Două modele de societate și confruntarea lor

0
34

Construcția europeană, aflată într-o criză fără precedent, nu este un vapor care trebuie abandonat. România trebuie să fie solidară cu proiectul european în criză, să contribuie la reușita lui.

Unul dintre simptomele cele mai îngrijorătoare ale situației politice românești este dihonia care se adâncește zi de zi între oameni și grupuri de oameni părând până mai ieri să împărtășească, dacă nu același partizanat politic, cel puțin ace­leași valori publice. Această diferență de opinie nu poate fi totdeauna atribuită unor interese obscure, unor planuri de carieră sau lăcomiei ari­viste. Ceea ce mă izbește în sciziunea oa­me­nilor de opinie de azi (și care român nu e un om de opinie?) este deosebirea în analiza eve­ni­men­telor.

Mulți sunt ce ce iau poziție pentru una dintre păr­țile implicate în conflict. Dar există și o altă categorie, care, manifestându-și dezgustul pen­tru ceea ce se petrece în dubioasa tragicomedie oferită de piața publică, predică „echidistanța“, arătând că nici unii, nici alții nu sunt cu ade­vă­rat cei de care avem nevoie. (Nu este vorba de cei care au ales să fie, în actuala confuzie, muți și absenți. Pe aceștia pot să-i înțeleg, au sto­ma­curile delicate. Totuși, ei sunt principalii câș­ti­gă­tori sau pierzători și nu ar strica să se implice.)

Nu este de prisos să le amintim acestor persoane ab­solut onorabile că este necesar să vedem lu­crurile în contextul dificilului context european actual.

Să pornim de la o constatare: criza românească sur­vine într-un moment în care Uniunea Eu­ro­peană cade și ea pradă unei crize economice com­plicate. Ea nu este terminată; după toate ana­lizele, va continua să se adâncească. Paralel și în directă legătură cu această criză, UE suferă de o gravă problemă de identitate. Unii sunt în că­utarea unei mai mari unități (bugetare, po­li­tice); alții, dimpotrivă, cred că s-a mers prea de­parte și insistă asupra necesității întăririi suve­ranităților naționale.

Este firesc ca vechii eurosceptici să se folosească de situația actuală spre a triumfa. Dar și inamicii strategici – pe care i-aș numi firești – ai cons­truc­ției europene nu pot decât să se bucure.

Dinspre Rusia vine o rumoare de satisfacție față de criza europeană, ceea ce, să o recunoaștem, este de bonne guerre.

Citind presa internațională, urmărind de­clara­ți­i­le politicienilor, constatăm că, aproape fără ex­cepție, politicienii europeni iau partea d-lui Bă­sescu. Chiar socialiștii europeni, care au un pact de fidelitate cu cei care, la noi, se pretind so­cial-democrați, sunt reticenți în a-l susține pe d-l Ponta și coaliția ce-i sprijină guvernul.

Dimpotrivă, Vocea Rusiei (o voce oficioasă) se bu­cură de dificultățile președintelui ales român și simpatizează vădit cu demersul de sus­pen­dare. Rusia nu agreează proamericanismul d-lui Băsescu. D-sa a făcut, ce-i drept, mu­l­te afirmații de natură a deranja sus­ceptibilitatea rușilor; pe de alta, Ru­sia consideră inacceptabilă instalarea dispozitivului antirachetă de la De­ve­selu.

Cât despre UE, ea nu poate accepta sis­temul corupt, atâta vreme pa­tro­nat de guvernele succesive din Ro­mânia, într-un moment în care jus­tiția dădea semne de revigorare.

În rezumat: Rusia sprijină USL; UE și NATO – pe d-l Băsescu. Când spun „Rusia“, vorbesc de Rusia oligarhică postsovietică, una în care păturile ce­le mai evoluate caută o formulă de­mocratică autentică, deocamdată de negăsit.

Pe versantul intern, există o alianță obiectivă, transpartinică, a celor pen­tru care sistemul corupt este singurul acceptabil; iată motivul pentru care PDL este aproape absent în con­tro­versa actuală. În același timp, există o justiție care a devenit conștientă de puterea ei. „Războiul civil“ care se pre­figurează și care nu se va termina cu decizia CCR are loc între puterea legislativ-executivă și cea judiciară.

Trebuie să constatăm un fapt: con­flictul grav din această fierbinte vară românească este unul dintre ur­mă­toarele două modele societale:

– cel al statului de drept, cu voința de-a neutraliza oligarhia liberal-bol­șevică, moștenitoarea directă a re­gi­mului ceaușist;

– celălalt, promovat de oligarhia dis­prețuitoare de lege ale cărei scopuri sunt profitul imediat, prin blocarea statului de drept, având ca rezultat stagnarea economiei și deteriorarea tot mai profundă a infrastructurilor.

Cine crede că este preferabil să re­intrăm în zona gri, asemănătoare re­gimurilor din fostele republici so­vietice, nu are decât să o spună clar, nu să afișeze – ipocrit sau naiv – o po­ziție proeuropeană, sabotând-o în același timp.

Între voința de europenizare și un sis­tem oligarhic postsovietic este im­po­sibil să adopți o poziție „echi­dis­tan­tă“. Poți să taci, poți să te refugiezi în autism, dar, dacă vorbești, nu poți să te așezi între cele două scaune.

Nu pot uita că, ales în 1990 pre­șe­dinte, d-l Ion Iliescu a decis să facă prima vizită de stat în Iugoslavia lui Miloșevici. Ulterior, chiar d-l Iliescu a părut să se deschidă către Oc­ci­dent. Azi, se manifestă în acțiunile liderilor USL o voință de întoarcere în zona gri, anihilarea a douăzeci de ani de eforturi pentru realizarea unei democrații europene.

Argumentul pe care îl vehiculează „echi­distanții“ este că nici forțele din opoziție nu au un proiect de so­cietate cu adevărat european. Dacă acest lucru este adevărat se va vedea curând. Dar în timpul incendiului te gândești în primul rând să-l stingi, nu să previi incendiul următor.

Întoarcerea d-lui Băsescu la Co­tro­ceni nu este un scop în sine; re­pre­zintă doar restabilirea ordinii cons­tituționale.

Această țară trebuie guvernată. Tre­buie evitat colapsul economic și pus capăt „războiului civil“. Pacificarea este necesară. Compromisul (care nu înseamnă compromitere) trebuie gă­sit. Singura posibilitate este ca USL să renunțe la actualul leadership pu­cist și să caute în sânul ei oamenii care ar putea colabora cu pre­șe­din­tele ales, cu condiția ca toate man­datele să fie duse la termen.

Întrebarea pentru viitorul mijlociu, dacă este posibil să se nască în Ro­mânia forțe politice echilibrate în res­pectul statului de drept și cu pre­o­cuparea binelui public, rămâne des­chisă, și la stânga, și la dreapta. Une­le semne pozitive se întrevăd.

Construcția europeană, aflată într-o criză fără precedent, nu este un va­por care trebuie abandonat. România trebuie să fie solidară cu proiectul eu­ropean în criză, să contribuie la re­u­șita lui. Și o poate face, în primul rând, prin fidelitatea față de valorile europene, care au fost mereu un fac­tor de progres în istoria noastră. //