Ecologismul sub “povara” trecutului

0
12

Printre momentele cu adevarat importante ale lui 2008, dincolo de efemerele confruntari electorale ori reuniuni politice conjuncturale, se numara implinirea a patru decenii de la evenimentele din mai 1968, care au zguduit constiinte, au marcat gandirea contemporana si au influentat atitudini socio-politice si civice, mai ales in lumea occidentala. Miracolul economic aferent “reconstructiei postbelice” isi epuizase efectele si devenea inabusitor prin conformismul pe care il impunea, oferta statului-provindenta ce promitea “egalitatea in bunastare” se dovedea o simpla amagire, iar valorile ordinii sociale si legitimitatii absolute dominau oficial.

Atingerea punctului maxim de suportabilitate al “datului social, politic si cultural” a generat o explozie protestatara perceptibila la nivel mondial; intr-adevar, socul a fost atat de puternic, incat s-a manifestat, in masuri diferite si sub forme diverse, deopotriva la Chicago, Paris, Berlin sau Roma, dar si la Praga, adica dincolo de Cortina de Fier. In orice caz, “momentul ‘68” avea sa influenteze covarsitor, cu precadere evolutiile la nivelul stangii democratice, in cautarea unui rol nou si a celor mai potrivite forme de exprimare.

Ampla miscare proteiforma, puternic contestatara, manifesta mai intai si profund in planul ideilor, a marcat nu numai modul de a face politica, relatiile de cuplu ori cele dintre generatii, dar si raporturile intre umanitate si mediul sau natural de existenta. Prin intoarcerea la natura, in conditiile si ca o reactie la afirmarea deplina a revolutiei industriale, cu toate binefacerile, dar si cu relele sale de ordin ecologic si nu numai, omul incerca si o impacare cu mediul, si nu una oarecare, ci chiar intr-o forma ce se voia definitiva si totala. Era considerata singura cale de a continua marea aventura a omenirii ca specie intre specii, prin subordonarea mitului destinului prometeic unuia nou, cel al confundarii cu mediul planetar de apartenenta. In sfera expresiilor concrete, atunci si astfel s-a ajuns, pe filiera contestatara, la aparitia miscarii ecologiste, prin afirmarea “ecocivismului de strada” si cristalizarea elementelor teoretice ale ecologiei politice.

Asa cum remarca mai tarziu unul dintre pionierii sai (A. Gorz, 2006), ecologismul militant s-a nascut, la nivel practic, sub forma unei miscari de protest, adesea violent reprimata, impotriva confiscarii spatiului public de catre megaindustrie, infrastructura si constructii, a poluarii sale masive, ca o rezistenta a locuitorilor marilor orase, care nu mai era o simpla “aparare a naturii”, ci se transforma intr-o lupta impotriva dominatiei, a distrugerii unui bun comun de catre forte private, sustinute de stat, care negau majoritatii dreptul de a-si alege modul de a trai impreuna, de a produce si cel de consum.

 Metamorfozele de peste timp ii fac aproape de nerecunoscut pe razvratitii fondatori, iar ideile lansate atunci s-au transformat si imbogatit pana aproape de necunoastere. Cine mai asociaza, de pilda, pe “Danny cel Rosu”, figura centrala a miscarii de la 22 martie, care, in fruntea unui grup de studenti de inspiratie anarhista, a ocupat Universitatea din Nanterre si a blocat Sorbona, cu combativul eurodeputat verde de azi, Daniel Cohn-Bendit, ce se considera “liberal-libertar”? Sau se mai pot confunda, de exemplu, tezele radicale ale unor, pe atunci, relativ necunoscuti, I. Illich, A. Gorz, S. Moscovici s.a. asupra vietii cotidiene, scolii ori necesitatii unei ecologii politice cu filonul divers al ecologismului postmodern?

 Idei lansate sub impresia baricadelor ridicate sau inlaturate in urma cu patru decenii, precum denuntarea cresterii fara limite si a consecintelor sale nefaste asupra mediului (H. Marcuse), teza “descresterii” ca solutie de reducere a “amprentei” ecologice (I. Illich, J. Ellul), nevoia unei etici a mediului si principiul responsabilitatii (H. Jonas) etc., au reprezentat impulsuri importante pentru forjarea unui fond ecologist propriu de idei si concepte. Fara o filiatie cu o identitate internationala si, cu atat mai putin, cu una nationala, nascuta din mare ingrijorare fata de degradarea calitatii naturale a vietii si, mai apoi, cea a supravietuirii, ecologia politica se manifesta, asa cum remarca deja in anii 1970 S. Moscovici, drept o miscare orientata de o “cultura a vietii”, care nu se poate multumi sa urmeze o oarecare lege istorica sau sa urmareasca orizonturi economico-sociale de netrecut. Lectura textelor publicate acum 40 de ani creeaza impresia, care mai persista intr-o oarecare masura si astazi, ca ecologia nu e decat partea vizibila a unui aisberg, care mascheaza punerea in discutie nu numai a virtutilor stiintei, dar si a sistemului socio-politic si modelelor economice existente. Nu era vorba de o noua ideologie, in sensul traditional al termenului, ci de faptul ca luarea in considerare a mediului si a problemelor sale devenea o necesitate pentru oricare politica adevarata si serioasa. In acest context, ecologismul aparea ca o miscare critica a societatii industriale, care dorea sa promoveze emergenta unei civilizatii fondate nu atat pe materie, cat pe informatie, tinzand nu atat catre crestere cantitativa, ci spre progresul calitativ. El cere o veritabila revolutie pentru a reconcilia necesitatea culturii si nevoia de natura. Ambitios, noul curent pretindea sa se distinga de idealism si de materialism, de colectivism si de individualism, de conservatorism si de scientism. Conceput ca un nou umanism, el impingea omul in natura, spre reintegrare si potentializare a noului statut. Cat a reusit nu este cazul sa stabilim acum si aici.

 Ce este sigur e ca mostenirile miscarii de acum 40 de ani raman semnificative si evidente, chiar daca unii, precum presedintele francez, neoconservatorul N. Sarkozy, si-au propus “sa lichideze” efectele lui “Mai ‘68”. Fara spiritul de revolta de atunci si stigmatizarea relelor unui sistem anchilozat, nu s-ar fi ajuns nici la teoria “unei politici a civilizatiei” (E. Morin), pe care nimeni altul decat actualul titular de la Palatul Elysée a proclamat-o ca axa a unui posibil proiect asupra viitorului. Dimpotriva, cei mai multi considera ca ideile lansate si sperantele nascute atunci nu au constituit decat inceputul unui reviriment al radicalismului social si al gandirii critice, fertile in planul ideilor si cu urmari notabile in cel al practicii sociale complexe. Indiferent de asemenea dispute, pentru problematica environmentala, “creuzetul” saizecisioptist a insemnat anul I al ecologiei politice. Privit din aceasta perspectiva, momentul ’68 nu inseamna atat o povara a trecutului, cat o sansa ce a fost acordata viitorului si valorificata de acesta.