Fenomenul Piața Universității după 25 de ani

0
17

Fenomenul Piața Universității este unic pentru că e rezultatul unui context istoric unic: căderea unui regim comunist, dublată de relegitimarea vechii elite tocmai plecând de la natura revoluționară a schimbării.

 

Atunci, la începutul postcomunismului, to­tul părea posibil. Numai așa a fost po­sibilă și manifestația maraton din aprilie-iunie 1990. De fapt, a devenit mai mult de­cât o manifestație, fie ea și foarte lungă. Formula „fe­nomenul Piața Uni­ver­si­tății“, care s-a impus din 1990, surprinde mult mai bi­ne natura unei realități istorice al cărui epicentru a fost Piața, dar care cu­prin­dea atât o dimensiune so­cială națională, prin ma­ni­festații similare în multe al­te orașe, cât și ecoul na­țio­nal și chiar internațional. Iar mediatizarea Pieței nu a fost o simplă reflectare a unui protest, ci a făcut parte integrantă din aces­ta, devenind foarte repede o pre­lun­gi­re a protestului. Mass-media scrise, în­ce­pând cu România liberă și cu revista 22, continuând cu multe alte publicații de opo­ziție care între timp au dispărut, au avut un rol decisiv în mobilizarea par­ti­ci­panților. Jurnaliștii de la publicațiile care îi sprijineau pe „golani“ deveniseră ei în­șiși „golani“. Este remarcabilă forța aces­tei molipsiri, a acestui transfer de iden­ti­tate. Iar acest transfer mergea mai de­par­te, pen­­tru că o bună parte dintre cei care sunt ex­puși mediatizării pozitive a Go­la­ni­ei pre­iau și ei ceva din identitatea acesteia.

 

Căutarea unei noi identități colective

 

Explicața acestei reușite poate fi găsită în existența unei nevoi colective căreia Piața îi răspundea. O nevoie de sens, de iden­ti­ta­te, de diferențiere. O nevoie de cla­ri­fi­ca­re a direcției în care ar fi fost bine să mear­gă România. Proclamația de la Timișoara dă­duse deja multe elemente ale acestei di­rec­ții. Piața, ca manifestare a unei voințe co­lective, dădea programului de­mo­cra­ti­ză­rii, europenizării și decomunizării o le­gi­ti­mitate în plus. Dar Piața era ruptă între spe­ranța de a lăr­gi conturul „Zonei libere de neo­comu­nism“ până la granițele în­tre­gii Românii și dorința de a-și afirma iden­ti­tatea, di­fe­rența și chiar superioritatea.

 

Discursurile de seară din balcon, discuțiile din timpul zilei, scandările, cântecele, me­sajele vizuale, corturile și zecile de greviști ai foamei constituiau un ansamblu care ar fi fost cacofonic, dacă nu ar fi existat o ne­voie de a fi împreună. O nevoie care răs­pun­dea multor frustrări acumulate în pe­ri­oada to­ta­litară. Importantă era dorința de a de­mon­stra public ieșirea din lașitatea co­lec­tivă ca­re ne caracterizase până în de­cem­brie 1989. Revoluția a schim­bat un re­gim, schim­ba­rea so­cială era însă mai com­pli­cată, cu atât mai mult, cu cât pu­terea în­cu­raja multe dintre reflexele de dinainte de 1990. Iar principalul din­tre acestea era tocmai fri­ca, frica de schimbare, de vii­tor, de li­bertatea ce­lor­lalți, de un­guri, în ge­ne­ral de ceea ce tulbura unitatea în jurul con­­ducerii pos­t­de­cembriste.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1308/foto_gussi.jpg

Piaţa Universităţii, 1990

 

Spațiul public dominat de mass-media de stat transforma această fri­că în ura față de cei care se identificau cu diversele forme de opoziție. Golanii stâr­neau ura și pentru că exprimau cu tru­fie un sentiment al su­pe­­riorității morale dat toc­mai de riscul asu­­­mat. Un risc re­la­tiv, dar ca­re se va con­cretiza în iunie. Ori­cum, dis­cursul urii, ale cărui urme mai pot fi gă­site în în­re­gis­tră­rile jur­nalelor TV și în pre­sa vre­mii, a avut un rol de­cisiv în de­fi­ni­ti­va­rea iden­ti­tății ce­lor care se sim­țeau re­­pre­zen­tați de ma­ni­fes­tanți. Du­­pă 13-15 iu­nie, rup­­tura în­tre sim­patizanții gola­ni­lor și res­tul socie­tă­ții se în­tărește până la ni­ve­lul la ca­re putem vorbi despre un clivaj so­cial. An­ti­­co­mu­nis­mul s-a impus atunci ca ide­­olo­gia unei părți din so­cie­ta­te, pentru că me­to­dele, struc­turile, oa­me­nii folosiți îm­­po­tr­i­va aces­teia pro­ve­neau din co­mu­nism. Dar acest „anticomu­nism“ civic era departe de a fi întors cu fa­ța spre trecut, fiind în primul rând orien­tat spre un vii­tor care s-a dovedit utopic. Re­pa­ra­rea unor injustiții ale trecutului și lustrația erau pri­vite ca pași necesari pen­tru a în­de­plini spe­ranțele năs­cute în de­cem­brie 1989. Din acest punct de vedere, accentul pe an­ti­co­munism este în­șelător și a făcut mai vul­ne­ra­bilă mi­no­ri­tatea de atunci în fa­ța propagandei FSN.

