Întâmplări în irealitatea imediată

0
7

O sută și una de poezii e antologia celei mai profunde şi mai originale poete din lirica noastră: Ileana Mălăncoiu.

 

La Ileana Mălăncioiu, biogafia curată nu es­te chemată să valorifice superior o ope­ră mai perisabilă, să-i aducă, în conştiinţa publicului, puncte suplimentare. Iar crea­ţia de vârf nu este menită să răscumpere o viaţă ori­entată după cursul vre­mi­lor. Biografia şi bibliografia se susţin reciproc şi se luminează printr-o serie de corespondenţe, ana­lo­gii, elemente de apropiere şi contact, glisări şi dis­tanţări programatice. An­tologia de autor O sută și una de poezii o re­con­firmă. Fiecare volum seamănă şi nu sea­mă­nă cu celelalte. Comunică, la vedere sau sub­teran, cu restul, dar mizează pe o par­ticularizare adusă la note izbitoare.

Iată, ca primă experienţă poetică, ta­to­na­rea şi fixarea unui simbolism ţărănesc, des­prins, în Pasărea tăiată, din însuşi actul rememorării copilăriei. Anii dintâi au fost, neîndoielnic, scăldaţi în acea lumină solară a copilului universal despre care vor­beşte Călinescu analizându-l pe Crean­gă; însă amintirile ca atare nu sunt deloc duioase, dulcege la modul sămănătorist. De la titlul frisonant al volumului ce le reu­neşte şi până la ultima celulă a tex­tu­lui, poemele captează şi exprimă o su­fe­rinţă acută, atroce, pentru care eul liric şi supraeul poetic dovedesc o sensibilitate spe­cială.

Tema morţii şi, în strânsă legătură cu ea, cea a Învierii şi a Mântuirii traversează o creaţie de mare anvergură, de la primul Drum din volumul Pasărea tăiată şi până la poemele din secţiunea După învierea lui Lazăr. Scenele biblice sunt frecvente, atât în desenul lor iniţial, evanghelic, cât şi ca suport al unor adăugiri şi interpolări de imagistică şi semantică proprie. Capul lui Ioan Botezătorul, oferit pe tavă, Mun­tele Măslinilor, cu silueta însinguratului Fiu al Domnului, crucea pe care acesta e ţintuit şi apa cu care se spală pe mâini Pilat din Pont, lespedea mormântului dată la o parte, cu adeverirea Învierii, multe al­te secvenţe în care omenescul şi trans­cen­dentul se îmbrăţişează în sânge şi slavă fac din această lirică orice altceva decât o reflexie a unei politici culturale oficiale, fie ea şi liberală între 1968 şi 1971, „opor­tună“, „naţională“. La antipodul și al poe­ţilor de la Gândirea, pentru care or­to­do­xismul rămânea decorativ şi ostentativ, precar artistic cu toată profuziunea de îngeri păzitori, Ileana Mălăncioiu face din credinţă pivotul central, elementul viu şi energetic, structura şi totodată res­piraţia adâncă a liricii sale. Exemplele abundă şi pot fi extrase din absolut toate vo­lumele apărute în timpul so­cialismului ateu şi apter.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1330/carte_dce.jpg

ILEANA MĂLĂNCIOIU
O sută și una de poezii
Editura Academiei Române,    București, 2015, 156 p.

Poemul nu curge lin şi pre­vizibil, într-un mod care să fie anticipat, într-un tipar care să determine de­pla­să­rile şi permutările de sens. Inclusiv în reţeta populară, a cântecului de jale şi a bocetului, autoarea inovează spectaculos, aducând propriile fantasme într-un spaţiu imaginar arhaic-rural şi comun. Oasele frânte şi risipite (una dintre obsesiile poe­tei) sunt, în Către Ieronim şi Inima re­gi­nei, adunate în grabă şi lipite pentru a re­compune, ca în basme, trupul zdrobit şi făcut bucăţi. Moartea descompune, des­tra­mă, separă brutal unităţile, dar ea poate fi amânată ori întoarsă din drum printr-o miraculoasă apă vie, scoasă din mitologia populară şi conjugată cu simbolurile unei credinţe tămăduitoare. Enigmaticul fiu „de pe zid“ al şi mai enigmaticului Ie­ro­nim, cel care spune „calea sunt eu“, poa­te fi echivalat cu Mântuitorul, el însuşi zdr­obit, crucificat. Cuiele însângerate scoa­se din copitele blândelor vite de povară pot fi şi ele un reflex rural al piroanelor în­fipte în braţele şi picioarele lui Isus. Realităţile prozaice şi simbolurile creştine ajung să se confunde în acest imens te­ri­toriu al suferinţei care este Lumea.

