Democrația, fundamente morale

0
7

Nu cred că este cazul să ne autoflatăm în cercuri mici, să ne credem nuferi în mlaștina noastră actuală. Politic, responsabilitatea pentru această mlaștină este direct proporțională cu puterea fiecăruia dintre noi.

Mai an, într-o întâlnire cu gazdele mele de la departamentul de filosofie moral-po­litică de la Universitatea suedeză Gö­te­borg, am discutat problema uneia dintre multiplele polarități între noi și ei. Pe scurt, ei sunt mereu pe primele locuri1 (sau chiar pe primul) în privința dezvoltării ins­ti­tuțiilor statului, pa­ci­fis­mu­lui, democrației con­so­li­date, lipsei corupției, de­pă­șirii rapide a crizelor prin cooperare, pacifism, ega­li­tate de gen în reprezentare politică și acces la resurse publice, au unul dintre cele mai mici gra­de de polarizare socială și cea mai scăzută religiozitate din lume. Noi suntem un stat slab, am fost amestecați în mai toate răz­boaiele și conflictele, ba chiar și în Holo­caust, aveam o democrație pur elec­to­ra­listă (acum și ea se clatină), corupția este cultură instituțională tolerată, ne definim politic prin conflict steril și arțăgos și ci­vic prin neparticipare, avem cea mai mare inegalitate de gen în reprezentarea po­li­tică din UE, am creat o polarizare socială adâncă și suntem cel mai religios stat eu­ropean. Tema specifică a acelei discuții a fost gradul lor foarte scăzut de re­li­gio­zi­tate, comparativ cu gradul foarte înalt al aceluiaș indicator în ce ne privește.

Țin minte replica mea de atunci: „Nu cred că mai aveți nevoie să fiți explicit re­li­gioși. La voi mesajele morale ale Bibliei, mai ales ale Evangheliilor, au devenit re­flexe etice comune și politici publice“. Cu alte cuvinte, se pare că ei nu au (sau nu mai au) nevoie de propagandă și ritual ca să își respecte și prețuiască aproapele ca pe ei înșiși, să fie drepți, să fie firesc-ca­ritabili, să iubească pacea (țara este plină de statui cu puști înnodate, iar războaie nu au mai avut din 1814), să fie blânzi: își îngăduie unul altuia, iau hotărâri prin con­sens, să fie „lagom“ (ponderați, moderați, lipsiți de trufie și de lăcomie).

În zorii democratizării, iluminismul a în­semnat și propagarea ideii separației între stat și biserică, dar nicidecum nu a în­semnat militantism ateu pur. Secularizarea nu înseamnă alungarea va­lorilor și normelor re­li­gi­oase, ci scoaterea lor din pa­rohialismul religios, ecu­menizarea lor în variantă laică, acceptabilă trans- și interreligios. A însemnat umanism și democratizare, cu tot cortegiul lor de va­lori, norme și drepturi ci­vile și politice. A însemnat că statele se bazează pe Constituții care joacă rolul unor Sfinte Scripturi secularizate. A însemnat că, așa cum în fața lui Dumnezeu toți suntem egali2, suntem egali în fața legii (fun­da­mentul moral al statului de drept). A în­semnat că fiecare are în mod egal liber arbitru și este responsabil pentru alegerile sale (politic tradus prin principiul: „Un om, un vot“). Desigur, mulți teoreticieni argumentează că nu este nevoie de jus­tificări religioase pentru fundamentarea nucleului tare al valorilor și principiilor democrației. Însă mulți alții cred că da. Consider că, în cazul nostru, având în ve­dere pretinsul statut de campioni ai re­ligiozității, avem nevoie de justificări de ins­pirație religioasă ca să ne facem se­menii „disidenți“ să înțeleagă înseși fun­damentele moral-politice ale democrației. Căci ușurința cu care mulți dintre noi au acceptat și acceptă că „legea este o ba­rieră pe sub care trec cățeii, peste care sar dulăii și în fața căreia se opresc boii“, inclusiv batjocorirea sistematică a Sfintei Scripturi secularizate (a Cons­ti­tu­ției) sau cu ușurința care au scuzat și scuză „milostiv“ încălcarea liberului ar­bitru, a reponsabilității personale în sen­sul unicității individuale a votului, ne pun în jenanta postură de a nu pricepe nu doar ce înseamnă democrația pentru mulți dintre cetățenii acestui stat, ci nici ce înțeleg prin atât de pretinsa apar­tenență copleșitor-majoritară la creș­ti­nism.

