Era ticăloşilor (II)

0
46

Mitingul-maraton de 53 de zile din Piaţa Universităţii a fost evenimentul cel mai important petrecut între prăbuşirea regimului Ceauşescu şi alegerile din mai 1990. El a jucat rolul hârtiei de turnesol, fiindcă a relevat în faţa Europei şi a întregii lumi natura nedemocratică a regimului FSN şi a creat prima „Zonă liberă de comunism“ din România (după ce în decembrie 1989 Timişoara devenise primul oraş liber de comunism). Pus la cale sau declanşat în mod spontan (sau poate câte ceva din fiecare), nu are importanţă, fenomenul Piaţa Universităţii 1990 a arătat că dezideratul major al unei părţi semnificative a societăţii româneşti era revenirea la democraţie şi reintegrarea europeană a României, după o lungă perioadă de dominaţie totalitară şi înglobare forţată în sfera de influenţă sovietică. Impostura regimului fesenist şi a lui Iliescu însuşi au devenit evidente pentru toţi observatorii atenţi şi simulacrul democratic practicat de noul regim politic a putut fi tot mai greu susţinut la nivel oficial, în relaţiile cu ţările occidentale. Cu o furie proletară, Iliescu i-a calificat pe protestatari drept „golani“, deşi printre ei se aflau personalităţi de talia lui Alexandru Paleologu sau Eugen Ionescu, şi din nou şi-a pregătit „toate tunurile“, ca să suprime orice voce critică la adresa regimului său. TVR(L) a început să difuzeze reportaje trunchiate şi calomnioase la adresa protestatarilor din Piaţă, creând în provincie, acolo unde lumea nu avea alte surse de informaţie, impresia că Piaţa Universităţii era locul unde se adunau hoţii, bişniţarii, consumatorii de alcool şi de droguri, care împreună puneau la cale pieirea României. Nici o vorbă aproape despre Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, susţinut în Piaţa Universităţii, care le cerea foştilor nomenclaturişti să stea departe de viaţa politică timp de două legislaturi. Am asistat, întâmplător, pe atunci, în provincie, la o discuţie între un tânăr muncitor care trecuse prin Piaţa Universităţii şi o tânără muncitoare, care nu plecase din oraşul ei provincial şi nu avea drept surse de informare decât TVR(L) şi flaşneta răspândacilor de serviciu ai FSN de la ea din fabrică. Tânărul muncitor, care se vedea că era un om onest, a început să-i explice tovarăşei sale de lucru care erau cu adevărat revendicările manifestanţilor din Piaţa Universităţii, dar nu a apucat să explice prea mult, fiindcă muncitoarea l-a întrerupt şi i-a acoperit de înjurături şi insulte pe manifestanţi, care se drogau, făceau bişniţă şi se ocupau în general numai de lucruri rele. Vehemenţa cu care biata femeie repeta papagaliceşte propaganda de la TVR l-a determinat pe tânărul muncitor venit de la Bucureşti să nu-i mai spună nimic tovarăşei sale de la fabrică, probabil din prudenţă sau de teamă. Ca un drog de mare putere, propaganda fesenistă avea un impact năucitor asupra unor categorii de oameni, în numele cărora comuniştii dictaseră ţării timp de două generaţii. (…)

 

Pretextul Marii Mineriade a fost oferit de câştigarea alegerilor din Duminica Orbului cu un procent apropiat de alegerile aranjate din cinci în cinci ani de regimul ceauşist. Pentru FSN şi Ion Iliescu câştigarea unor alegeri însemna ceea ce însemnase şi pentru PCR în noiembrie 1946: consolidarea la putere şi pedepsirea oricărei opoziţii, din parlament şi din societate. Ca urmare, din tot PNŢCD-ul la care, în prima parte a anului, aderaseră câteva sute de mii de persoane, în parlament au ajuns numai trei reprezentanţi, în timp ce PNL a reuşit un scor mai bun cu 2-3 procente, după rezultatele oficiale. (…) Represiunea minerească la care a fost supusă a fost o recrudescenţă virulentă a statului totalitar, de care se credea că ne mântuisem la 22 decembrie 1989. Cu acel prilej, nomenclaturiştii din eşalonul doi al PCR ajunşi la cârma ţării au dovedit că nu erau cu nimic mai prejos decât înaintaşii lor din primul eşalon, traşi pe dreapta. În timp ce Ion Iliescu pregătea un nou acord de prietenie cu URSS şi declara că România putea fi condusă chiar şi de către un despot, cu condiţia să fie unul „luminat“, primul ministru Petre Roman îşi declara cu aceeaşi nonşalanţă adeziunea la un tip nou de democraţie, bun de aplicat doar în România, botezat de el cu sintagma „o democraţie originală“. Renăscut ca Pasărea Phoenix din cenuşa Securităţii, Vadim Tudor alcătuia de zor liste negre cu cei care urmau să fie executaţi pe stadioane, dacă puciul de la Moscova ar fi reuşit să restaureze un regim de tip brejnevist şi să menţină în viaţă „lagărul socialist“. O nouă eră a ticăloşilor în ediţie soft, sub fardul unei democraţii de faţadă, îşi făcea debutul în România.

 

Daniel Dragomirescu

Martie 2018

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!