În prezența Marelui Dispărut

0
15

Aniversările lasă în urmă o istorie slăbită. Cine nu vrea să rătăcească firul ar face bine să se ferească de istoria cu orar fix a aniversărilor. Discuția în jurul celor 25 de ani trecuţi de la „dispariţia” comunismului explică de ce.

 

S-a stins cu adevărat și, dacă da, când a plecat dintre noi comunismul? Punctul terminus e cel puţin discutabil. A căzut co­munismul odată cu Zidul Berlinului – aşa cum spune, cu voce de ma­nual, consensul ani­versar? Ar trebui să ştim că, spre deosebire de istoria reală, memoria colectivă preferă simbolistica exemplară și spectacolul de stradă. Că­derea Zidului a împreunat me­morabil emoția evadării și spectacolul fizic al sta­vi­lei străpunse. Însă co­mu­nis­mul nu s-a prăbuşit atunci.

 

La data căderii Zidului, comunismul era, deja, infirmat structural. Sistemul fusesese învins, de sus până jos, în Polonia. Nu du­pă un incident miraculos, nu după o zi de grație, ci după aproape 50 de ani de re­zistenţă civilă şi spirit catolic. Zidul n-ar fi căzut fără victoria profundă a po­lo­ne­zilor, organizați într-o societate neoficială, paralelă și numeroasă. La sfârșitul anilor ’70, rețeaua Solidarność aduna 10 mi­li­oa­ne de oameni și anula astfel argumentul legitimității populare pe care se sprijinea propaganda oficială. Comunismul a fost scos din scenă cu mijloace popular-na­tu­rale doar în Polonia. Restul ține de o is­to­rie iluzorie sau simbolică.

 

 

Mai toată lumea crede că poate vorbi dintr-o suflare despre „dispariţia” co­mu­nis­mului. Formula e de înțeles, pentru că, într-adevăr, ceva important s-a întâmplat cu comunismul, la sfârșitul anilor ‘80. Însă concluzia ra­dicală după care comunismul s-a făcut ne­văzut e, mai curând, o dorință. Nimic nu dispare fără urmă în sau din istorie.

 

În Occident, formula a prins pentru că a făcut din Est o ilustrare convenabilă a aşa-numitului „sfârşit al istoriei” din teo­ria lansată de F. Fukuyama. Odată dat dis­părut, comunismul a scutit puterile oc­ci­dentale de decizii menite să garanteze la n­sarea neîngrădită a democrației. Declarat defunct, comunismul a rămas o realitate is­torică și existențială prea puțin înțeleasă. Cercetările de profunzime s-au demodat rapid. Pe scenă au apărut cifrele; in­di­catorii folosiți pentru a măsura progresul fostelor societăţi comuniste. PIB-ul, nu­mărul de partide şi procentajul de înnoire a legislaţiei au devenit suficiente.

 

În Est, „dispariţia” comunismului a per­mis fostei clase dominante o mişcare ului­toare. În termenii cei mai reali, clasa do­mi­nantă s-a mutat dintr-o epocă în alta şi a rămas, totuşi, acasă, în zona de co­man­dă a economiei, administraţiei şi a sis­te­mului politic.

 

Cazul României e cu atât mai interesant, cu cât a pornit bruiat de un mare han­di­cap de percepție și concepție. Is­to­rio­gra­fia românească a atins punctul 1989 în­glo­dată în mania revoluţiilor, care ar fi pus cruce, în serie, vechilor regimuri. Urmând până la paranoia o tentație mai veche, is­toricii regimului comunist au descoperit şi co­lec­ţionat, pe drum, un număr ridicol de re­vo­luţii. Festivalul revoluționar român cu­prin­de: Răscoala lui Horea (declarată, la un mo­ment dat, revoluţie), Răscoala lui Tu­dor (botezată tot revoluţie), mai cu­nos­cu­ta şi autentica Revoluţie de la 1848, lo­vi­tura de stat din 23 august 1944 (bo­tezată, mai întâi, insurecţie şi avansată, apoi, la gradul de revoluţie) şi, în sfârşit, cu­nos­cu­ta lovitură de stat din 21 de­cem­brie 1989 (propulsată instantaneu la ran­gul de re­vo­luţie). E enorm pentru o ţară care îşi poa­te observa bine con­ti­nui­tă­ţile şi mai greu discon­ti­nuitățile. Dincolo de ca­ri­ca­tură, ușurința cu care is­to­ria românească dis­pune de revoluții ridică o pro­blemă serioasă. Mi­to­logia re­vo­lu­țiilor a împins per­cep­ția pu­blică spre tipare de gândire magică. În această logică, un eve­niment miraculos sau un personaj epocal sus­pendă mersul istoriei, provoacă o răs­tur­nare bruscă și dă o șansă curată noului. De aici obișnuința de a confunda o re­vo­luție cu imaginea ei. Tot de aici frecvența cezarismului de pro­vin­cie, care n-a în­ce­tat să furnizeze șefi de stat în ultimii 150 de ani. Pe baza acestui model, istoria mo­dernă a României a dez­voltat două cons­tante: imitația și ex­pec­ta­ția. Cu alte cu­vin­te, radierea trecutului a dat acces la scur­tă­tura spre modernizare prin sincronizare, o situație din care so­cietatea a reținut dreptul la așteptări enor­me. E poate cazul să înțelegem că tema „mo­dernizării” e un ecou târziu al sin­cro­nismului care a bân­tu­it comic și academic secolele XIX și XX.

