Genocidul armenilor, după 100 de ani

0
7

Pe 24 aprilie, armenii din lumea întreagă comemorează victimele genocidului armean (Metz Yeghérn) din 1915-1917.

 

Anul acesta se împlineşte un secol de la zi­ua (24 aprilie 1915) în care guvernul turc a început deportarea în „deşertul sirian“ şi ma­sacrarea sistematică a comunităţii ar­me­neşti din Imperiul Oto­man. Documentele istorice vor­besc despre aproape 1,5 mi­lioane de morţi, despre gropi comune, despre vio­luri în masă, despre spo­lie­rea ar­me­nilor etc. Tot în acea si­nistră zi (şi ulterior), la or­dinul ministrului turc de In­terne, Talaat Paşa, au­to­ri­tăţile turceşti au arestat şi deportat peste 2.000 de in­telectuali şi fruntaşi ar­meni din Istanbul şi din alte oraşe importante. Marea ma­jo­ritate a elitelor a fost omorâtă, pro­du­cân­du-se astfel „decapitarea“ co­mu­nităţii ar­me­neşti din Turcia.

 

Turcia: un veac de negaţionism

 

Nici la nivelul populaţiei, nici la cel al gu­ver­nanţilor, turcii nu au admis niciodată producerea acestor masacre. Mai mult de­cât atât, demnitarii turci şantajează politic şi economic cancelariile străine şi or­ga­ni­zaţiile internaţionale, cerându-le ca, la rân­dul lor, să nu recunoască aceste tragice eve­nimente. Teoria oficială a turcilor este că, pe fundalul primului război mondial, s-ar fi desfăşurat un război civil interetnic, tur­co-armean, izbucnit în estul Turciei, în ora­şul Van, şi că – într-adevăr – ar fi fost pier­­deri omeneşti, dar, chipurile, cu mult mai puţine decât cele estimate şi victime ar fi fost de ambele părţi ale confruntării. Cu al­te cuvinte: à la guerre comme à la guerre.

foto oisteanu.png (2479×1551)

Femeie armeancă îngenunchind lângă cadavrul unui copil lângă oraşul Alep
(pe atunci parte a Imperiului Otoman, actualmente în Siria)

 

În niciun caz, susţin turcii, n-ar fi fost vor­ba – cum dovedesc documentele, măr­tu­rii­le scrise, fotografiile şi filmele de epocă – despre masacrarea barbară, premeditată şi organizată a armenilor civili (copii, bă­trâni, femei şi bărbaţi) produsă de către mi­­li­tarii, jandarmii şi poliţiştii turci, dar şi de triburile de kurzi, instigate de pri­mii. Este vorba despre un fenomen clasic de ne­ga­ţionism, asemănător cu cel ul­te­ri­or de ne­ga­re a Holocaustului împotriva evrei­lor. În unele ţări europene (Franţa, El­veţia, Gre­cia, Cipru, Slovacia ş.a.), au fost adoptate legi care nu permit negarea ge­nocidului ar­mean. Legi similare au fost adoptate şi îm­potriva negării Holo­caus­tu­lui. Dar, din pă­cate, nu există regle­men­tări similare pri­vind negarea Gulagului. Genocidul ar­mean este, alături de Holocaust şi Gulag, unul din­tre cele trei mari genocide ale se­colului XX.

 

Presiunile Occidentului

 

În ultimul timp, guvernanţii Turciei, de ori­entare islamistă, naţionalistă şi foarte con­ser­vatoare, sunt supuşi unor puternice pre­si­uni inter­na­ţio­nale. Pe 12 aprilie 2015, Papa Francisc (ur­mând gestul din 2001 al Papei Ioan Paul al II-lea) a denunţat masacrul co­­mis îm­po­triva armenilor în 1915-1917 ca fi­ind „primul ge­nocid al se­colului XX“. Ime­diat, am­ba­sadorul Turciei la Vatican a fost re­chemat în ţară, iar pre­şedintele Re­cep Tay­yip Er­doğan a replicat dur: „Dacă politi­cie­nii sau oamenii bi­se­ri­cii fac mun­ca is­to­ri­ci­lor, atunci nu vom ajunge la re­­alităţi, ci doar la delir“.

Peste câteva zile, rezoluţia Parlamentului Eu­ropean care cerea Turciei recunoaşterea „genocidului armenilor“ a ge­nerat din par­tea pre­şe­din­telui turc Erdoğan un răs­puns sarcastic: „Această re­­zo­lu­ţie ne intră pe-o ure­che şi ne ie­se pe-amân­două“. Re­cent, alte state (Austria, Ger­ma­nia ş.a.) au ad­mis şi ele exis­ten­ţa „ge­nocidului armean“.

