Descoperirea omului Lucian Boia

0
5

Spre deosebire de constructor, care se întreabă rar sau niciodată de ce există cărămida şi cimentul, sau strungarul, pe care nu-l interesează câtuşi de puţin existenţa şurubului şi a piuliţei, istoricul şi, mai ales, cel de calitate are interogaţii interesante.

Lucian Boia este un alt fel de istoric, unul greu de încadrat în tiparele clasice, cu toate că aplecarea sa către destule subiecte depăşeşte stricta specializare atât de ca­racteristică istoricilor de as­tăzi. Fiecare volum citit, di­gerat, editat de către pro­fe­sorul de la Facultatea de Is­torie a Universităţii din Bu­cureşti reprezintă un bun prilej de îmbogăţire spi­ri­tuală, ultima carte fiind ati­pică, pentru că reprezintă un lung dialog cu Eugen Sta­n­cu. În care îl descoperim pe omul Lucian Boia, care, chiar dacă poate fi disociat cu greutate de istoricul Lucian Boia, îl domină pe acesta din urmă.

Omul Lucian Boia simte nevoia să se dezvăluie, să comunice di­rect, comprehensibil, fără a-şi da aere de cine ştie ce mare ve­detă intelectuală. Şi nici nu-i place să se automartirizeze sau să-şi plân­gă de milă. În primul rând, Lucian Boia se defineşte ca un om liber, puţin antisocial, cu o oarecare fobie faţă de mulţime. „Nu mă integrez deloc bine în acţiuni de grup. Sunt o persoană care acţionează, lu­crea­ză, dar care îşi face lucrurile mai mult individual decât împreună cu alţii. Iar as­ta în comunism nu mergea sau, cel pu­ţin, nu puteai să o spui.“ Sau: „Armata nu mi-a plăcut deloc! Nu-mi plac locurile unde eşti înregimentat. Dacă ţin la un lu­cru (şi cred că s-a văzut de-a lungul în­tregii mele vieţi şi cariere), acesta este li­bertatea. Libertatea mea individuală. Vreau să mă manifest şi să trăiesc ca un om liber. Şi în armată nu ai cum, pentru că nu asta e logica armatei. Şi nici în co­munism nu prea aveai cum, însă mai era câte o portiţă.“. Nu-i plac nici de­pen­denţele contemporane: „Văd oameni care vorbesc tot timpul la telefon, ceea ce pen­tru mine este cumplit. Vorbesc şi eu la telefon, dar cel mult de câteva ori pe zi. Mi se pare oribil să stai de vorbă de di­mineaţa până seara şi am încercat să mă apăr de o asemenea primejdie. Aşa că relaţiile mele cu tehnologia modernă sunt foarte limitate. Înţeleg să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred eu de cuviinţă, cum îmi place mie şi nu văd de ce aş face ce fac şi alţii“.

Un aer de normalitate occidentală răzbate din întreaga personalitate desfăşurată a lui Lucian Boia. Poate şi de aceea lectura acestui volum este răcoritoare, precum un bandaj peste o rană recentă, dar, în ace­laşi timp, veşnică (România) sau o halbă de bere rece la 40 de grade. „Am sen­ti­mentul demnităţii mele intelectuale, al fap­tului că am realizat ceva până la urmă, şi nu mă interesează nici de doi bani să primesc distincţii, decoraţii, ti­tluri, avansări. Ba chiar îmi face mare plă­cere să fiu lăsat în pace din acest punct de vedere.“ În strânsă legătură cu demnitatea intelectuală se află şi faptul că nu are datorii de plătit. „Nu am avut vreun model pe care să-l urmez. Mi-am urmat drumul meu în istorie. Am avut o relaţie foarte strânsă, o relaţie de iubire, pot să spun, cu istoria. E o relaţie a mea, nu e o relaţie intermediară (…) eu am făcut Fa­cultatea de Istorie fiindcă eram obligat să fac Facultatea de Istorie. Altminteri am mers pe drumul meu în istorie. Nu spun că nu m-am uitat în dreapta şi în stânga, că nu am preluat câte ceva de la unul sau de la altul, dar în general este vorba de drumul meu.“ In­te­re­santă şi decentă este şi ra­portarea distinsului istoric la sistemul universitar pri­vat, cel care a adus şi con­tinuă să aducă mari foloase materiale universitarilor ro­mâni (în ciuda unor re­zultate mai degrabă în­do­ielnice, după cum o ob­ser­va şi Lucian Boia). „Nu am predat niciodată la o uni­versitate privată. Niciodată, din două motive care sunt foarte nete în ceea ce mă priveşte: întâi, pentru că am con­si­derat că e o afacere nu tocmai corectă, mă exprim eufemistic, şi, în al doilea rând, nu am vrut să-mi pierd timpul pentru a câştiga bani. Pentru că unii oa­meni s-au dus acolo ca să ia bani, nu s-au dus ca să deştepte tineretul ţării ro­mâneşti. Sigur că nu refuz banii atunci când îi câştig, dar scopul meu în viaţă nu e să câştig cât mai mulţi bani. Dacă îi câştig, cu atât mai bine, dar nu fac con­cesii ca să câştig.“

