Etica în afaceri și capitalismul moral

0
11

Se ridică tot mai mult chestiunea capitalismului moral, prea mult ignorată în România de dragul capitalismului ideal.

În simplificarea aproape inerentă cu care operăm atunci când nu avem timp și chef de detalii, dihotomia stat-privat în ches­tiunile economie este una puternică și de impact. Departe de mine ideea de a susține că există prea multe beneficii ale pro­prietății de stat sau că ma­nagementul privat nu ar fi, până la urmă, cea mai per­formantă cale de efi­cien­ti­zare a unei companii. Nu pun în discuție importanța proprietății private ca drept fundamental și stare fi­reas­că de funcționare a unei economii. Dar, în ultima perioadă, câteva excese sau cel pu­țin probleme ale unor companii priva­ti­zate românești ridică semne de întrebare în legătură cu relația cu statul. Sunt ches­tiuni care țin, pe deoparte, de etica afa­ce­rilor, pe de altă parte, de eficiența re­gle­mentării. Ambele sunt esențiale pentru o economie funcțională.

Cazul cel mai flagrant îl reprezintă fac­tu­rile umflate de la ENEL. Situația este deja celebră și cu mari șanse să fie penală. ANRE, reglementatorul în domeniu, a cal­culat greșit formula de compensare a ener­giei regenerabile. ENEL pare să fi semnalat acest lucru, dar reglementatorul a reac­țio­nat târziu și, în final, persoana respon­sa­bilă cu controlul a solicitat, spun pro­cu­ro­rii, o șpagă prin alocarea unor lucrări unei firme prietene, pentru a nu impune plata completă a banilor încasați nec­u­ve­nit de ENEL, din greșeala regle­men­ta­to­rului. Aceas­tă facturare suplimentară s-a produs și la Electrica, pentru că me­to­do­logia ofe­ri­tă de reglementator era greșită, dar ENEL a ieșit foarte prost din toată această afa­ce­re, pentru că a închis ochii la toată po­vestea și unul dintre di­rec­torii ei a ac­cep­tat, spun pro­curorii, com­promisul. Si­tuația e de­par­te de a fi chiar așa de sim­plă cum o pre­zintă pro­cu­rorii (for­mu­la de regle­men­tare greșită s-a aplicat tu­turor, corecții s-au făcut, re­gle­mentarea oricum dic­tează prețul, nu piața, lucrările date cu așa-zisă șpagă se fă­ceau oricum și nu din bani publici etc.), dar imaginea pe care a lăsat-o compania privată (apro­xi­ma­tiv, de vre­me ce statul este acționar im­portant) ris­că să com­promită fatal ideea că fur­ni­zorii de utilități trebuie să fie pri­vați și să urmărească profit pe o piață care nici prin liberalizare nu devine… liberă. De ace­ea, nu e de mirare că gestul lui Vik­tor Orbán de a face aceste companii en­tități non­pro­fit aprinde tot mai mult ima­ginația unora.

Nu este singura situație care pune în dis­cuție dihotomia inițială. Două dintre cele mai importate privatizări românești pro­voacă la rândul lor. Vestea că OMV, acțio­narul majoritar al Petrom, ar putea avea ca acționar important Gazprom ar arunca în aer întreaga strategie energetică ro­mâ­nească. Ceva se întâmplă la OMV și dacă ci­neva susține că această eventuală achi­ziție e doar o expresie a liberei circulații a capitalurilor într-o piață privată e cam na­iv. Apoi, BCR, parte a grupului Erste, cea­laltă megaprivatizare românească, anun­ță pierderi uriașe din nou, după un an în care părea că a oprit căderea. Pierderile vin odată cu provizioanele și inhibă eco­no­mia prin lipsa de creditare. Nu este doar o opțiune printre altele a unei bănci oa­re­care. Băncile au un statut special într-o eco­nomie, nu sunt un butic sau o cofetărie care pot da faliment și atunci când ești ban­ca numărul unu în sistem în urma unei privatizări îți asumi aproape explicit rolul de creditor al economiei respective. Acest lucru face parte din fișa postului sau, dacă vreți, din condiția fundamentală a privatizării. Și aici apar critici legate de reglementator. BNR, spun unii analiști, a tolerat prea mult acoperirea acestor cre­dite neperformante, ceea ce nu a făcut alt­ceva decât să prelungească o agonie care acum pune o piatră de moară relansării eco­nomiei prin creditare.

Aceste exemple ar putea continua cu ce se întâmplă în sectorul de asigurări (cu toată agitația în jurul ASF) sau cu achizițiile pu­blice în infrastructură. Cutia neagră de la CNADNR (în care vezi ce intră, adică ba­nii) și vezi și ce iese (drumuri foarte pu­ține), dar nu știi de ce se întâmplă, re­prezintă o alianță nefastă între stat (cel ca­re plătește) și privat (cel care efectuează lu­crările).

Întrebarea fundamentală legată de toate aceste exemple ține de originea pro­ble­melor: despre ce vorbim aici, de un stat in­competent, incapabil de reglementare co­rectă și eficientă sau de companii dis­puse la compromis și prea puțin interesate de etică? Situațiile enumerate sunt, de­si­gur, extrem de diferite, dar întrebarea le­gată de rolul reglementatorului în eco­no­mie rămâne, iar acum se ridică tot mai mult și chestiunea capitalismului moral, prea mult ignorată în România de dragul capitalismului ideal. Din păcate, în piețe reglementate – și toate de mai sus sunt de ge­nul acesta – reglementatorul public e obligat să-și asume rolul până la capăt. Ce facem atunci când vedem că nu prea poa­te? Iar companiile ar trebui să nu mai joa­ce rolul amoralității de atâtea ori invocate. În fond, Adam Smith, înainte să scrie Avu­ția Națiunilor, a scris Teoria morală a sen­timentelor… Ce facem atunci când ve­dem că nu prea vor? //

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!