Guvernanţii turci sunt în im­pas. Pentru a temporiza lu­cru­rile, preşedintele Er­do­ğan cere în­fiin­ţa­rea unei co­­misii mixte de istorici, ar­­meni şi turci, pentru a sta­bili cu exactitate ce s-a întâmplat în ur­mă cu un secol. E o for­mă crasă de ter­giversare, ştiindu-se că, da­că vrei să în­gropi o problemă bilaterală, ceri înfiin­ţa­rea unei comisii mixte (cazul litigiului ro­mâno-rus în privinţa Te­za­u­ru­lui românesc este simptomatic). În plus, de­ja istoricii lu­mii s-au pronunţat clar în această privinţă.

Care ar fi mizele uriaşe ale acestei grave probleme?! Cu siguranţă că turcii nu vor să preia o imensă responsabilitate is­to­ri­co-politică şi o incomensurabilă culpă mo­ra­lă. Poate că le este frică, de asemenea, să nu se deschidă calea sancţiunilor ju­ri­dico-economice care să prevadă re­tro­ce­dări şi compensaţii către urmaşii vic­ti­me­lor, având în vedere nu numai asasinatele şi violurile, dar şi jafurile sistematice care s-au produs asupra armenilor din epocă.

 

Genocidul armenilor şi Holocaustul evreilor.

Hitler: „Cine mai vorbeşte azi [1939] despre exterminarea armenilor?!“

 

Totuşi, minciuna şi tăcerea nu sunt soluţii re­zonabile pentru rezolvarea acestei pro­ble­­me. Ele intră în categoria com­pli­ci­tă­ţi­lor. Tă­cerea, uitarea şi nepăsarea duc la al­te ac­ţiuni genocidare, în alte părţi ale glo­bului. În termenii Hannei Arendt, prin ba­n­ali­za­re, răul intră în toate com­po­nentele lumii.

Dacă genocidul armenilor ar fi produs un uriaş seism de revoltă în lumea civilizată din epocă, foarte probabil că dictatori ca Hitler sau Stalin ar fi fost ceva mai re­ţi­nuţi în provocarea masacrelor cu zeci de mi­lioane de victime (evrei, romi, ucrai­neni, adversari politici etc.). Faptul că aceşti ti­rani au contat pe nepăsarea şi amnezia lu­mii civilizate poate fi probat. Pe 22 august 1939, cu zece zile înainte de invazia Po­lo­niei de către nazişti, Adolf Hitler a ţinut un discurs delirant în faţa generalilor din Wehrmacht. El şi-a prezentat strategia răz­boinică, de câştigare a „spaţiului vital“ prin masacrarea unor întregi populaţii. „Nu mă interesează ce va spune despre mine ne­putincioasa civilizaţie europeană – a con­chis Hitler. Cine mai vorbeşte azi despre exterminarea armenilor de către turci?!“ Când Hitler declama aceste vorbe, tre­cu­se­ră doar 25 de ani de la genocidul armenilor.

Adolf Hitler cunoştea bine evenimentele din Imperiul Otoman din anii 1915-1917. Au­­torităţile germane din epocă şi di­plo­maţii nemţi de la Istanbul sprijiniseră in­tens exe­­­cutarea genocidului armean. Do­cu­­men­tele din arhiva cancelarului german i-au fost la îndemână lui Hitler. Multe din­tre „teh­ni­cile“ folosite de turci împotriva ar­me­ni­lor în epocă s-au regăsit în „soluţia fi­na­lă“ pusă în practică de nemţi îm­po­tri­va evrei­lor în prima jumătate a anilor ’40. Evi­­dent, mai puţin barbarele metode „in­dus­triale“ imaginate de nemţi (gazare, in­ci­ne­rare etc.). Recent, preşedintele Ger­ma­niei, Joachim Gauck, şi preşedintele Bun­des­tag­ului, Nor­bert Lammert, au evo­cat „com­pli­ci­tatea“  şi chiar „cores­pon­sa­bil­i­ta­tea“ Ger­maniei (pe atunci aliată cu Tur­cia) la ge­nocidul ar­menilor. Suntem în si­tua­ţia ine­dită de a avea un coresponsabil al ge­no­cidului, dar, chipurile, nu şi un res­ponsabil.

 

Mărturii mai puţin cunoscute

 

Unul dintre martorii importanţi şi cre­di­bili ai evenimentelor din epocă este Henry Morgenthau, ambasadorul SUA la Istanbul în perioada noiembrie 1913 – februarie 1916. Provenit dintr-o familie bună de amer­i­cani evreo-germani, Morgenthau s-a im­plicat din toate puterile să convingă gu­vernanţii turci (mai ales pe ministrul de Interne, Talaat Paşa) ca aceştia să oprească masacrarea armenilor.

