Frumuseţea nevorbită a genealogiei

0
6

Volumul lui Ion Vianu, Frumuseţea va mântui lumea. Şi alte eseuri, oferă şansa unei lecturi care îmbogăţeşte, propune răspunsuri originale şi invită la noi întrebări.

 

 

Alegerea titlului unei cărţi de eseuri din mul­ţimea prelegerilor şi eseurilor pe care le conţine are greutate interpretativă şi es­te un semn al temei dominante pentru au­tor. Această alegere nu este în­tâm­plă­toa­re. Sunt înclinat să cred că aşa stau lu­cru­rile şi cu inspirata carte Frumuseţea va mân­tui lumea. Şi alte eseuri a lui Ion Vianu. Este sal­va­rea, mântuirea prin fru­museţe che­ia te­ma­tică a acestui volum? Nu sunt si­gur că răs­punsul este afirmativ. De la pri­mul eseu care întreabă Ce este un tată? şi prin mai toate meandrele me­di­tative ale vo­lumului se distinge tema fi­liaţiei, a ge­nea­logiei bio-psiho-culturale, spirituale şi morale. Este o temă vitală pen­tru sensul dez­­vol­tă­rii individuale şi in­terg­ene­ra­ţio­na­le. O te­mă care la E. Erik­son se numeşte ge­nera­ti­vitate, iar la psi­hologi mai apro­pi­aţi de timpului nostru, precum D. McAdams şi E. Scabini, se nu­meşte generativitate mul­tigeneraţională, care asigură dezvol­ta­rea identităţii peste timpuri şi urgii.

 

Ion Vianu, în primul eseu din această carte care inspiră, clarifică şi invită la noi căutări, ne reaminteşte că Hristos spune o singură dată „Avva“ (p. 21). A se vedea Marcu (14:36), unde cu­vân­tul Tată, Abba (Avva/Ava) adresat Dom­­nului apare o singură dată. Uni­ci­ta­tea, pre­cum tăcerea semnificativă, co­mu­nică nes­pus de mult: „Abba, Tată, la tine toate lu­crurile sunt posibile“. O singură dată se spune acest cuvânt, observă Via­nu, mar­când pe vecie o relaţie nepereche. Miza es­te nemărginită – ea ne sugerează na­tura fi­liaţiei, trupească şi sufletească. Tot o sin­gură dată, observă Vianu, Ipolit Terentiev (din Idiotul) care este descris ca un „per­so­naj ambiguu“, nu doar beat, spune „Fru­museţea va mântui lumea“. Pronunţate o sin­gură dată, aceste cuvinte existenţial sim­bolice capătă valoarea aver­tismentelor năs­cu­te la răscrucea dintre salvare şi cădere.

Tema filiaţiei o regăsim şi acolo unde Via­nu analizează curajul moral, desigur şi fi­zic, al Antigonei. Să nu uităm, chiar dacă Ion Vianu nu discută aceasta, că Oedip şi-a numit fii degeneraţi nu pentru că au fost rodul incestului inconştient, nu pentru că ar fi avut tare fizice – n-au avut. Nu, ci pentru alegerile lor morale, pentru de­viaţia de la încrederea şi dragostea filială care le-au fost acordate necondiţionat. Apa­re astfel denaturarea, îmbolnăvirea spiritului filiaţiei.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1332/carte_mamali.jpg

// ION VIANU
// Frumuseţea va mântui lumea. Şi alte eseuri
// Editura Polirom, 2015

Ion Vianu, prin analiza Antigonei, oferă ci­titorului şansa să mediteze la valoarea genealogiei morale şi a actelor eliberatoare care au fost făcute de fiinţe fizic fragile sau, oricum, mult mai fragile decât com­ba­tan­ţii ce se înfruntă brutal cu arme. Cu An­ti­go­na, ne spune Vianu, „drama ne­bu­niei es­te recuperată în favoarea pie­tă­ţii“. An­ti­gona, de la filozofi precum Hegel şi Kierkegaard (foarte diferiţi între ei, după cum pleda chiar Kierkegaard) până la Mar­tha Nussbaum, este considerată o ex­presie dramatică a conştiinţei etice în­tristate de variatele forme de injustiţie ca­re neagă pâ­nă şi unele drepturi umane na­turale. Nu cunosc cum vede Ion Vianu ches­tiunea „fra­gilităţii bunătăţii“, fo­lo­sind titlul unei lucrări de hotar a Marthei Nussbaum, care se confruntă etic, prin com­por­ta­men­tul exemplar al unor in­di­vizi, cu ne­drep­tăţi care fac parte din nor­malitatea (de­si­gur, etic anormală) a sis­te­mului represiv. Dar această confruntare din­tre „fra­gi­li­t­a­tea bunătăţii“ şi duritatea puterii care se crede permanentă mi se pa­re semnificativă şi pentru cei 25 de ani tre­cuţi de la co­lapsul regimurilor comuniste. Antigona e şi o expresie a filiaţiei mo­ra­le, fiind opu­să „degenerării“ fibrei morale în pofida ză­mis­lirii incestuoase şi, tocmai prin această ori­gine blestemată, e şi mai convingătoare.