Către Ieronim şi Inima reginei rămân, ca realizare artistică, sub nivelul atins în Pes­te zona interzisă, Sora mea de dincolo, Linia vieţii şi Urcarea muntelui; dar ele reprezintă, practic, terenul experimental ce face posibile performanţele ulterioare. Când autoarea devine conştientă de or­ga­nizarea şi organicitatea superioară a pro­priei creaţii, de presiunea pe care lumea sa poetică o exercită asupra fragmentelor, secvenţelor şi părţilor diversificate, ti­tlu­rile pe care le pune cărţilor dau o idee cla­ră sau baremi o sugestie a întregului par­curs: Ardere de tot, Peste zona interzisă, Urcarea muntelui şi, cel mai limpede, Li­nia vieţii. Volumele se configurează în ju­rul unui simbol central (crinul unei nunţi mortuare, focul expiator şi pu­ri­fi­cator, cea­ţa care „pătrunde până la os“, ochiul care vede şi reţine totul, muntele fu­rat oa­menilor şi înconjurat cu sârmă ghimpată, ce­rul de metal al unei Învieri amânate), dar ele pot fi înţelese şi în aceas­tă se­ria­li­tate ce serveşte ideal opera şi an­tologia.

Amintirile din copilărie, deloc idilice şi con­venţionale în stilul sămănătoriştilor, for­mează cadrul şi substanţa lirică din Pa­sărea tăiată. Accentul cade mai puţin pe realitatea observată şi mai mult pe acui­ta­tea senzorială şi complicaţiile etice ale fe­tei care o descrie. Către Ieronim aduce o scenografie mai complicată şi face să se întrevadă, printre oase zdrobite, tâmple sparte, trupuri descăpăţânate şi îm­bu­că­tă­ţite, sufletul. Tradiţiile şi superstiţiile ţără­neşti sunt translate într-un limb imaginar în care ritualul nu mai e unul colectiv şi „tipic“, ci dureros de personal, înfri­co­şă­tor-solitar. În Inima reginei, universul ru­ral, deja mai greu recognoscibil în urma trans­mutaţiilor poetei, capătă o nobleţe regală şi o romantică morbiditate. Crini pentru domnişoara mireasă dra­ma­ti­zea­ză, în texte memorabile, o nuntă „din al­tă lume“, încremenită în piatră şi actu­a­lizată prin descripţii halucinate, ca în tran­să. Insolitul reportaj subpământean şi me­ta­fizic va deveni caracteristic poetei, într-o formulă lirică modernistă pe un substrat ancestral.

În schimb, în Ardere de tot mişcarea este as­censională, deschisă spre cer, nu în­toar­să spre pământ. Biologia cu mizeriile şi su­ferinţele ei, materia umană rănită con­tea­ză simbolic mai puţin decât senzaţia nouă de eliberare şi levitaţie. Peste zona in­ter­zi­să spaţializează această evaziune spiri­tuală, înscriind-o pe orizontală şi fixând, în imaginea muntelui, reperul unei înăl­ţimi totodată intangibilă şi nepervertită. Lumea e murdărită; muntele, încă nu. Se fac simţite primele accente antitotalitare, apar mai multe dezvoltări parabolice cu sen­sul transparent. Această direcţie a poe­ziei cu implicare socială şi adresă bine cu­noscută, care va fi continuată şi ra­di­ca­li­za­tă în Linia vieţii şi Urcarea muntelui, es­te însă întreruptă de Sora mea de dincolo, volum al limitei nu poetice (ori politice), dar biografice. Suferinţa şi moartea su­ro­rii, la 33 de ani neîmpliniţi, mişcă în adânc sensibilitatea şi religiozitatea poe­tei, îndepărtând şi ultimele convenţii li­te­ra­re ce mai erau utilizate.

O sută și una de poezii e antologia celei mai profunde şi mai originale poete din lirica noastră.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!