Europa și exodul refugiaților

0
40

Europa devine una dintre primele destinații mondiale pentru migranți, pe fondul „Primăverilor arabe“și mai ales al destabilizării Libiei și Siriei.

 

Criza refugiaților inflamează tot mai mult spiritele, deși România nu este nici o zonă importantă de tranzit și cu atât mai puțin o destinație. Teoriile complotului (începutul celui de-al treilea război mondial, o operațiune pusă la cale de Rusia etc.), diseminate de persoane care au ocupat funcții importante în aparatul de stat, nu ajută deloc la înțelegerea fenomenului, ba dimpotrivă. Este indeniabil că avem de-a face cu o criză, însă cauzele sunt ușor de explicat. Ba mai mult, fenomenul se înscrie în ceea ce marele istoric Gheorghe Brătianu definea drept „permanențele istoriei“, iar istoricul belgian Jacques Pirenne – „marile curente ale istoriei universale“.

 

Mediterana, un spațiu migratoriu regional

 

Primul răspuns ni-l oferă geografia (fizică, istorică și umană): Marea Mediterană reprezintă un spațiu migratoriu regional (Wihtol de Wenden, C.), cu zone de plecare (Orientul Apropiat și Mijlociu, Maghrebul), zone de tranzit (Balcanii, Italia) și zone de destinație (Italia, Franța, Spania). Unele spații sunt în același timp și de plecare, și de tranzit, dar și destinații (Maghrebul, Libanul, Siria, Turcia). Proximitatea geografică este dublată de tradiții, de legături culturale și lingvistice (țările francofone maghrebiene sau din Orientul Apropiat). În același timp, Mediterana a reprezentat întotdeauna nu o barieră, ci un trait d’union, o punte între Africa și Europa. În manualele de geografie franceze de dinainte de decolonizare, se spunea că, așa cum Sena împarte Parisul în două, tot așa Mediterana împarte teritoriul metropolitan între Hexagon și Algeria, aceasta din urmă nefiind o colonie, ci parte a Metropolei. În mod tradițional, populațiile din Africa francofonă și anglofonă privesc spre Europa, iar fostele puteri coloniale, în principal Franța și Marea Britanie, au făcut și fac eforturi pentru a menține și dezvolta aceste legături (Francofonie, Commonwealth, dar și prin reuniuni periodice de genul summit-urilor Franța-Africa). Recunoscând unitatea spațiului mediteranean (dincolo de clivajele religioase), în 2008, Parisul a amorsat așa-numitul proces de la Barcelona, de definire a unei Uniuni Euro-mediteraneene. Poate că nu ar fi rău să amintim și că, până la al doilea război mondial, fluxurile migratorii în Mediterana nu erau cu sens unic: mulți italieni își căutau un destin în Libia și în Tunisia.

 

Responsabilitatea geopoliticii

 

Al doilea răspuns ni-l oferă geopolitica. Aceasta este la originea extraordinarei creșteri înregistrate de fluxurile migratorii spre Europa la început de secol XXI. Potrivit datelor Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați (HCR), avem de-a face cu cel mai mare număr de deplasați (persoane care își caută refugiu în interioriul frontierelor aceluiași stat) și de refugiați (persoane care caută adăpost în afara frontierelor): 52,9 milioane în întreaga lume. Această creștere, iarași potrivit Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați, citat de Le Monde, este rezultatul multiplicării conflictelor în lume: opt în Africa (Coasta de Fildeș, Republica Centrafricană, Libia, Mali, Nordul Nigeriei, Republica Democratică Congo, Sudanul de Sud, Burundi), trei în Orientul Mijlociu și Apropiat (Siria, Irak, Yemen), trei în Asia (Kîrgîzstan, mai multe regiuni din Birmania și din Pakistan) și unul în Europa (Ucraina).

