Intimitatea gameplay

0
9

UBU REGE, de Alfred Jarry · Regia: Declan Donnellan · Scenografia: Nick Ormerod · Cu: Christophe Grégoire, Camille Cayol, Xavier Boiffier, Vincent de Boüard, Cécile Leterme, Sylvain Levitte · Compania Cheek by Jowl, Londra · Spectacol în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru „Interferenţe“, Cluj, noiembrie 2014.

 

 

I-a prefigurat pe Mussolini, Ceaușescu, Idi Amin ori Papa Doc. Pe tiranii fantaști, fan­faroni sângeroși ori măscărici ai ororii, ames­tec de capricii de parveniți și in­su­por­tabilă ușurătate a mă­ce­lu­lui. A generat chiar o for­mă adjectivală, privilegiu al tipologiilor exemplare: ubu­esc, adică bufonerie de coșmar, delir sprințar al pu­terii, farsă de ludic amo­ra­lism. Politologii au dat mul­tiple explicații per­for­man­ce-urilor dictatoriale, de la circ compensatoriu la stra­tegie a terorii, dar niciunul n-a reușit parcă să-i circumscrie atât de sugestiv trăsăturile precum Alfred Jarry, promotorul patafizicii. Meschinăria cu gust de cruzime, versatilitatea invidiei, profitul de circumstanță al răsturnărilor car­na­va­lești, egolatria cu pretenții de candoare – îm­preună au țesut farmecul discret al mi­cii burghezii. O categorie cu patimă de­mo­ni­zată de cei mai subtili (și suspicioși) din­tre stângiști, dar care, iată, e deja larg ma­joritară. Și chiar dacă problema re­pre­zen­tativității regimurilor dictatoriale – era Hit­ler eroul micii burghezii sau doar un de­magog abil? – rămâne deschisă, secolul ce i-a urmat l-a transformat progresiv pe ză­na­ticul Jarry într-un profet. Periodic, sub în­fățișări puțin schimbate, în diverse lo­curi ale lumii și-a făcut apariția câte un Ubu, elucubrantul uzurpator nu doar al ve­chii ordini, ci și al valorilor umaniste ale politicii. Nu-și masacra Stalin, cu ace­eași ușurință a bunului plac, colaboratorii? Nu le luase locul Che, poznaș și ires­pon­sabil, vechilor bancheri? Nu-i eliminase Pol Pot pe toți funcționarii statului? Până și Mère Ubu a avut întruchipări în istoria contemporană – Elena Ceaușescu e doar cea mai familiară nouă dintre influentele soții intrigante.

 

A prefigurat, pe de altă parte, noul per­so­naj à la Roger Vitrac ori Eugène Ionesco. La drept vorbind, Jarry nici nu părea să fie prea interesat de perspective politice, fie ele și condensat profetice, cât de re­con­fi­gurarea patafizică a artei și, eventual, a realității. O subminare radicală a nor­ma­lității recepte șarje de frenetică in­co­rec­titudine morală, o impenitentă blasfemie antimetafizică – totul pentru a smulge ră­dăcinile cele mai adânci ale con­for­mis­mului identitar, te­mut drept insidios alie­nant. Cu alte cu­vinte, o furie salutară îm­potriva mor­min­telor văruite, acea pa­to­logie umană în­de­lung denunțată de la Iisus la Heidegger. Nu atât anacronismul re­lațiilor de putere, nici injustiția struc­turală a societății, nici chiar atmosfera îmbâcsită de tabieturi nar­cotizante, cât amăgitoarea pedanterie a res­pon­sa­bi­li­tă­ților ori orizontul îngust și consumul mi­metic al unor semnificații exis­tențiale de­seori pur convenționale – aces­tea au fost adevăratele ținte ale pro­vo­catoarelor năs­cociri de avangardă.

