În 1914, liderii marilor puteri încetaseră să mai înțeleagă perspectiva celuilalt

Miercuri, 16 septembrie, Librăria Humanitas de la Cișmigiu a găzduit o dezbatere despre primul război mondial, cu participarea profesorilor Lucian Boia şi Margaret MacMillan, aceasta din urmă fiind şi autoarea volumului Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914, publicat la Editura Trei şi lansat la acest eveniment. Iată contextul în care am discutat cu MARGARET MACMILLAN despre forțele care „au pus capăt păcii“.

 

În relațiile internaționale se vorbește de „capcana lui Tucidide“, o metaforă care încearcă să surprindă rivalitatea dintre hegemon și puterea emergentă, o tranziție de putere care, în timp, a declanșat războiul peloponeziac. Cât de utilă e aceasta în contextul care a condus la declanșarea războiului din 1914?

Este o teorie interesantă. Putem însă să găsim și contraexemple. În aceeași perioadă, Marea Britanie, puterea hegemon, se confruntă simultan cu provocări din partea Germaniei, a SUA și a Japoniei. În cazul SUA și al Japoniei, a reușit să gestioneze acele provocări, au ajuns la un acord și a acceptat tranziția de putere. Chiar și în cazul Germaniei, relațiile aveau să se îmbunătățească, cursa navală fiind câștigată de Marea Britanie. Așadar, nu este inevitabil ca o tranziție de putere să degenereze în război. Vor exista cu siguranță tensiuni, dar războiul nu este inevitabil. Uneori, știința politică ignoră contextul în care se pot produce și accidente. Este foarte plauzibil argumentul că, deși existau tensiuni majore în Europa anului 1914, până atunci marile puteri reușiseră să treacă prin crize similare (precum episoadele balcanice) fără că ele să degenereze. Nu putem ignora rolul accidentelor. Factorii structurali contează, însă trebuie să existe un declanșator.

 

Pot fi aplanate aceste frici structurale care apar pe fondul marilor dezechilibre sistemice?

Fricile pot fi gestionate prin negocieri și diplomație, dacă cei doi actori sunt dispuși la concesii. Este exemplul relațiilor dintre SUA și Anglia de dinainte de 1900, când ambele puteri se ciocneau în zona Caraibelor. Mai există un element care contează: capacitatea de a înțelege perspectiva celuilalt. Aici este o problemă. În 1914, liderii marilor puteri încetaseră să mai înțeleagă perspectiva celuilalt și începuseră să gândescă în scenarii. Toate evenimentele hrăneau tiparul deja existent în mintea lor. Pentru mult timp, austriecii au crezut că Rusia nu va lupta și întreg comportamentul Rusiei a hrănit acest scenariu. Nici Germania nu credea că Rusia va ataca. În momentul în care încetezi să găsești explicații alternative, devii prizonierul unui anumit curs de acțiune. Tot ce vezi de partea cealaltă îți alimentează prejudecățile.

 

În centrul noțiunii lui Kissinger despre ordinea internațională se află imperativul unui echilibru între legitimitate (în sensul unui consens asupra regulilor jocului) și putere. Modelul său prin excelență a fost Concertul Europei. S-a pierdut acest echilibru înainte de 1914? De ce a eșuat pacea postnapoleoniană?

După războaiele napoleoniene s-a ajuns la concluzia că relațiile internaționale trebuiau să iasă din paradigma jocului de sumă zero, care dominase mare parte din logica secolului XVIII. După Napoleon, concluzia a fost că toate marile puteri aveau câte ceva de câștigat prin conservarea stabilității sistemului. Însă, odată cu trecerea timpului, elitele au uitat acest lucru. Iar până în 1914 oamenii deja renunțaseră la Concertul Europei, care devenise din ce în ce mai slăbit. Multe dintre state – Austro-Ungaria, spre exemplu – nu mai erau pregătite să vadă un beneficiu din cooperarea cu celelalte. Ideea de Concert al Europei, de beneficii colectiv distribuite dispăruse până în 1914. În plus, rolul fricii de a rămâne în urmă a fost foarte important. Germania se temea tot mai mult de Rusia și exista convingerea că, dacă trebuie să lupte cu Rusia, acest lucru trebuia să se întâmple mai degrabă mai repede decât mai târziu, când raportul de putere era defavorabil Germaniei. Intrăm în logica războiului preventiv.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1332/margaret_macmillan_1.jpg

 

Erau liderii germani prizonierii opiniei publice interne? În definitiv, puterea germană se afla la apogeu, iar publicul cerea „locul cuvenit sub soare“.

