Dilema lunii septembrie: cu FMI sau singuri?

0
29

Discursul naiv-naţionalist de respingere a unui acord cu FMI dezvăluie nu doar incultură economică, lipsă de viziune sau de realism, ci şi un strigăt periculos de suficienţă, un răcnet al imposturii şi al corupţiei, mereu stânjenite de reforme.

 

Pentru economie, vara e un anotimp plic­ti­si­tor. În linii mari, spectacolul se limitează doar la dinamica turismului şi la calitatea recoltei agricole. Pieţele financiare mişcă bani puţini, chiar şi în momentele de pa­nică, deoarece până şi în ma­rile fonduri sau bănci de in­vestiţii vacanţele transferă spre sălile traderilor o atmosferă de lâncezeală.

Vara asta a fost diferită din perspectivă economică. Piaţa financiară internă a fost do­mi­nată de ieşirile la rampă, în valuri succesive, ale băncii cen­trale, ai cărei înţelepţi au re­nunţat la limbajul sofisticat, complicat şi aproa­pe codificat şi au rostit pe şleau avertismente severe privind o plănuită aventură de amplă re­laxare fiscală. Politicienii, încă amorţiţi de imaginile vacanţelor de neuitat, şi-au rafinat opţiunile preelectorale, probabil şi datorită unei înţelegeri mai clare a realităţii că, în an electoral, nu vor avea bani pentru cheltuieli su­plimentare şi, că, în 2017, dacă lucrurile se complică, oricine câştigă alegerile va înota în apele tulburi ale deficitelor mari.

În jur, peisajul pieţelor financiare s-a animat brusc de un puseu de panică iscat undeva de­parte, într-o Chină de unde importăm ma­siv produse, fără a ne putea însă lăuda cu ex­porturi româneşti sau cu in­ves­tiţii chinezeşti în economia noastră. Dar puseul de panică izvorât din piaţa bursieră chi­ne­zească, calmat de un set de intervenţii ale băncii cen­trale, acompaniat de am­pli­fi­carea incertitudinii privind efec­tele sale în piaţa ame­ri­ca­nă, a arătat că monedele re­giunii noastre sunt fragile în caz de criză globală. A mai de­monstrat că oricând o economie mică, slab capitalizată, cu investitori relativ puţini, aşa cum e a noastră, are doar avantajul pieţelor puţin adânci, dar prezintă riscul ca orice val se­rios să-i dea peste cap echilibrele fragile.

S-a resuscitat astfel subiectul: mai avem ne­voie de un acord cu Fondul Monetar In­ter­na­ţional? O vreme, dilema, cu sau fără acord cu FMI, a colorat spaţiul discursului public, în ab­senţa marilor evenimente economice cu par­fum local. Recent, ministrul Finanţelor s-a de­clarat interesat de un nou acord.

Trebuie însă reamintit că un nou acord cu fi­nanţatorii internaţionali, de precauţie, a fost considerat de aceştia ca inutil, de îndată ce România şi-ar fi dus până la capăt actuala în­ţelegere, asta întreruptă de prima variantă a Codului Fiscal, aia îndrăzneaţă, cu TVA de 19% şi cu alte taxe şterse sau tăiate. Pers­pec­tiva iniţială a finanţatorilor internaţionali, mai ales a celor europeni, era simplă: la capătul ac­­tualului acord, dacă autorităţile române sunt serioase şi fac ceea ce au gândit, au ales şi au promis, atunci economia noastră se va fi aşezat pe un fundament de stabilitate şi nu ar mai fi avut nevoie de vreun alt acord.

Din păcate, nici acum, la distanţă de şapte ani de la debutul crizei, după câteva acorduri succesive cu FMI & Co., România nu şi-a res­pec­tat calendarul de reforme sau promisiunile asumate. Hidroelectrica, de pildă, această per­lă a coroanei energiei româneşti, nu este lis­ta­tă la vreo bursă, ci se zbenguie în captivitatea unei insolvenţe artificiale, care, chiar dacă ar fi fost, prin absurd, gestionată de mari spe­cia­lişti în energie şi finanţe, tot n-ar fi putut fi mai eficientă decât dacă investitorii privaţi, acţionari cu pachete de control, ar fi impus un management performant, reguli clare de tranzacţionare a energiei şi un control finan­ciar exigent, inteligent şi eficient.

Din această perspectivă, da, avem nevoie de un nou acord cu FMI & Co., deoarece nu am fi­na­lizat ceea ce era prevăzut în cele an­terioare.

În plus, anul viitor, bugetul de stat va rula cu un deficit impus de relaxarea fiscală, dar, da­că apar şocuri externe, deficitul se poate ori­când adânci. Putem oricând aluneca în chel­tu­ieli mai mari, întrucât ne vom afla sub zodia alegerilor şi anul electoral nu a fost, prin tra­di­ţie, niciodată rezonabil cu finanţele ţării. Exis­tă deci primejdia aproape certă a creşterii costurilor împrumuturilor statului, ceea ce, în sine, este o cheltuială în plus, creatoare de deficit.

Avem deci nevoie de un acord de precauţie, oricare ar fi unghiul din care privim povestea finanţelor ţării, chiar dacă motivul ar fi doar ace­la de a termina odată vreo reformă. Dis­cur­sul naiv-naţionalist de respingere a unui acord cu FMI dezvăluie nu doar incultură eco­nomică, lipsă de viziune sau de realism, ci şi un strigăt periculos de suficienţă, un răcnet al imposturii şi al corupţiei, mereu stânjenite de reforme.

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!