traian Bă­sescu a devenit principalul vector al acestor politici, dar nu pentru că era credibil pe aceas­tă temă, ci pentru că era singurul capabil să susțină atât ideea terapiei de șoc, cât și să asume această luptă inegală.

 

Acesta a fost calculul părții din societatea ci­vilă care l-a susținut mai ales după con­dam­na­rea co­munismului din decembrie 2006 și sus­pen­darea din 2007. Astfel, clivajul public asu­pra șocului anticorupție s-a consolidat. O con­tri­bu­ție paradoxală a revenit și tele­vi­ziu­ni­lor ca­re au combătut aceste politici și ai căror pa­troni sunt acum condamnați. Momentul cul­mi­­nant al acestei confruntări a avut loc în 2009, când o simplă vizită de noapte la unul dintre beneficiarii cleptocrației a decis soarta prezi­dențialelor. Un alt moment important a fost în 2012, dar atunci în societate dorința de de­mitere a președintelui a echilibrat tema anti­co­rupției. Totuși, un an mai târziu, USL s-a con­­fruntat cu fenomenul anti-Roșia Mon­tană, iar în 2014 premierul Ponta a resimțit la prezi­den­ția­le efectul majorității anticorupție. Această suc­ce­siune ne spune că următorul moment elec­to­ral va fi decis de aceeași temă, de unde și dis­pe­rarea actuală a PSD de a-și prelungi guvernarea.

 

Ca și anticomunismul ieri, anticorupția de azi nu este numai dătătoare de identitate po­li­tică, ci este și o pasiune. Este pasiunea unei societăți care își vede aici concentrată atât nevoia de justiție, cât și deschiderea vii­to­ru­lui. Această pasiune și forța clivajului explică inclusiv tentația discursului tip „prieten sau dușman“. Adevărul este că, în paralel cu această mult așteptată terapie de șoc, dis­cu­ția despre mijlocele ei este una legitimă. Deocamdată, cuprinși de pasiune sau sceptici, intelectualii odinioară activi evită această te­mă, probabil din teama de instrumentalizare. Nu e însă prea târziu.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!