 

E, de altfel, ciudat că ideea de post­co­munism a făcut carieră într-o lume care sărbătorește la intervale regulate „dis­pa­riții” de regim. Argumentul invocat, în ge­nere, pentru a demonstra ruptura de co­munism e consolidarea sistematică a de­mocrației în ultimii 25 de ani. Însă cei ce folosesc acest argument pun automat sem­nul egalității între democrație și or­ga­ni­zarea de alegeri libere. Cu această de­fi­ni­ție, democrația nu presupune neapărat schim­barea raporturilor interne de pu­te­re. Altfel spus, democrație poate însemna alegeri de alt fel, cu o societate de același fel. Pentru clarificare, se poate folosi ma­rea inovație tehnică a societăților pos­tc­o­muniste: apariția unui pachet de operații care pune la lucru rețele administrative, medii de informare și statistici de mare detaliu. Rezultatul e o știință aparte care permite controlul avansat asupra ale­gă­to­rilor și planificarea rezultatelor votului li­ber. Această tehnică, exercitată cu mare pricepere de toate partidele și instituțiile media, e una dintre cele mai triste tră­să­turi ale regimurilor postcomuniste. O al­gebră neagră care conservă structuri de pu­tere primitive.

 

 

Discuția onestă despre „dis­pa­ri­ția” comunismului scoate la lu­mină prelungirea și diver­si­fi­carea unor tipare foarte vii în comunism. Nu toate au fost inventate atunci. Trecutul nu e o suc­ce­siune de epoci fără legătură, iar România nu a fost niciodată cu totul altceva. Însă multe dintre constantele negative ale is­toriei românești au fost cimentate în co­munism și au trecut de acolo în post­co­munism. Suntem copți pentru un nou Caragiale: mai întunecat, mai confuz, mai mizer. Cel vechi se face vinovat de prea multă cultură și literatură. Ne-am mul­țumi cu Ilf și Petrov, odată ce rescriu, sub titlul Doișpe scaune.

 

Dacă e să pornim cu cea mai stridentă dintre prelungirile trecutului, atunci e vorba de obsesia titlurilor. Marea ma­jo­ri­tate a figurilor de decizie, între care un pro­cent uluitor de politicieni, e de­pen­den­tă de încoronarea academică. Toată lumea vrea să aibă doctorat, să fie profesor uni­versitar, să semneze tratate. Nărav vechi. Puțină lume mai ține minte că Elena Cea­u­șescu a devenit membru al Academiei Ro­mâne încă din 1974. Aceeași sete de titluri domină după 25 de ani. De la primul mi­nistru Victor Ponta la miniștri, primari și deputați, toată lumea e doctor în baza unei lucrări furate. Bineînțeles, furnalul de doctorate n-ar fi funcționat fără fal­si­ficarea prealabilă a universităților. În Ro­mânia, numai așezările fără gară și spital sunt lipsite și de Universitate. Doctoratele sunt, însă, parte a unei aspirații mai largi: nevoia de legitimitate. Toată lumea vrea să fie cineva. Exhibiționismul e un sport social fără rival. Mașini opulente, femei de vitrină, case care răcnesc de bogăție, hai­ne „de firmă” sunt expuse cât mai vizibil, pentru a da identitate și calibru.

 

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1294/tru_2,_2015.jpg

   

După o lungă perfecționare în comunism, slugărnicia a aterizat perfect în pos­t­co­mu­nism. În mediile politice, oricine s-a ales cu un titlu de conducere e în­tâmpinat cu „domnule președinte” și cu o suită ex­tra­ordinară de manevre de îmbunare. În par­tide, universități sau companii domnește ar­ta feroce a intrigii, calomniei și pros­ti­tu­ției (exercitată, uneori, la propriu). Ușu­rința cu care o persoană se vinde a su­pra­viețuit fără pierderi regimului comunist. Presa și eșaloanele de partid gem de tineri care aleargă după șansa de a se vinde celui ce plătește sau lansează o carieră. Un alt calc perfect comunist e proeminența șo­cantă a serviciilor secrete, interceptărilor, stenogramelor și a dezinformării dirijate prin presă. După 25 de ani de reforme și pre­supus control civil, tentația de a in­flu­ența sau conduce prin mijloace subterane e aproape neatinsă.

 

Dar cea mai serioasă prelungire a co­mu­nismului în lumea nouă e continuarea ero­ziunii generale a valorilor. România păs­trea­ză, încă, handicapul care o ține de mult în afara direcțiilor de dezvoltare oc­cidentale. Degradarea învățământului și a limbii au consolidat o educație esențial negativă. Declinul școlii, mascat în co­mu­nism de accesul gratuit la învățământ, s-a ramificat după 1989, odată cu mul­ti­pl­i­carea școlilor și universităților de carton. Impostura, frauda și ignoranța au devenit motoare de pregătire și scot în afara com­petiției generații în serie, asta dacă nu le trimit în afara țării.

 

 

Primii 25 de ani necomuniști sunt o istorie mai incomodă de­cât presupune o aniversare fes­tivă. Nu totul e negativ. Noi li­bertăți – pornind cu circulația în afara țării – sunt o realitate. Sectorul eco­nomic privat e viu, deși nu poate dic­ta. Agricultura a făcut un salt tehnologic formidabil, dar e controlată de o sub­no­menclatură politică lipsită de export brut. Dincolo de detalii, raportul fundamental ca­re dă natura societății vine din co­mu­nism și a fost recolorat fără să-și schimbe substanța. Grupul dominant comunist și-a secretat succesiunea și menține con­tro­lul asupra bugetului, informațiilor și ad­mi­nistrației. Toate țin la picior o parte prea ma­re a societății.

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!