Discreditul

0
15

Într-un moment – unii spun – de cumpănă al Europei unite, cauzat de criza imigranților, România are un guvern condus de un personaj discreditat, chiar și în situația când ar declara lucruri rezonabile.

 

Recenta dispută a guvernului de la Bu­cu­reşti cu Ungaria privitoare la construirea unui gard de-a lungul frontierei cu Ro­mânia, după modelul celui dintre Ungaria și Serbia, a arătat, dincolo de dificultățile generice de cooperare dintre cele două țări din UE și NATO, că problemele juridice ale premierului român au devenit un handicap în relațiile externe ale țării. Criticând tonul agresiv luat de Victor Ponta, ministrul de Ex­terne ungur n-a scăpat să evoce „lipsa de autoritate“ a premierului român în in­te­ri­or, aluzie clară atât la trimiterea sa în ju­de­cată pentru corupție, cât și, probabil, la pier­derea poziției de șef al partidului de gu­vernământ. Ministrul a lăsat să se în­țe­leagă că retorica lui Ponta ar fi mai curând o di­ver­siune de la propriile necazuri cu jus­tiția.

S-a întâmplat deci ceea ce era fatal să se în­tâmple: într-un moment – unii spun – de cumpănă al Europei unite, cauzat de criza imigranților, România are un guvern con­dus de un personaj discreditat, chiar și în situația când ar declara lucruri rezonabile. Iar politicienii români tratează lejer discre­ditarea din motive obiective a propriului gu­vern, însoțită, desigur, de diminuarea ca­pacității țării de a negocia. Ponta își critică procurorul care l-a trimis în judecată – ce­ea ce poate avea efect la Antena 3 sau RTV, dar nu în diplomație. Dragnea îi cere ex­pli­cit premierului să nu demisioneze, pentru a nu răpi partidului guvernarea (ci­ne știe pe cine va numi premier Iohannis!), dar și si­eși puterea asupra partidului: sca­u­nul lui Drag­nea s-ar șubrezi rău dacă PSD ar ajun­ge în opoziție taman înaintea con­gre­sului! Așa­dar, ierarhia importanței pentru Drag­nea în­cepe cu partidul și cu sine și nu­mai târ­ziu vine și țara. Cât despre generalul „in­te­resului național“, acesta arată cât de pu­țin, în realitate, îi pasă de acesta. Ori­cum, mai are ocazia să demonstreze că e mai mult de­cât un plagiator și un demagog, cu ocazia mo­țiunii de cenzură pe care o va iniția PNL. Dar sunt pu­ține șanse.

Chiar președintele Iohannis pare să fi obosit în a-i cere apăsat premierului demisia. Ce-i drept, săptămâna trecută, după aflarea veș­tii trimiterii în judecată, a declarat că „nu și-a schimbat poziția față de cea ex­pri­ma­tă în iunie“ (când îi ceruse demisia), dar s-a ferit să pronunțe cuvântul fatidic. A fă­cut re­ferire la „imaginea Ro­mâ­niei“, dar nu îna­inte de a evoca „ima­ginea PSD“. Or, de ce ar trebui pre­ședintele re­pu­blicii să se pre­­ocupe de imaginea unui partid? De ce atâ­­ta di­plomație? Poate, pur și sim­plu, fiind­că se teme că se va dis­cre­dita, dacă va cere repetat și prea ex­plicit o de­misie care nu va veni. Sau poate că ve­de unele avantaje în a avea un pre­mier slab încă un an de aici încolo și a trata în spatele cortinei cu Dragnea și Oprea. Sau poate că nici el nu în­țelege su­fi­cient – sunt semne că ipo­teza nu e ab­surdă – dimensiunea dau­nelor aduse po­ziției României de re­fuzul pre­mie­ru­lui de a demisiona. Și ne îndoim că mi­nistrul Bog­­dan Au­res­cu, acest obe­di­ent bi­ro­crat de la Externe, i-o comunică.

Probabil că lucrurile vor continua tot așa. Coeficientul de nesimțire a po­li­ticienilor români pare nesfârșit. Drag­nea va vorbi despre meritele gu­ver­nului. Oprea, pe care niciun ridicol nu-l poate ucide, va vorbi despre „ne­voia de stabilitate“. Iohannis… nu va vorbi, după obicei. Premierul se va sa­crifica în continuare, martirizat de jus­tiția „băsistă“. Nu-i exclus ca într-o zi să fie luat direct cu duba de la Pa­latul Victoriei. Pare imposibil? Dar ce nu-i posibil într-o țară care l-a în­mor­mântat pe Corneliu Vadim Tudor cu ono­ruri militare și cu elogii dez­gus­tătoare pe trei televiziuni cu acoperire națională?

 

P.S. Suntem mult mai asemănători în rău cu ungurii decât ne place să cre­dem. Într-o nouă declarație, ministrul ungar de Externe, după ce s-a referit di­rect la trimiterea în judecată a lui Pon­ta, a început să delireze despre fap­­tul că statul maghiar, vechi de o mie de ani, a apărat continuu Europa de bar­bari și că o va apăra în con­ti­nuare! Se știe însă că mitul „am stat sta­vilă în față hoardelor barbare pe când Ves­tul înălța catedralele“ este la fel de răs­pândit la polonezi, la un­guri, la ro­mâni, la sârbi și la bulgari. Nu cu­nosc situația la albanezi.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!