 

 

Cadrul ales e cu predilecție bur­ghez – o opțiune nu doar per­fidă, cu iz subversiv, ci și subtil empatică, fiindcă nu exclude atașamentele –, chiar dacă sunt de așteptat cele mai năstrușnice derapaje. La Jarry privirea pornea mai degrabă din­spre interior: simbolic, un budoar se me­tamorfoza în sală a tronului, iar din ră­runchii inconștientului se țâșnea pe scena publică a istoriei. Iată însă că regizorul Declan Donnellan, alături de scenograful Nick Ormerod, ne oferă acum – cu spec­tacolul iti­nerant al com­paniei lor Cheek by Jowl, găzduit și de ultimele In­terferențe clujene – o in­vestigație în sens invers, vi­zând abi­su­rile ce se cască în grota apa­rent pro­tec­toare a in­ti­mi­tății. At­mos­fera e os­ten­ta­tiv domestică: o cină pre­gătită cu gust, ges­turi de tan­dră armonie conjugală, politețea con­for­tabilă a unei reuniuni amicale. Di­s­pon­i­bilitatea afectivă, estetica atentă la detalii, gurmanderia rafinată, luminozitatea de­plină și omogenă – toate denotă un gust senin al existenței, o grațioasă gestionare a proximității, o oază de delicată în­țe­le­ge­re. Idilica intimitate corespunde noii ico­nografii festive a spațiului privat. În con­venția suprarealistă – în care e în­ca­drabil și Jarry –, fantasma coabitează cu realul, dar regizorul optează de această dată pen­tru un contrast mai accentuat. Ce­le două registre – atmosfera tihnit bur­ghe­ză a unei cine casnice cu prietenii și sa­rabanda onirică a unei aventuri criminale – al­ter­nează strict, fiindcă intimitatea nu mai e co­ruptă, ca pe vremuri, ci e în­lo­cuită. E ca un zapping, de pe un canal TV pe altul, o uluitoare succesiune între in­timism ar­tificial și cruzime debordantă. Dacă mult timp lumea descătușată a lui Ubu a fost privită mai ales drept pandant ira­țional al unei societăți burgheze ipo­crite și găunos onorabile, iar meschinăria și sadismul per­sonajului considerate de­fi­nitorii pentru un larg profil antropologic – încă Platon ne atenționase că în fiecare se ascunde un tiran închipuit –, această alternanță de realități incompatibile nu doar măr­tu­ri­seș­te despre contradicțiile fi­in­ței umane, ci și identifică un fenomen foarte actual. Fiindcă investigația lui Don­ne­llan nu e psi­hanalitică, nu urmărește atât pulsiunile, cât mecanismele exis­ten­țiale. Omul con­tem­poran nu se mai des­curcă cu ges­tio­narea intimității. A pierdut măsura bunei poziționări în raport cu diferitele grade de percepție (discontinuă) a realității. Ceea ce ne poate duce cu gân­dul la Spinoza: mâ­na gingașă de fată nu ră­mâne adorabilă dacă o privim la mi­cro­scop – un argument re­luat apoi de Kant. Cu alte cuvinte, pen­tru a nu risca un des­cumpănitor bruiaj exis­tențial, e mai bine să respectăm o oa­recare distanță, implicit și tradiționala dia­lectică apropiere/înde­părtare. O distanță deseori încălcată în nu­mele noului realism me­diatic, isterizat de imperativul: „tre­bu­ie arătat tot!“. Aceas­tă suspiciune față de orice pare ocultat nu ex­primă doar o vo­ca­ție de Big Brother la mo­dă, ci mai ales sim­p­tomul unei perturbări a vechii metafizici a interiorității. Post­mo­dernitatea s-a îndoit, de altfel, că ar mai fi ceva înăuntru. Astfel că interioritatea su­praviețuiește doar ca re­fugiu al ceea ce e respingător pentru con­su­mul public – e echivalată cu o privată! –, deși chiar ul­ti­mele tabuuri sunt gata să cadă sub pre­siunea nestăvilitului voyeurism.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1295/foto_bogdan.jpg