 

http://revista22.ro/foto%20dosar%201.jpg

Refugiaţi ajung în portul grecesc Pireu (1 septembrie 2015)

 

Numai din această simplă enumerare a conflictelor ne dăm seama că Europa este în mod natural o regiune expusă fluxurilor migratorii, deși cea mai mare parte a populațiilor refugiate s-a îndreptat spre țările limitrofe (sirienii în Liban, Turcia, Iordania și Kurdistanul irakian, iar africanii spre țări subsahariene mai stabile și țări arabe nord-africane). La transformarea Europei într-una dintre primele destinații mondiale pentru migranți a contribuit și „Primăvara arabă“ și mai ales destabilizarea Libiei și Siriei, începând cu anul 2011. Îndeosebi înlăturarea lui Gaddafi, în 2011, a înrăutățit situația, întrucât Libia joacă rolul de placă turnantă a fluxurilor migratorii spre Europa. Către Libia, țară prosperă până la „Primăvara arabă“, se îndreptau refugiații din Africa Subsahariană și mare parte a imigranților economici din Tunisia și din Egipt. În plus, cooperarea regională a colonelului Gaddafi contribuia la stabilitatea țărilor sărace din Sahel. Totodată, guvernul de la Tripoli încheiase acorduri cu Italia pentru controlarea fluxurilor migratorii și combaterea rețelelor de traficanți de ființe umane și călăuze. Dar marile puteri occidentale au considerat că Gaddafi trebuie înlăturat, chiar cu contribuția dubioasă a Qatarului, fără a exista un angajament postconflict, de reconstrucție a Libiei. Destabilizarea Libiei a deschis larg porțile radicalismului islamic în Sahel și transformarea nordului Mali într-un adevărat sanctuar jihadist. Vechilor fluxuri migratorii spre Libia li s-au adăugat altele noi, din Sahel, dinspre Egipt și chiar dinspre Siria și însăși populația libiana a început să furnizeze cohorte de refugiați cu destinația Europa. Dezordinea din Siria este a doua mare problemă. Restrângerea teritoriului controlat de regimul Bashar Al-Assad, acțiunile turce împotriva „Kurdistanului sirian“, extinderea Statului Islamic au făcut ca, în prezent, aproximativ jumătate din populația Siriei, adică 11,7 din cele 22,8 de milioane, să fie deplasată sau refugiată. Cel puțin 1,2 milioane de sirieni se află în micul Liban (10.452 km.p.; 4,7 milioane locuitori), cel puțin 1,8 milioane în Turcia și peste 600.000 în Iordania. Or, atât Turcia, cât și Libanul și Iordania au atins de mult limitele capacității de primire și din acest motiv numărul celor care aleg să vină în Europa crește de la o zi la alta.

 

* Ștefan Popescu este doctor al Universității Paris 1 – Sorbona.

 

 

 

O Uniune lipsită de strategie

 

Gestionarea fluxurilor migratorii nu poate evita la nesfârșit implicarea Uniunii Europene în Siria, Libia și Irak.

 

Criza migratorie a dat măsura coeziunii Uniunii Europene, dar și a calității dialogului între statele membre. Este drept că, spre deosebire de criza datoriilor Greciei, care privea strict mecanisme instituționale, actuala criză atinge chestiuni civilizaționale și nu doar umanitare și economice. În plus, criza refugiaților găseşte statele Uniunii Europene în declin demografic, iar această situație alimentează temerile unei invazii.

