În ce război a luptat colonelul Dogaru?

0
13

Şeful sindicatului cadrelor militare disponibilizate, în rezervă şi-n retragere, colonelul în rezervă Mircea Dogaru, a anunţat public, cu subiect şi predicat, că va instaura haosul în România, de supărare că referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu a fost invalidat de Curtea Constituţională. "Vom chema la nesupunere civică, ieşiri în stradă, neplata impozitelor, nesupunerea la citaţii, tot ce este nevoie. Din moment ce instituţiile statului nu mai funcţionează, înseamnă că trebuie făcut ceva. Vom ieşi în stradă şi vom declanşa haosul", a declarat colonelul în rezervă.

Ca un om care ţine, mă-nţelegi, la o adică, la onoarea lui de militar, a şi scos câţiva tovarăşi, cu toţii "oameni de bine", cum ar spune Ion Iliescu, să strige din toţi bojocii în Piaţa Universităţii. Printre supărările sindicatului său se numără (pe lângă faptul că în România există "instituţii de tip stalinist", cum le-a numit el, gen DNA, ANI, CNSAS şi Curtea Constituţională) şi faptul că guvernul Boc a "umblat" un pic cu bisturiul la pensiile militarilor. Faptul că tuturor bugetarilor, pensionarilor şi asistaţilor social din ţara asta li s-a întâmplat mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, este irelevant pentru colonelul Dogaru pentru că, în opinia sa, armia română are merite deosebite şi este peste celelalte pături sociale.

Având tot respectul pentru veteranii de război şi pentru militarii de profesie de astăzi, care îşi riscă viaţa în teatrele de operaţiuni din lume, mă întreb totuşi ce merite extraordinare au militarii pensionari, care au activat în regimul comunist? Au luptat în vreun război? Au avut vreo secundă vieţile puse în pericol? Din câte îmi amintesc, armata era scoasă de Ceauşescu doar la muncile agricole, unde nu se speteau ofiţerii, ci, vorba unei glume din acea epocă, "studenţii, militarii şi studenţii-militari". Ofiţerii cel mult se distrau pe seama pifanilor punându-i să şteargă WC-urile mizerabile cu periuţa de dinţi sau găseau alte mijloace de umilire a soldaţilor, în special a studenţilor care făceau armata la termen redus, pe care nu-i puteau suporta din simplul motiv că erau mai deştepţi decât ei.

 Iar când a fost vorba să facă în sfârşit fapte de vitejie în revoluţia din decembrie 1989, armata română a tras în demonstranţi, mulţi dintre ofiţeri fiind criminali care s-au "vopsit" peste noapte în revoluţionari. Pentru ce merite deci este dator statul să le dea tocmai lor pensii de sute de milioane de le vechi?

Trecând peste faptul că despre colonelul Dogaru, până şi fraţii lui de arme recunosc că a fost adus în armată de însuşi ministrul adjunct al Apărării, Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului (pentru că era un cadru de nădejde, fidel regimului comunist cu trup şi suflet), trebuie să remarcăm că acest ofiţer cu grad înalt nu ştie o regulă elementară a războiului şi anume că, în bătălii, armatele mai sunt uneori şi înfrânte. Un militar trebuie prin urmare să ştie şi să piardă şi să accepte înfrângerea, pe cât se poate, cu eleganţă. Comportându-se însă mai mult ca domnul Goe cel răsfăţat decât ca un bărbat matur şi ca un om de onoare, el consideră că dacă "instituţia stalinistă" numită Curtea Constituţională a României nu i-a făcut pe plac, aceasta trebuie nici mai mult, nici mai puţin decât să dispară: "Vom cere Parlamentului să desfiinţeze Curtea Constituţională, pentru că nimeni nu are voie să fie mai presus de Parlament. Mai presus de Parlament este numai Dumnezeu", a mai spus el.

Poate că aşa o fi, dar până şi Dumnezeu respectă liberul arbitru (ceea ce colonelul Dogaru nu face) şi dacă la referendum 10 milioane de români au considerat că au altceva mai bun de făcut decât să valideze tentativa de acaparare totală a puterii de către USL, aceşti oameni au fost liberi să o facă. Tot aşa cum liberi au fost să voteze cele 8 milioane care s-au prezentat la urne. Iar conform matematicii elementare, 10 milioane înseamnă mai mult decât 8 milioane. USL, Dogaru şi oamenii lui scoşi în stradă au pierdut această luptă. Stop joc. Asta este democraţia. Dar, nu, el nu acceptă lupta dusă cu arme democratice, ci vrea să dea foc la ţară şi să instaureze o dictatură a turmei violente asupra compatrioţilor care îşi permit să aibă o altă opinie. Aceasta pentru că, în realitate, colonelul Dogaru se consideră ca fiind el însuşi plasat peste instituţiile statului. Ceea ce nu ştim sigur este dacă, în această ierarhie personală, el se vede situat înainte sau după Bunul Dumnezeu.

Şi revin la întrebarea care nu-mi dă pace: În ce război a luptat colonelul Dogaru, altul decât cel dus în ultimele luni împotriva propriului popor?

Articol publicat si pe site-ul romanialibera.ro.