Lucian Boia are şi o bogată experienţă în lumea editorială şi, până la stabilirea du­rabilei legături cu Editura Humanitas, s-a confruntat cu meandrele lumii editoriale româneşti, una plină de exotism şi ne­po­tism: „Fiecare editor, când îţi răspunde cu un refuz, are şi un mic comentariu în care spune că te-ar publica cu mult drag, dar ceva anume îl împiedică să te publice (…) Nu am intrat niciodată în jocul de relaţii la edituri nici înainte, nici acum. Conta mult latura ideologică şi politică, dar conta la fel de mult re­laţia pe care o aveai sau nu o aveai cu editorul respectiv sau cu cineva din editură“. Descoperim că Lucian Boia are strămoşi cu origini italiene (familia Mo­randini, ajunsă în România în secolul al XIX-lea şi atât de bine împământenită, încât străbunicul său interzisese chiar folo­sirea limbii italiene în casă!). Ca multe alte familii de mici burghezi, nici familia au­to­rului nu s-a adaptat regimului comunist. „Ei bine, pot să spun, şi spun chiar cu satisfacţie şi cu mândrie, că în familia mea a existat un anticomunism primar. Fără prea multe analize, fără prea multe relativizări, fiindcă, dacă relativizezi, atunci cine ştie unde ajungi! Nu! Pur şi simplu, nu au agreat deloc comunismul. Au fost împotriva comunismului, dar, în acelaşi timp, au fost şi dezarmaţi în faţa comunismului. N-aveau ce să facă.“ Im­portantă pentru un istoric este şi memoria comunismului, regim trăit pe propria pie­le. „Da, ne trimiteau la ţară şi, pentru mine, asta era, să nu zic un coşmar, nu vreau să exagerez, dar era ceva foarte neplăcut. Aveai de purtat răspunderea pen­tru faptele studenţilor, care se sim­ţeau mult mai decontractaţi. Aveau drep­tate să nu ia lucrurile în serios. Bi­ne­în­ţeles că nici nu erau serioase, dar, ca res­ponsabil al grupei respective, eram între ciocan şi nicovală, între autorităţile fermei respective şi student, iar eu nu mă pricep la chestii din astea de or­ga­nizare, de conducere. Nu mai zic că viaţa la ţară nu e exact pe gustul meu. Sunt, totuşi, un citadin“ sau „mai erau şi gărzile. Destul de frecvente. Îţi venea rân­dul şi, noaptea, trebuia să faci de gardă: la Biroul de Partid al Facultăţii, la Comitetul de Partid al Universităţii sau la căminele studenţeşti.“