Cu alte cuvinte, argumentul anterior nici măcar nu cere o cultură umanistă laică. Aceasta din urmă pare prea avansată și sofisticată. Include teorii fundamentale despre egalitatea dintre oameni (în fața legilor, în drepturi și libertăți), despre re­lația contractuală între guvernați și gu­vernanți și, din punctul meu de vedere, mai presus de toate, despre valoarea fun­damentală a recunoașterii autonomiei ori­cărei persoane adulte. Fiecare dintre noi are un drept egal cu al oricărui altuia să își aleagă planurile de viață și con­du­cătorii. Nimeni nu are dreptul să ne tra­teze ca pe simple mijloace: să ne ma­ni­pu­leze, mituiască, manevreze, să ne subjuge sau cumpere libertatea, după cum nici noi nu avem dreptul să renunțăm la drepturile și libertățile noastre, să ne lăsăm înrobiți sau cumpărați3. Fără aceste credințe și no­r­me fundamentale practicate cotidian nu suntem cetățeni, ci masă electorală, nu sun­tem stat democratic, ci popor amorf, la voia unei loterii trucate numite alegeri. De altfel, pseudo-politicienii (căci nu in­teresul public este politica lor) și pseudo-jurnaliștii (căci nu informarea și analiza corectă este valoarea lor profesională) nici nu se obosesc să se prefacă. Ei folosesc aproape exclusiv apelativul „popor“ (nu cetățeni), mai mult, din rațiuni pro­pa­gandistice, și, așa cum am încercat să ar­gumenetez anterior: cel de „popor creș­tin“.

Desigur, la fel ca și în alte dăți, vor exista cititori care vor tasta la comentarii că tot ce scriu eu aici sunt truisme. Sunt, nu am cum să neg. Dar sunt infinit mai puțin truisme decât am avea nevoie pentru ca democratizarea room-service, impusă prin acquisul comunitar, să prindă ră­dăcini, să se naturalizeze, să se banalizeze, devenind reflex de bun-simț. În locul înrădăcinării democrației, ne-am mul­țu­mit cu propagandă și ritualuri. Cu alte cuvinte, am secularizat civic și politic felul nostru de a fi creștini. Mai mult, după cum se vede, la ora actuală sunt renegate până și propaganda și ritualul de­mo­cratizării/occidentalizării, inclusiv la cel mai înalt nivel politic4.

Nu cred că este cazul să ne autoflatăm în cercuri mici, să ne credem nuferi în mlaș­tina noastră actuală. Politic, res­pon­sa­bilitatea pentru această mlaștină este di­rect proporțională cu puterea fiecăruia din­tre noi. Primii responsabili sunt ins­tituțiile politice și politicienii. În de­mocrații, puterea celor fără de putere este votul (exercitat sau nu), deci nimeni nu este complet scutit de responsabilitate. Le­gal, responsabilitatea primă pentru această mlaștină revine justiției, poliției, ser­vi­ciilor de informații, administrației publice și, individual, celor angajați. Moral, res­ponsabilitatea primă pentru această mlaș­tină este direct proporțională cu influența instituțiilor și persoanelor: presa, școlile, biserica (dat fiind uriașul său capital de încredere, mai mare decât al oricărei alte instituții), asociațiile civice, individual: jur­naliștii, activiștii civici, intelectualii pu­blici, profesorii, preoții (sau echivalenții), părinții. Nu pot decât să fiu recunoscătoare celor care se opun curentului principal și încearcă operațiunea de dragare politică, legală și morală și să sper că într-o bună zi ei vor face masa critică în România.

Note:

1. Datele sunt verificabile pe Internet în Failed States Index, Democracy Index, Gender Gap Report, Corruption Perception Index, Gallup Religiosity Index.

2. Valoare proprie tuturor marilor monoteisme: iudaism, budism, creștinism, islamism.

3. Argument prin excelență kantian.

4. Vezi inclusiv antioccidentalismul amatorist al lui Crin Antonescu, președinte interimar, cu minuscula scuză că nu a avut timp să învețe practic, la fața locului, democratizarea de tip occidental și nici teoretic, în lipsa accesului lingvistic la documentare.