Nu numai armenii au fost masacraţi şi de­portaţi de către turci, ci şi grecii, dar „cu o oarecare consideraţie“, scrie am­ba­sa­do­rul american în memorii, dar nu din „cine ştie ce compasiune“, ci pentru că „grecii, spre deosebire de armeni, aveau un gu­vern care să se intereseze de soarta lor“. Ca şi armenii din timpul genocidului, evre­ii şi romii din timpul Holocaustului nu aveau o pa­trie care să-i ocrotească. Morgenthau a fost un om foarte bine informat, prin ra­poar­tele trimise de consulii americani din Tur­cia. Memoriile sale referitoare la Turcia din anul 1915 (publicate la New York, în 1919) sunt de o valoare inestimabilă. Am se­lecţionat câteva pasaje semnificative din cartea lui Morgenthau, Ambasador la Con­stantinopol. Memorii (traducere de Mih­nea Gafiţa, Ed. Ararat, 2000), ca­pi­to­lul Uci­derea unei naţiuni:

„Celebra «revoluţie» a armenilor [din oraşul Van] nu a fost, în realitate, altceva decât o încercare disperată a armenilor de a-şi salva femeile de la dezonoare şi propriile vieţi, după ce turcii, ma­sa­crân­du-le vecinii cu miile, le dăduseră de în­ţe­les că soarta le fusese rezervată tuturor.“

„Cei care erau trimişi să-i îngroape pe ar­menii împuşcaţi descopereau un mor­man de cadavre despuiate, pentru că tur­cii le furau tot ce se putea fura. Asasinii adău­gaseră şi o notă de rafinament la su­fe­rin­ţele acelor nefericiţi, punându-i să-şi sape pro­priile gropi înainte de a fi îm­puş­caţi.“

„De-a lungul şi de-a latul Imperiului Oto­man, turcii au încercat în mod sistematic să decimeze toţi bărbaţii apţi combatanţi, nu numai cu scopul de a-i elimina pe toţi aceia care ar fi putut da naştere unei noi generaţii de armeni, ci şi pentru a transforma partea mai slabă a populaţiei într-o pradă accesibilă.“

„Violurile deveniseră atât de obişnuite, în­cât armencele – şi femeile, şi fetele – fu­geau în păduri, pe dealuri sau prin peş­teri, de cum zăreau o trupă de jandarmi turci.“

„Aproape şase luni încheiate, din aprilie până în octombrie 1915, practic toate dru­murile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste convoaie, ajunse deja neo­me­neşti, de exilaţi armeni. Atât cât se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de ar­meni au pornit pe drumurile deşertului sirian.“

„Afirmaţia guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i de­por­ta pe armeni către «o nouă zonă de re­şedinţă», este o pură prostie. Tra­ta­men­tul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver Paşa şi Talaat Paşa a fost exterminarea ar­me­nilor. Câţi dintre armenii exilaţi către sud au ajuns la destinaţie?“

„Scopul real, deşi nedeclarat al de­por­tă­rii era jaful şi distrugerea, adică un ma­sa­cru de un fel mai aparte. Ordonând de­por­tă­rile, autorităţile turceşti au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi na­ţiuni, lucru de care erau per­fect con­şti­enţi şi nu-şi mai băteau capul să-l as­cun­dă nici măcar în convorbirile cu mine.“

„De bună seamă că fanatismul religios a fost motivaţia dominantă în cazul gloa­te­lor de turci şi de kurzi care înjunghiau ar­­meni în numele lui Allah. Dar autorii morali ai acestui delir al crimei nu au avut o asemenea motivaţie – ei erau, practic, toţi atei. Singura lor motivaţie a fost de ordin politic, bine calculată şi ab­solut nemiloasă.“

„Opinia publică nu-şi poate face o ima­gi­ne corectă despre adevărata faţă a Tur­ciei. Nu voi dezvălui întâmplările cele mai odioase, pentru că o relatare com­pletă a orgiilor sadice cărora le-a căzut victimă populaţia de etnie armeană nu ar putea fi publicată în America. Crime pu­se la cale de cele mai pervertite şi dez­lănţuite instincte omeneşti, persecuţii şi nedreptăţi pe care numai imaginaţia de cea mai josnică speţă le poate inventa – acestea au fost nenorocirile zilnice ale unei populaţii altminteri devotate. Sunt con­vins că nu a existat episod mai sinis­tru decât acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre şi persecuţii din trecut pălesc pe lângă suferinţele îndurate de armeni în 1915.“

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!