 

Filiaţia apare într-o formă in­te­lec­tuală palpabilă şi în eseul care a dat titlul cărţii. O notă finală ne spu­ne: „mulţumesc fiului meu Şte­fan Vianu pentru observaţiile fă­cute…“ (p. 154), din care autorul şi-a în­su­şit o parte. Generativitatea intelectuală a fi­­liaţiei devine biunivocă într-un proces crea­tor şi dialogic. Astfel de cazuri nu sunt uni­ce în literatura română, a se ve­dea şi car­tea de hotar despre timp a lui Mi­hai Di­nu (Chronosophia – chipuri ale tim­pu­lui). Ordinea culturală a genealogiilor nu es­te întotdeauna identică cu cea bio­logică.

Frumuseţea, în mai multe limbi, inclusiv în limba română, dar şi prin variate ex­presii culturale neverbale, aparţine, pre­cum Antigona, genului feminin. Antigona ne obligă să observăm partea aproape ne­văzută, dar mai ales nevorbită a ge­ne­a­logiei. La fel ne ajută Mama lui Hristos – martoră îndurerată a suferinţelor fiului, chiar dacă, după câte ştiu (aş prefera să gre­şesc), nu este numită direct. În Ioan (19: 26), printre foarte rarele referiri la Maria, Hristos o numeşte „femeie“: „Fe­meie, iata fiul tău!“ (19: 27) . Iar apoi spu­ne ucenicului: „Iata mama ta!“. Ge­ne­a­logia asimetrică, în fapt incompletă, de tip tată-fiu, care este cel mai adesea re­prezentată cultural, este obligată prin An­tigona, ea însăşi un început al genealogiei etice, să se întregească prin acceptarea părţii ei nevorbite, feminine. Genealogia, de la cea biologică la cea spirituală, în­tre­gită patri şi matrilinear, care include fru­museţea, este crucială pentru evoluţia con­ştiinţei. În eseul dedicat conştiinţei, Vianu supune meditaţiei relaţia dintre conştiinţa constructivă şi conştiinţa sacrală, precum şi caracterul intrinsec interactiv al con­ştiinţei („eu-tu“) explorat de M. Buber. Probabil că unii cititori, ca şi mine, s-au gân­dit în acest context la „dialogul in­te­rior“ (M. Şora). Firesc. Am reflectat cu aceas­tă ocazie, din perspectivă ge­nea­lo­gică, la teoria bicamerală a conştiinţei (J. Jayness: The origins of consciousness in the break-down of the bicameral mind, 1976). Jayness avansează ipoteza după ca­re formele incipiente ale conştiinţei nu pot fi despărţite de comunicarea holistă, specifică grupurilor umane preistorice, cu cei morţi care se aflau în apropierea fizică, emoţională şi socială a supravieţuitorilor. Moartea fizică nu putea întrerupe brusc o comunicare practicată îndelung. Cel viu, în absenţa fizică a celui dispărut, continuă comunicarea în propria-i minte cu mor­tul. O altă etapă a fost cea a ieşirii de sub tutela autorităţii represive unice. Ordinul ascultat obedient lasă treptat locul dia­lo­gului. Dar să nu fim prea optimişti: se­co­lul trecut a fost predominant nondialogal, iar în cei 25 de ani (post-1989) practica dia­logului s-a aflat şi se află în suferinţă.

 