 

Un fenomen unic

 

Fenomenul Piața Universității este unic pentru că e rezultatul unui context istoric unic: căderea unui regim comunist, du­bla­tă de relegitimarea vechii elite tocmai ple­când de la natura revoluționară a schim­bării. Față de această perfectă impostură, Proclamația, apoi Piața vin cu ideea ne­ce­sității „continuării Revoluției“, ceea ce era felul de atunci de a spune că doreau ie­șirea din ambiguitatea discursului ilies­cian, în favoarea deschiderii către modelul democrațiilor liberale. Piața era trăită ca un fenomen unic și pentru că era o în­cer­care fără precedent de a face o revoluție pașnică și liberală.

 

La sfârșitul lui aprilie 1990, România se afla într-o campanie electorală asimetrică în favoarea FSN. Puterea de atunci nu do­rea să riște nimic, dar asta golea mo­men­tul alegerilor de capacitatea lui de a pro­du­ce o legitimitate democratică. În acest timp, opoziția politică reprezentată de partidele istorice era prost organizată, ac­cep­tase să facă parte din falsul parlament numit CPUN și părea o victimă sigură. Apa­riția manifestațiilor din Piața Uni­ver­sității chiar în campania electorală este re­zultatul neîncrederii opoziției civice în cea politică. Apolitismul manifestanților e în acest sens semnificativ atât pentru ne­încrederea în partidele politice, cât și pen­tru dorința de a extrage manifestația din logica electorală. Dar nimic nu era mai utopic decât acest apo­litism și această ex­tragere. Iar, dacă es­te să analizăm Piața du­pă efectul său po­li­tic imediat, el a fost acela de a amplifica victoria FSN.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1308/foto_gussi_2.jpg

Piaţa Universităţii, 1990

 

Prezentată de televiziunea monopolistă și de radioul de stat ca un loc de întâlnire a unei minorități radicalizate, Piața Uni­ver­sității a servit drept contraexemplu pen­tru programul prezidențial care viza „li­niștea“. Iar cea mai bună propagandă în favoarea liniștii a fost aceea de a stârni ura împotriva celor care îndrăznesc să nu fie de acord cu puterea. Aparent, se poate spune că Piața a dat majorității românilor un test și că aceștia l-au preferat pe gor­ba­ciovistul Iliescu. Dezamăgite de picarea tes­tului, principalele organizații care au avut curajul de a-și asuma manifestația, în primul rând Liga Studenților și GDS, se retrag după 20 mai. Azi putem însă spune că acea retragere a fost o eroare, în mă­sura în care dădea impresia că interesul ce­lor din piață era electoral. Faptul că nu era așa o dovedesc atât discursurile din bal­con, care în mod majoritar se situau în­tr-o perspectivă istorică mult dincoace și dincolo de 20 mai, cât și faptul că o parte a manifestanților rămân, nu înțeleg de ce sunt abandonați tocmai atunci când ne­ce­sitatea afirmării unei contraputeri a străzii părea mai evidentă ca niciodată. O do­ve­dește și nervozitatea puterii în fața con­tinuării protestului. FSN a putut instru­mentaliza cu succes „dezordinea“ din Pia­ță, dar efectul delegitimator al manifes­ta­țiilor pentru o putere ce se dorea ema­na­ția Revoluției era important. Este sem­ni­fi­cativ faptul că, după 1990, comemorările au vizat aproape exclusiv momentul ve­ni­rii minerilor din 14-15 iunie, atunci când Pia­ța nu mai exista. Ca și cum ce a rămas mai important de reamintit este gestul re­pre­siu­nii, nu substanța fenomenului din 1990.

 

Un simbol utilizat și trădat

 

Nu este destul spațiu pentru a vorbi des­pre eroii Pieței, despre cei care au făcut-o posibilă, cei care prin prezența lor au cre­at o atmosferă unică, prin discursurile lor au impus idei care vor hrăni sfera publică cel puțin un deceniu. Dincolo de povestea frumoasă rămân, inevitabil, multe în­tre­bări fără răspuns. În acest sens, evoc aici ex­periența pe care am avut-o în 1999-2000 când, pregătindu-mi licența de master des­pre Piața Universității ca „loc al me­mo­riei“, am încercat să realizez o serie de in­terviuri. Din diverse motive, majoritatea lor nu au putut fi realizate, dar punerea cap la cap a refuzurilor și a răspunsurilor ob­ținute m-a făcut să înțeleg profunzimea sentimentului eșecului pe care îl resimțeau foștii lideri ai balconului.

 

Ethosul Pieței Universității fusese utilizat de CDR pentru a câștiga încrederea unei părți importante din societate. Aproape toți vorbitorii din 1990 au invocat valorile de atunci pentru a gira moral alternanța la pu­tere. În seara de 17 noiembrie 1996 Pia­ța și-a sărbătorit victoria. Victoria era a unui Emil Constantinescu care își cons­tru­ise cariera politică pornind de la rolul său jucat în deschiderea balconului în 1990. Tot din acel balcon președintele ales re­în­noda firul speranțelor care păruseră pier­du­te pentru totdeauna. În plus, pro­mi­tea că justiția se va pronunța asupra res­pon­sa­bililor din decembrie 1989 și iunie 1990.

 

În 2000, schimbările aduse de alternanță erau umbrite de un nou sentiment al eșe­cului. Nu atât Constantinescu s-a simțit în­frânt de sistem, ci toți cei care l-au sus­ținut. Amintirea Pieței pentru aceștia era amin­tirea utilizării politice a memoriei Pie­ței. Dar era, mai ales, recunoașterea epui­zării credibilității unor oameni, atitudini, valori. Nu era singura dată când coa­bi­ta­rea cinismului politic cu militantismul so­cie­tății civile dădea rezultate discutabile.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!