De marţi până luni

0
7

Lucrez la revista 22 din studenţie. Eram în anul III la o facultate de jurnalism când Gabriela Adameşteanu m-a angajat după un interviu în care eu m-am umflat în pene cu un text publicat în Academia Caţavencu, iar ea mi-a răspuns tăios că revista 22 e cu totul altceva şi că aici nu au ce căuta articole uşurele.


O vreme, m-am luptat să le explic colegilor de cămin şi prietenilor că revista 22 e o publicaţie de elită, în timp ce ei încă credeau că lucrez ba la revista 20 de ani, ba la Radio 21 (cifre apropiate, ce să-i faci…). Toate frustrările legate de nerecunoaşterea poziţiei revistei 22 în cercul meu de apropiaţi s-au stins într-o noapte de luni din vara anului 2003. Trimisesem revista la tipografie pe la ora 3 dimineaţa (Gabriela Adameşteanu tot rescrisese editorialul) şi am plecat spre casă cu un taxi luat din Piaţa Amzei. Când am ajuns pe strada pe care locuiam atunci, i-am cerut şoferului o chitanţă pentru decont. Pe vremea aceea nu existau aparate de marcat în taxiuri, aşa că taximetristul trebuia să treacă pe chitanţă numele instituţiei care făcea decontul. „SC Revista 22 SRL“, i-am spus, rupt de obosit. Replica lui m-a înviorat şi m-a făcut să zâmbesc larg: „Aaa, ce mai face doamna Adameşteanu?“. Faptul că un taximetrist oarecare, la ora 3 noaptea, ştia ce e revista 22 şi cine o conduce mi-a confirmat faptul că lucrez într-un loc important.


Pe termen lung, revista 22 s-a dovedit a fi unul dintre cele mai „curate“ locuri unde puteam lucra. Salariul era (şi este) mic, dar nu am depins niciodată de afacerile, interesele sau toanele unui patron de trust. Nu am scris niciun comentariu la comandă, nu am fost cenzurat niciodată de şefi, nu îmi e ruşine de niciun rând apărut în 22 sub semnătura mea. În ciuda personalităţilor diferite, toţi redactorii-şefi pe care i-am avut (Gabriela Adameşteanu, Rodica Palade, Armand Goşu şi, de curând, Alexandru Lăzescu) m-au tratat întotdeauna ca pe un coleg mai tânăr, şi nu ca pe un subaltern: ne-am consultat pe sumare, pe subiecte, pe texte şi pe paginare şi niciodată nu mi s-a spus: „faci aşa pentru că aşa vreau eu!“.


Pentru că redacţia revistei 22 a fost mai degrabă o familie decât un loc de muncă în care vii la 9 şi pleci la 5. În cei aproape 14 ani de când lucrez aici, prin redacţie au trecut zeci de oameni. Mulţi nu s-au integrat şi au abandonat după câteva luni, dar şi mai mulţi au rămas în această familie chiar şi după ce, la un moment dat, au decis să-şi schimbe job-ul.


Chiar şi eu mi l-am schimbat, dar în interiorul redacţiei: am început ca reporter, apoi am devenit secretar general de redacţie pentru ca, de câţiva ani, să mă ocup şi de paginare. Din 2002, săptămâna mea începe marţea, după ce apare revista. Cu câteva excepţii care pot fi numărate pe degetele de la o mână, zilele de luni (în care trimitem revista la tipografie) au dispărut din viaţa mea personală: sunt la redacţie de dimineaţa până la închiderea ediţiei. Dar este un prea mic preţ pe care îl plătesc, comparat cu ce mi-a oferit revista 22: aici m-am format ca jurnalist, aici am cunoscut personalităţi publice autohtone şi internaţionale, aici am legat prietenii care vor dăinui peste ani şi, poate cel mai important, aici am întâlnit-o prima oară pe cea care avea să-mi devină soţie.


Mulţumesc, 22!

RĂZVAN BRĂILEANU,
jurnalist la 22 din 2001 până în prezent.

 

http://www.revista22.ro/nou/aniversare/articole/imagini/redactia_rege_2006.jpg

Regele Mihai şi redacţia revistei 22 în 2006.

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!