Liderii germani trebuiau să fie atenți la opinia publică. Parlamentul era ales prin vot universal și, chiar dacă guvernul controla politica externă și pe cea de apărare, bugetul militar trebuia trecut prin Reichstag. Din acest punct de vedere, politicienii trebuiau să răspundă la semnalele opiniei publice. Mai mult, leadership-ul german se temea de puterea socialiștilor și existau cei care argumentau faptul că războiul ar fi ceva benefic, oferind o scuză pentru suspendarea Constituției, blocând astfel influența partidelor și a sindicatelor.

 

Ce rol a jucat memoria revanșelor istorice în crearea unor poziții rigide față de adversari? Acestea revin astăzi în discursul puterilor care contestă ordinea post-Război Rece. Rusia vede extinderea NATO ca pe o umilință istorică. Iar China își mobilizează susținerea internă pentru revendicarea Mării Chinei de Sud, invocând „secolul umilințelor“.

Aceste percepții joacă un rol extrem de important. Aici mă despart de realiști, pentru care interesul național este nucleul exclusiv al politicii externe. Dar interesul național poate fi definit oricum. Adesea uităm că elitele din anumite state chiar ajung să perceapă lumea prin lentila umilințelor, resentimentelor și a revanșei istorice. Rusia începutului de secol XX acumulase o înfrângere umilitoare, 1904/1905 în fața Japoniei, context care a generat o dorință de reafimare. Și în Germania, o țară relativ tânără, există percepția că lumea nu o lua în serios. Este momentul în care valorile grupului sunt transferate națiunii. Cercurile aristocratice erau cuprinse de o fervoare militaristă: vorbeau despre onoare, despre cum trebuia mai degrabă să mori decât să te retragi. În timp, acest etos a fost transferat națiunilor. Înainte de 1914 se vorbea de faptul că nu vom mai avea credibilitate dacă nu sunt onorate anumite angajamente, precum garanțiile date Franței de către Marea Britanie.

 

În încercarea de a capta spiritul timpurilor noastre, George Packer scria, la sfârșitul anului trecut, eseul A World Disrupted. Cam același sentiment exista înainte de 1914 când ne uitam la crizele marocane sau la războaiele din Balcani. Care au fost consecințele crizelor care au răvășit lumea pre-1914?

Seria de crize de dinainte de 1914 a lăsat o moștenire duală. Pe de o parte, a creat o atmosferă de „sfârșit al istoriei“, de convingere că se putea în mod natural trece peste astfel de crize, fără a tulbura echilibrul sistemului. Pe de altă parte, în anumite state – în Austria sau Rusia – a început să se cristalizeze poziția că data viitoare nu vor mai accepta concesii, nu vor mai fi dispuse să facă pasul înapoi. Însă, din perspectiva alianțelor, exista mereu teama defectării actorilor strategici, esențiali pentru ecuația de putere. Germania era foarte îngrijorată de loialitatea Austro-Ungariei. Germanii erau înconjurați de inamici, se temeau de Rusia și, practic, aveau nevoie de forțele Austro-Ungariei. Este și contextul care i-a făcut să sprijine necondiționat Austria în 1914. Teama din interiorul alianțelor a jucat un rol important în precipitarea deciziilor.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1332/carte_macmillan.jpg

MARGARET MACMILLAN – Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914

(Editura Trei, 2015, 720 p.)

Este greu să contestăm că asistăm la reîntoarcerea geopoliticii de secol XIX. Dar din această perspectivă este nevoie de un altfel de leadership, care să ia decizii rapide, deseori nepopulare. Totuși, astăzi vedem o criză a establishment-ului în democrațiile liberale, decidenți care acționează sub impulsul sondajelor, sub presiunea social media. Sunt democrațiile capabile să reziste unei confruntări cu regimuri autocratice precum Rusia și China?

Împărtășesc teama legată de tirania sondajelor de opinie, această grabă fără discernământ de a răspunde la ce vrea opinia publică. Jumătate din timp nu știu ce vreau. Vorbesc din perspectiva cetățeanului care face parte din opinia publică. Astfel, sondajele sunt un ghid imperfect pentru a lua decizii în probleme complexe. Cred că publicul răspunde acum acestei tendințe a politicienilor care guvernează cu ochii pe sondaje. Pe acest fond, publicul se întoarce împotriva politicienilor, preferând outsideri precum Trump sau Farage. Acestea sunt personaje care întorc spatele politicii tradiționale. Iar publicul, în mod fals, crede că sunt voci autentice. Este o tendință extrem de periculoasă, pentru că aceștia sunt lideri antidemocrați.

 

Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!