Eseurile conduc cu artă cititorul spre alte teme şi întrebări ma­jo­re, precum eseul Cum devine boa­la ideologie: reflecţii despre ro­mâni. Ion Vianu ni-l rea­min­teşte pe Drăghicescu, cu lucrarea acestuia des­pre psihologia poporului român. Re­marc faptul că ideile originale ale lui Dră­ghi­ces­cu sunt discutate de autori de prim rang din psihologia contemporană, pre­cum Mi­haly Csikszentmihalyi, autorul te­or­iei ex­pe­rienţei optime, şi prea rar de psihologi ro­mâni. Tema eseului invită şi la o in­ver­sare a relaţiei ideologie-boală pro­pusă de eseu, inversare evidentă mai ales în se­co­lul trecut; ideologiile ca forme de îm­bol­năvire societală (de la partide, la grupuri mari, până la forme globale). Cred că prea de multe ori se subestimează po­tenţialul epi­demic al ideologiilor violente. Eseurile ne propun tema incitantă a „măş­tilor au­tobiografice“, cu trimitere la re­gre­tatul Ma­tei Călinescu, a nevoii de a în­treba, sau a omului plat. M-ar interesa să discut des­pre potenţialul interogativ, re­primat prin practici autoritare în multe familii de pre­tutindeni, dar mai ales în regimurile to­ta­litare. Pentru că am dis­cutat în multe alte ocazii această problemă (mo­delul oracol-sfinx, care identifica sta­diile dezvoltării po­tenţialului intergoativ în viaţa lui Oe­dip), trec peste această ches­tiune aici. Ion Vianu introduce o temă cu mari ramificaţii morale şi teoretice, care me­rită o dez­ba­te­re în sine; este tema omu­lui plat. Pentru că o recenzie este şi o che­mare la dialog, mă voi folosi de o idee ex­primată în Omul fără calităţi, de Robert Musil, fo­losind un citat aproximativ, dar cred fidel gândului lui Ulrich, despre frumuseţe şi nu numai: Frumuseţea este ceva bun, dar este ea a mea? Iar adevărul pe care-l în­văţ este aces­ta adevărul meu?

 

Am asistat la prezentările făcute la Bookfest frumoasei cărţi de eseuri scrise de Ion Vianu. Dis­tinşii prezentatori au remarcat, cum era şi firesc, curajul au­torului exprimat în timpul dictaturii, in­clusiv prin aderarea la ceea ce s-a numit gru­pul Goma, Goma fiind singurul sem­na­tar din România al Cartei 77. M-am aş­tep­tat ca în prezentarea volumului la Book­fest, mai ales la Daniel Cristea-Enache, de­oa­rece articolele sale care nu arareori ating teme ce privesc contextul politic şi ideo­lo­gic al literaturii, să aflu dacă lectura aces­tui eseu revelator despre „omul plat“ a su­gerat conexiuni cu viziunea despre „omul unidimensional“ (Marcuse, 1964), dar co­men­tariul nu a făcut această in­cur­siune.

În răspunsul său, Ion Vianu a făcut o re­ferire succintă, dar cu mare deschidere la un filozof pe care nu l-a numit, amintind una dintre tezele (postulatele) acestuia: „Fie­care lucru, în măsura în care este el însuşi, tinde să persiste în propria lui fiinţă“. Cel nenumit este Spinoza (Etica). Am observat, atunci, că pentru mulţi din­tre cei prezenţi sursa acestui citat era o necunoscută. Ştiu că Ion Vianu a scris anterior despre Spinoza. Oare, mă întreb, această referire spontană la ideea fertilă elaborată de Spinoza a fost o recunoaştere (insight) a unei omisiuni, în sensul psi­hanalitic al termenului, care trebuie amen­dată; un eseu despre Spinoza, nou sau din scrierile anterioare, ar fi fost binevenit în volum. Mi se pare că, cel puţin prin ideea continuităţii existenţiale, referirea la Spi­noza aparţine părţii nepublicate a vo­lu­mu­lui. Un alt autor, Miguel de Unamuno, ca­re a abordat frontal nevoia de imortalitate a individului, nevoie care este asigurată de sănatatea integrală şi longevitatea ide­al-nesfârşită a genealogiei, a continuat ide­ea lui Spinoza. Problema, prin vechimea ei, este ea însăşi parte a vitalităţii genea­logiei culturale. Ghilgameş, cutremurat fiind de moartea prietenului Enkidu, a cău­tat cu patos răspuns la întrebarea cu care ne confruntă trăirea mortalităţii.

Pe de altă parte, dincolo de genealogiile na­turale, generative prin relaţiile morale şi creatoare pe care le implică, mai există şi genealogiile contrafăcute, artificiale şi fals revendicate. Mai ales post-1989 astfel de genealogii artificiale au crescut pentru a reconfigura tactic o biografie sau alta care este departe de genealogia din care pretinde că ar face parte. Din nefericire, Ion Vianu, care se numără printre cei foar­te puţini care au confruntat explicit bolile sistemului comunist, inclusiv practicile inu­mane folosite în anumite centre de psi­hiatrie, este, uneori, victimă acestor ilu­zo­rii genealogii. Mă întreb cum vede autorul procesul proliferării unor genealogii (in­telectuale, morale) artificiale?

Volumul Frumuseţea va mân­­­tui lumea. Şi alte eseuri oferă şansa unei lecturi care îm­bogăţeşte, propune răs­­punsuri originale şi in­vită la noi în­tre­bări.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!