Viitorul se anunță și mai sumbru. Imposibilitatea pentru moment a reconstrucției Siriei și Libiei, creșterea instabilității în Irak și în multe state africane face ca fenomenul refugiaților spre Europa să se amplifice. Potrivit Înaltului Comitet ONU pentru Refugiați, în 2050 vor fi circa 200 de milioane de deplasați și refugiați în lume. Conflicte mai vechi, precum războiul civil din Columbia (între armata regulată și formațiunile paramilitare FARC) sau cel din Somalia sau dictatura atroce din Eritreea contribuie la explozia numărului de persoane deplasate sau refugiate în lume. La aceasta trebuie adăugată și presiunea demografică exercitată de Africa și Asia în fața unei Europe a cărei populație continuă să scadă și să îmbătrânească.

http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1329/foto/foto%20dosar%202.jpg

Mii de imigranţi au pornit pe jos din Budapesta către graniţa cu Austria (4 septembrie 2015)

 

Dacă Germania și Franța sunt pentru instituirea unor cote obligatorii și gestionarea unui flux ce nu poate fi pentru moment oprit, țările Grupului de la Vișegrad, dar și Marea Britanie sunt adeptele descurajării imigrației extraeuropene printr-un control sporit al frontierelor. Polonia atrage atenția că este expusă refugiaților din Ucraina, Ungaria consideră că problema nu este una europeană, ci doar a Germaniei – țara vizată de cea mai mare parte a refugiaților –, iar Cehia declară că este gata să primească doar refugiați de confesiune creștină. Totodată, președintele François Hollande anunța că Franța este gata să intervină militar contra Statului Islamic, considerat drept principal răspunzător pentru intensificarea valului de refugiați spre Europa.

În această atmosferă, pe data de 14 septembrie, miniștrii de Interne din Uniunea Europeană se vor întâlni în cadrul unui Consiliu European. Potrivit celor declarate, discuțiile se vor concentra pe revizuirea dreptului de azil din Uniunea Europeană, a mecanismelor prin care un stat este desemnat competent să trateze o cerere de azil (așa-numitul sistem de la Dublin) și instituirea unei politici comune de azil și de imigrație. Cu alte cuvinte, un minim compromis, de gestionare a efectelor, fără discutarea unei strategii globale.

Adoptarea unei politici comune în materie de azil și imigrație reprezintă o primă etapă necesară în rezolvarea acestei crize. Aceasta trece prin renunțarea la abordările strict securitare, care nu fac altceva decât crearea de rute alternative. Zidul de 1.000 km lungime pe care Statele Unite l-au construit de-a lungul frontierei cu Mexicul, pentru a împiedica imigrația ilegală, nu a schimbat prea mult lucrurile… Dar gestionarea fluxurilor migratorii trebuie dublată de o viziune geostrategică, viziune care presupune implicarea serioasă a Uniunii Europene în Siria, Libia și Irak, în combaterea jihadismului în Sahel și în Cornul Africii, implicarea Țărilor Golfului în găsirea unei soluții în Siria și în Irak (inclusiv prin preluarea de către acestea a unor cote de imigranți), combaterea rețelelor de traficanți și de călăuze, exercitarea de presiuni asupra Turciei, țară membră NATO, pentru ca aceasta să își închidă frontiera cu Statul Islamic, să nu mai permită traficul desfășurat de djihadiști și să înceteze loviturile aeriene contra kurzilor. Propunerea fostului președinte francez Nicolas Sarkozy, de creare a unor centre de azil europene în țările în care situația o permite, poate reprezenta o soluție care ar mai diminua traversările riscante ale Mediteranei și ar ușura sarcina statelor europene (este greu de crezut că, în cazul în care cererea de azil este respinsă, persoana în cauză va fi expulzată). Totodată, Uniunea Europeană poate implica ONU, un organism puțin activ pe acest dosar, în crearea unor coridoare umanitare și organizarea unor tabere de refugiați pentru cei care nu pot fi primiți în Europa. Statele europene au mijloacele pentru a exercita presiuni asupra regimului dictatorial din Eritreea, responsabil de creșterea numărului de refugiați cu până la 3.000 de persoane pe zi. Dar ingredientul cel mai important pentru luarea acestor măsuri este curajul decidenților europeni. Rămâne de văzut cum va rezista determinarea doamnei Merkel în fața scăderii în sondaje. (Ş.P.)

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!