Gastronomul

0
9

Cristian Teodorescu este, probabil, romancierul de azi cu cele mai sofisticate tehnologii de reprezentare realistă a lumii în care trăim.

 

Dacă pentru un critic varietatea formelor și formulelor din literatura română de azi oferă premisele și parcursul unui studiu încântat de propriul obiect, mă gândesc cât de provocatoare este, pen­tru un prozator realist, societatea însăși.

 

Înainte de 1990, ro­man­ci­e­rul autohton fusese obligat să facă realism socialist, apoi realism esopic, primul fiind o formă de colaborare, al doilea, una de rezistență subversivă. Dar și în ipo­te­za, exclusă de cenzură, că el ar fi putut face o frescă a României din jur, aceasta n-ar fi putut cu­prinde decât o societate aplatizată și ni­ve­lată, o lume închisă, cu traiectorii pre­dic­tibile ale unor personaje refugiate, com­pen­sativ, în universul lor interior. Psi­ho­lo­gismul marilor noastre romane postbelice e diferit de cel, aparent asemănător, al mo­delelor interbelice prin aceea că el pro­iec­tează în analiză tot ceea ce romancierul nu mai putea figura prin creație epică. Re­a­­litatea cenușie a orașului comunist ro­mânesc, viața cu orar a personajelor și pre­­ocupările devenite mici ale existenței lor capătă un contur complet diferit în uni­­versul interior dens-obsesional, în care protagonistul excelează.

 

Societatea reprezintă, în schimb, miza unui romancier realist pre­cum Cristian Teodorescu; și au­torul „optzecist“ era decis încă de la începutul anilor 2000 să o valorifice la un nivel artistic comparabil cu cel al maeștrilor domeniului. Unghiul de observație era cel al prozei scurte, ast­fel că fresca mai degrabă se întrezărea de­cât se vedea efectiv; cutare experiență in­dividuală putea deveni, la analiza atentă a posibilităților ei, o secvență din marele ta­blou comunitar. În fine, în excepționalul Medgidia, orașul de apoi (2009), struc­tu­ra romanului era modulară, iar cursorul epic se deplasa pe un interval istoric con­sis­tent, cronica fiind cea a unei lumi li­be­re (interbelicul) care va muri nu în război, ci în pacea de după.

 

În Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui, nu doar epoca diferă, ci și strategiile pro­za­to­rului de a pătrunde în compartimentele și cotloanele noii societăți fără a renunța la marile teme ale romanului dintotdeauna – de la ambițiile balzaciene la spectrul ra­tă­rii și de la căutarea unei iubiri vi­ta­li­za­toare la compromisurile făcute în numele ei. Cristian Teodorescu își centrează acum construcția epică pe un protagonist (cel desemnat, printr-o poreclă nu foarte mă­gulitoare, în titlu) și îl urmărește pe acesta de-a lungul și de-a latul romanului, ca un serviciu secret responsabil de mo­ni­to­ri­za­rea personajului. Aflăm tot ce spune, tot ce gândește, tot ce crede fără a spune, tot ce își dorește, tot ce bea și mănâncă, tot ce visează Câinele, tot ce face el, de la ni­velul marilor proiecte la cel banal-fizio­lo­gic al coitului, erecției, urinării, flatu­len­țe­lor. Un aparat de înregistrare hi-fi este „montat“, așa zicând, pe un protagonist nici prea-prea, nici foarte-foarte, menit în­să unei cariere prin chiar deschiderea pos­trevoluționară a societății românești.

 

Fostul cercetător în chimie alimentară, con­tributor la programul de alimentație științifică a populației în anii paranoiei nor­mative ceaușiste, se compensează du­pă Revoluție în același domeniu, dar schim­bând complet direcția. O revistă cu sfaturi gastronomice, în codul bunelor maniere, și o emisiune de televiziune cu profil si­mi­lar fac din personajul nos­tru o vedetă a cărei no­to­rie­tate îi îngrozește pe chel­neri și pe patronii lor. O strâmbătură de nas a Gas­tronomului, într-un local, distruge perspectivele bie­tului personal și pece­tlu­iește – în perioada de glo­rie maximă a eroului – soar­ta stabilimentului. Dim­po­trivă, când specialistul în gusturi și mirosuri, pentru care predicatul folosit abundent este adulmecă, când deci Câinele adulmecă un fel de mâncare ori un parfum rafinat, romanul se deschide prin toți porii mulțumirii personale și asociative.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1307/carte_dce.jpg

CRISTIAN TEODORESCU – Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui (Editura Cartea Românească, 2015)

 

Fiindcă însă Teodorescu este un prozator realist, unul dintre cei mai buni din câți avem, romanul său va urmări nu numai evoluția protagonistului, ci și complexul de factori și curba de variabile ce au de­terminat-o. Lucrul era extrem de greu de realizat, dat fiind că autorul sacrificase pos­tura de narator impersonal și om­ni­scient în favoarea unei prize directe și ex­clusive asupra personajului central. Fap­tele și detaliile, contextele schimbătoare în care ele devin posibile sau pe care le forțează nu apar, aici, decât prin ca­pa­citatea inerent limitată a unui personaj de a le afla și influența. Câinele nefiind un erou excepțional modelând, ca la Breban sau Bălăiță, lumea înconjurătoare din in­teriorul unui eu abisal, ci unul, cum spu­neam, nici prea-prea, nici foarte-foarte, rezoluția romanului este superioară. Teo­do­rescu este, probabil, romancierul de azi cu cele mai sofisticate tehnologii de re­pre­zentare realistă a lumii în care trăim.

