Identitate europeană și multiculturalism: rivalitate sau complementaritate?

0
12

Criza migratorie din ultimele luni a dat un suflu nou dezbaterii pe tema modelului de societate pe care vrem să îl construim în Uniunea Europeană, iar aceasta a cuprins pentru prima dată și fostele state comuniste.

 

Până de curând, est-europenii erau mai de­grabă favorabili extinderii UE chiar că­tre state noneuropene, precum țările Cau­cazului și Turcia. Mulți dintre ei nu vor fi înțeles atunci când Nicolas Sarkozy, la acea vreme mi­nistru de Interne, îi declara filozofului André Glucks­mann: „Ce se va întâmpla dacă vom integra în Eu­ro­pa 100 de milioane de turci musulmani? Turcia este Asia Mică, iar noi vorbim de construcția europeană! Eu nu voi putea explica șco­larilor francezi că Europa are fron­tie­re cu Irakul și Siria. (…) Nu ne va mai ră­mâne decât să facem din Hamas și Hez­bollah probleme europene, pentru că, da­că vom considera că Turcia este euro­pea­nă, va trebui să ne gândim imediat la Li­ban, fără a uita de Israel, care este mai european decât Turcia“. Iată că po­si­bi­litatea de a avea permanent pe propriul te­ritoriu câteva mii și zeci de mii de re­fu­giați din Siria, din Irak și din Afganistan i-a făcut și pe europenii din Est să se întrebe despre felul în care vor să arate Eu­ropa și propria lor societate. Confruntarea cu populații și modele noneuropene îi face acum pe cehi, polonezi, unguri, români etc. să se gândească la ei înșiși ca eu­ro­peni, cu alte cuvinte, ca oameni care sunt diferiți de populațiile venite din Orientul Mijlociu și Apropiat sau din Africa Sub­sahariană. Istoricul francez René Girault considera că acest aspect a fost, de-a lun­gul timpului, chiar unul dintre factorii ma­jori ai cristalizării unei identități eu­ro­pe­ne, pe modelul existent în perioada cru­ci­a­delor: creștini/necredincioși.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1332/foto_popescu.jpg

Revoltă într-o suburbie a Parisului (2014)

 

Chiar dacă, în țările est-eu­ropene, dis­cu­țiile pe tema felului în care sutele de mii de imigranți noneuropeni se vor putea adapta mo­dului nostru de viață sunt mult mai aprin­se, este fals să vorbim de două Europe: una occi­den­tală, adepta so­cietății mul­tietnice și mul­tirasiale, și alta orientală, în favoarea unei societăți et­noculturale. Chiar fostele state coloniale, obișnuite să primească milioane de imigranți de cul­turi diferite, au devenit refractare, iar acum consideră că multiculturalismul în­seamnă de fapt comunitarizare. În Marea Britanie, atentatele teroriste de la Londra, din iulie 2005, au accentuat această ten­dință: mai mulți responsabili au denuntat „Londonistanul“ din inima țării. În Olan­da, considerată drept etalon al modelului de societate multiculturală, în anul 2000, jurnalistul Paul Scheffer a publicat o carte devenită manifest, cu titlul Dezastrul mul­ticultural. Scheffer devenea astfel pur­tă­to­rul de cuvânt al unui curent de opinie tot mai consistent, care ajunsese la concluzia că modelul de integrare olandez este un eșec deoarece permite imigranților să se ghe­toizeze și să nu asimileze valorile so­cietății olandeze. Acest curent avea să se amplifice în urma asasinării lui Pim For­tuyn, lider al extremei drepte, ucis în anul 2002 de un ecologist radical ce pretindea că acționează în numele comunității mu­sulmane, apoi a realizatorului Théo Van Gogh, ucis în 2004 de către un islamist. În Franța, huiduirea Marseillezei de către al­gerienii născuți în Franța înaintea fiecărui meci de fotbal cu naționala algeriană, vio­lențele urbane din așa-numitele „ban­li­eues“ (suburbii), atentatele islamiste din martie 2012 de la Toulouse și Montauban (așa-numita afacere Mérah), înrolarea în rândul Statului Islamic a mai multor tineri francezi de origine maghrebiană au lărgit rândurile celor care consideră societatea mul­ticulturală drept o utopie. Acest cu­rent este susținut de intelectuali de mar­că, precum filosoful Régis Debray, autor a două eseuri cu titluri cât se poate de su­gestive: Un mit contemporan: dialogul civilizațiilor (2007) și Elogiul frontierelor (2010). De altfel, în Franța a fost pentru prima dată tras semnalul de alarmă cu privire la eșecul previzibil al modelului multicultural european: încă din 1994, demograful și istoricul francez Emmanuel Todd a publicat o carte, Destinul imi­gran­ților, în care arată capacitățile societății franceze de a comunitariza, iar nu de a integra (conform tradiției republicane) populațiile venite de pe alte continente. În sfârșit, în 2012, recunoașterea eșecului modelului de societate multiculturală a fost făcută la nivel politic de către cei mai importanți lideri occidentali, Nicolas Sar­kozy și David Cameron. Această luare de po­ziție venea pe fondul creșterii în son­da­je a partidelor de extremă-dreaptă, opuse politicii porților deschise și promotoare ale unei anumite omogenități a națiunii și a corpului social. Însăși Angela Merkel s-a declarat pentru înlocuirea multicul­tu­ra­lis­mului cu integrarea. În ciuda promovării inițiale a politicii porților deschise în fața valurilor de refugiați, nu trebuie uitate ma­­nifestațiile antiimigranți ale mișcării Pegida și faptul că, de la începutul anului, peste 200 de centre de primire a re­fu­gia­ților au fost incendiate.

Incertitudinea viitorului – declinul de­mo­grafic, intensificarea fluxurilor migratorii din Orient și din Sud, radicalismul islamic – îi determină acum pe europeni să caute un nou model societal pentru construirea spațiului comun european. Trebuie oare acesta fondat pe principii identitare? De gă­sirea unui răspuns depinde, fără în­do­ia­lă, viitorul casei comune.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!