Una dintre tematicile abordate de către Eugen Stancu în con­ver­saţiile sale cu profesorul Boia se axează în jurul cărţilor pu­blicate de-a lungul timpului. Şi acestea nu au fost deloc puţine, atât în Franţa (traduse apoi şi în alte ţări), cât şi în România, tratând tematici diverse. Nu con­siderăm necesar să zăbovim asupra aces­tora, foarte multă lume le-a citit, co­mentat, uneori înjurat, chiar dacă este in­teresant contextul şi motivaţia pe care a avut-o Lucian Boia în a le scrie. Ceea ce remarcam şi cu o altă ocazie, lucrările lui Boia, toate, îndrăznim să spunem, sunt atât de diferite faţă de alte volume ale al­tor is­torici, încât, pe bună dreptate, pu­tem de­cela o adevărată marcă Boia. Şi nu ne re­ferim numai la subiectele abordate de pro­fesorul bucureştean (cine a tratat pro­ble­matica imaginarului în istoriografia ro­mâ­nească până la el?), dar şi din punct de ve­de­re al stilului scrierii, unul lizibil, atrăgător.

Semnificativă este raportarea şi de­finirea istoriei. De către un is­toric. Este, până la urmă, de­fi­nirea materiei prime cu care se ocupă istoricul. Căci, spre de­o­sebire de constructor, care se întreabă rar sau niciodată de ce există cărămida şi ci­mentul, sau strungarul, pe care nu-l in­teresează câtuşi de puţin existenţa şu­ru­bului şi a piuliţei, căci ele sunt în fabrică şi gata, istoricul şi, mai ales, cel de ca­li­tate are interogaţii interesante. „[istoria] nu ne dă soluţii practice. E însă o mare for­matoare de cultură şi o excelentă hra­nă pentru intelect. Ar trebui folosită în sensul stimulării inteligenţelor, şi nu în sensul rememorării faptelor (…) Istoria este un joc intelectual, e mai puţin şti­inţifică decât alte ştiinţe, dar este mai deschisă spre tot felul de combinaţii şi spre tot felul de interpretări. Asta îmi pla­ce în istorie. Istoricul, spunea Voltaire (în Istoria lui Carol XII), are două obli­gaţii: să nu calomnieze şi să nu plic­ti­sească.“ „Istoria este un domeniu foarte aproximativ, dar tocmai asta îl face să fie fascinant. Este un teren nelimitat, fi­indcă poţi să construieşti la nesfârşit sce­narii, să faci la nesfârşit interpretări, şi toa­te astea ce înseamnă? Înseamnă un joc al inteligenţei. (…) când spun o is­to­rie inteligentă, înţeleg o istorie care îşi pune fără încetare întrebări, care îşi pu­ne întrebări mereu altele, fiindcă nu e in­teligent să pui mereu aceleaşi întrebări şi să cauţi mereu aceleaşi răspunsuri. (…) cred că istoria trebuie să fie in­te­ligentă şi, în acelaşi timp, să alimenteze inteligenţa oamenilor, să le dea de gân­dit.“ „Dacă istoria ne învaţă ceva, atunci ne învaţă că din trecut nu în­văţăm nimic! Vreau să spun că nu înveţi nimic care să te ajute să te orientezi as­tăzi. Nu învăţăm şi din cauză că nu sun­tem capabili sau suntem prea stăpâniţi de impulsurile noastre ca să mai me­dităm asupra greşelilor trecutului (…) Ar fi o mare greşeală să învăţăm din trecut, pentru simplul motiv că istoria nu se repetă. A învăţa din trecut e o vorbă ca­re merge împreună cu sintagma cealaltă, că istoria se repetă. Or, istoria nu se re­petă niciodată. Cum să învăţ din trecut? Ce mă poate învăţa Ştefan cel Mare des­pre ce trebuie să fac astăzi în România şi Europa?“ Nu împărtăşim deloc acest pe­simism, anumite tuşe şi nuanţe se pot de­cela şi ar trebui luate în vedere în cons­trucţia prezentului, măcar în ceea ce pri­veşte istoria recentă şi tentaţiile au­to­ritare, dacă cele totalitare par mult mai greu de re-construit (ca, de exemplu, fap­tul că stabilitatea unor instituţii este esen­ţială pentru o dezvoltare democratică nor­mală, adică, implicit, o viaţă mai bună pentru membrii unei societăţi). Războaiele civile, fie ele reci sau calde, fiind mai mult decât nocive. //

 

// Istoriile mele.

    Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia

// Editura Humanitas

// Bucureşti, 2012