 

Suntem după 1990, după o Re­vo­luție care era să-l coste pe erou pielea la Jilava, dacă Securitatea și Miliția n-ar fi trecut de partea poporului; și focalizarea se face pe anii în care forța de impact mediatic ruinează prestigii și ridică unele noi. Tra­iectoria socială a fostului cercetător în chi­mie alimentară este spectaculoasă nu din ingrediente senzaționaliste (întotdeauna evitate de Teodorescu), ci fiindcă el se pla­sează, inconștient, la intersectarea mai mul­tor determinante, putând deveni un „nod“ de succes. Cariera Câinelui e ca­rie­ra tuturor vedetelor noastre, cu și fără ghi­limele, ridicate de la nivelul unor anonime sau anonimi cu ambiție la cel al no­to­rietății într-o societate nouă și avidă de nou. Un anume șarm al personajului și gus­tul fin al unui bărbat în toată puterea vârstei și numai bun de dezbrăcat, din­coace de sticla televizorului și de paginile din revista „pentru gospodine“ în care scrie editoriale siropoase completează pro­filul. Astfel că securiști reprofilați în in­vestitori nu ezită să plaseze fonduri și anu­mite așteptări în proiectele Gastr­o­no­mu­lui, să-l susțină, pentru a fi, desigur, sus­ținuți de el; să-l stimuleze financiar pe fos­tul deținător de Lada familială ho­do­ro­gi­tă, pe curba de succes a carierei sale.

Al doilea roman, încă mai interesant și mai original decât acesta al ascensiunii, este cel al dramelor pe care cariera pare că le presupune. Extraordinare sunt pa­gi­ni­le în care relația de cuplu conjugal se alterează prin înmulțirea succeselor unui bărbat care nu știe să le gestioneze. Și de unde ar ști, dacă totul e nou pentru el și pentru o biată nevastă cu corectitudini de învățătoare dedată la erotisme numai în jalnicul apartament din Militari, de pe Șo­seaua numită, parcă ironic, Virtuții?

 

Mari ar fi putut deveni eroina autonomă a unui alt roman, într-atât de interesantă este psihologia ei individuală și re­la­țio­nală, întrepătrunsă cu cea a soțului până când acesta începe să calce pe de lături și să-i placă tot mai mult. Cu cât el are mai mult și mai vizibil succes, cu atât soția și copiii intră în pe­numbră, protagonistul sa­crificându-i cu pă­reri de rău. Și cu cât as­censiunea Câi­nelui dincolo de zona blo­cu­lui de cartier înconjurat de maidanezi reali este mai fermă, cu atât profilul eroului se con­tu­rează mai exact, el fiind văzut și în con­diția de cvasi-sărăcie, și în faza scăldatului în bani. Intuiția de romancier l-a făcut pe Cristian Teodorescu să nu asocieze, me­canic, notorietatea cu superficialitatea. În culmea gloriei lui, în punctul cel mai înalt al succesului său cuantificat în celebritate, bani, avansuri ale femeilor și totodată ale securiștilor deveniți investitori și po­li­ti­ci­eni, Câinele din titlul romanului rămâne în zodia crizei de vârstă (are 47 de ani), adulmecând și mirosul nu foarte în­cu­ra­jator al impotenței. El însuși ar trebui să intre în rebrand-uire, și nu doar revista la care vânzările scad din cauza crizei, iar publicitatea se diminuează. Tinerețea lui oricum s-a dus, ziua primei vizite la Mari e undeva foarte departe, mult în urmă, într-o altă viață, într-o diferită realitate: „Își aminti de ziua în care ajunsese pri­ma oară acasă la ea, într-o garsonieră minusculă, unde și buchetul lui cu trei trandafiri părea prea mare când îl așe­zase pe masa lipită de perete pe care mai erau un casetofon, un stilou și un carnet minuscul în care Mari își nota programul zilnic. Mai târziu, avea să descopere în carnetul ei, devenit proprietate comună, că întâlnirea cu el era subliniată de două ori, în timp ce toate celelalte întâlniri im­portante erau subliniate o singură dată“ (p. 288).

 

Cristian Teodorescu reușește în romanul de față („prima carte din Șoseaua Vir­tuții“, după cum anunță) o dublă per­formanță: să facă un portret în mișcare personajului central și o frescă societății prin care Gastronomul se învârte adul­me­când.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!