În loc de omagii deşănţate

0
10

Celor care, în aceste zile, s-au înghesuit, într-un val de ipocrizie sau ignoranţă, să-i aducă osanale Tribunului – la moartea Monicăi Lovinescu, asta ca să iau un singur, dar nu întâmplător exemplu, nu am văzut o asemenea paradă de cuvinte mari şi un astfel de bocet mediatic – le-aş propune să facă un exerciţiu de imaginaţie. Să încerce să contureze profilul unei Românii din a cărei viaţă publică ar fi lipsit Corneliu Vadim Tudor.

Un Corneliu Vadim Tudor lider al unui partid ultranaţionalist, PRM, un personaj populist-şovin care, timp de 25 de ani, a propagat şi întreţinut o isterie naţional-comunistă. Şi nu, în cazul său nu a fost vorba despre patriotism. Patriotismul nu se confundă cu ultranaţionalismul. Nu în numele patriotismului se rostesc cu emfază – în faţa unui popor dispus, în Decembrie 1989, să moară pentru a ieşi din dictatura unui regim totalitar, pe care Nicolae Ceauşescu l-a instituit cu ajutorul Securităţii – cuvintele “Lăsaţi securiştii să vină la mine!”

Un Corneliu Vadim Tudor al cărui nume apare în Raportul Final al Comisiei prezidenţiale pentru analizarea dictaturii comuniste din România – comisie coordonată de profesorul Vladimir Tismăneanu. Corneliu Vadim Tudor este menţionat ca unul dintre intelectualii desemnaţi de Partidul Comunist Român să supravegheze „frontul ideologic”: “Vulgata istoriografică autohtonistă a fost potenţată prin implicarea directă în acest tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, directorul Centrului de Istorie şi Teorie Militară, în jurul şi cu protecţia căruia s-a constituit un grup ideologic extrem de influent în justificarea orientării naţional-staliniste a partidului. Patronaţi şi încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici, compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia «protocoronismului românesc», alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii al lui N. Ceauşescu. Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale. Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista «Săptămâna» a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist.”

Un Corneliu Vadim Tudor poet de curte al fostului dictator comunist Nicolae Ceauşescu. Iată şi una dintre odele pe care i le închinase: “Căci de aproape 20 de ani / Mai viu se-aprinde soarele în steme / Suntem mai liberi şi mai suverani / Partid şi ţară străbătînd prin vreme. / Avem în frunte un bărbat de seamă / E Ceauşescu, vajnic patriot”.

Un Corneliu Vadim Tudor care a cultivat ura şi a ridicat calomnia abjectă la rang de discurs public. Prin revistele pe care le-a condus, din studiorile televiziunilor sau de la tribuna Parlamentului. Un exemplu, unul din multele, coincide cu momentul în care fostul preşedinte Traian Băsescu condamna, în Parlamentul României, comunismul ca fiind ilegitim şi criminal. Pe fundalul unui cor de huiduieli strigate cu neruşinare de parlamentarii PRM, Vadim Tudor i-a răcnit atunci lui Gabriel Liiceanu: “Limbricul dracului, te-arunc de la balcon!”

Un Corneliu Vadim Tudor care, în 2000, a determinat, doar prin prezenţa sa în turul doi al prezidenţialelor, votarea lui Ion Iliescu drept preşedinte al României – pe care îl numise “cârpă kaghebistă”, dar alături de care, în 1992, construise toxicul vehicul al Guvernării Văcăroiu, aşa-numitul “Patrulater roşu” care numise în poziţiile-cheie, în instituţiile-cheie ale statului activişti ai fostului PCR. Cei patru ani 2000 – 2004, în care la putere ajunsese Guvernarea Năstase, au rămas în istorie drept perioada în care baronimea din PSD prinsese rădăcini adânci. O eră în care Justiţia s-a aflat sub bocancul PSD şi al lui Adrian Năstase. În care arestările, inculpările sau albirile personajelor importante intrate în colimatorul Justiţiei erau decise la şedinţe de partid şi comunicate apoi ministrului de resort, Rodica Stănoiu, doamna cu patalama de turnător la securitate. În care lupta anticorupţie nu trecuse de nivelul “Fănel Păvălache”, un umil pion guvernamental care încasase şi el mită să o dea mai departe. În timp ce corupţia devenise politică de stat. O eră în care jurnaliştii incomozi erau bătuţi în plină stradă. O eră de tristă amintire.

Omagiile şi înmormântarea cu onoruri militare – formă supremă de manifestare a stimei, preţuirii şi respectului faţă de cineva – nu-şi au loc la moartea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. O atitudine decentă ar fi impus doar un laconic şi creştinesc “Dumnezeu să-l ierte!”.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!