Imagine din spectacolul Ubu Rege, în regia lui Declan Donnellan (foto: Johan Persson)

 

 

Filmarea live pe scenă și pro­iec­tarea simultană a imaginilor re­prezintă deja o tendință în noul teatru. Acest dublu ci­ne­ma­to­grafic al performance-ului teatral e menit în general să multiplice pers­pec­tivele, să introducă un joc de oglinzi care fie sporește haosul relativist, specific unei realități caleidoscopice, fie introduce și spectatorul într-un flux perceptiv mai am­plu, în care imaginile sunt succesiv re­frac­tate în contexte diferite, în funcție de di­verșii ochi care privesc. Și Donnellan in­troduce în spectacol o cameră de filmat, cu care se joacă pe scenă un adolescent plic­tisit, care, în plus, are o ciudată pa­siu­ne pentru a căuta, prin focalizări extreme, detaliul sordid. Mucul întărit din nară, puful cu păr rămas pe capacul closetului, picăturile de urină prelinse în țesătura co­vorașului de toaletă – această dimensiune scabroasă e semnificativă la Jarry, dar re­gizorul englez mută accentul de pe o lume caracterizată de o inflație a dejecțiilor, replică modernă la infernurile scatologice ale lui Hieronymus Bosch, pe una do­mi­nată de o curiozitate maladivă. E chiar lu­mea noastră contemporană, care în­re­gis­trează video cu un patos insațiabil toate as­pectele triviale ale existenței, în numele unei ambigue etici a sincerității și al to­ta­lei confesiuni, fermecată de estetica hiper­realistă. Dar videofilia actuală are o di­men­siune și mai specifică, determinată de fac­torul gameplay. Adolescentul plictisit își poa­te lua ușor revanșa – își transformă pă­rinții și oaspeții în personaje de joc video, schimbând ca la comandă registrul lu­mi­nii de apartament cu clarobscurul specific noii lanterne magice. Îi manevrează după bunul plac, stârnindu-i precum demonii dez­lănțuiți, departe de orice măsură psi­ho­logică ori cenzură morală. Toate am­bi­va­lențele unei încă informe personalități de adolescent, care visează la o putere ce-i lipsește și e dornic să submineze o lume intimidantă prin autosuficiența sa, ies la iveală în această patimă mai mult de­fu­latoare decât ludică. Deja copiii pot fi ex­trem de cruzi – ne-a arătat-o, printre al­ții, William Golding în Împăratul muș­te­lor –, dar adolescența e mai difuz rău­tă­cioasă, speculează vulnerabilitățile lumii, caricaturizând-o cu nihilistă gratuitate. Nu vrea s-o schimbe, vrea s-o dele­git­i­meze. În mentalitatea contemporană, o ase­menea frenezie subminatoare e po­ten­ța­tă uneori și de creditul compensatoriu acordat imaturității, privită, dacă nu drept cvasimesianică, cel puțin ca un sa­lutar corectiv de autenticitate. În așa mă­sură, încât omul matur s-a trezit în locul burghezului ca țintă a discreditării. E ar­ti­ficial, calculat, fad, previzibil, plictisitor, me­rită prin urmare din plin să i se dea o lecție, care nu doar să-i conteste au­to­ri­tatea, cât mai ales să-l transforme în ma­rio­neta caraghioasă a unei comedii negre.

 

 

Peria de closet, mixerul, abajurul de lampă – instrumentarul do­mestic folosit pentru un simu­lacru de exercițiu al puterii su­gerează mai mult decât ridicolul unei prezumțioase inadecvări. E vizat un mai fin resort psihologic: impulsul de a reconfigura topografia familiarității. O în­cercare mereu riscantă însă, fiindcă bri­co­lajul cu elemente intime e inevitabil pre­tențios. Printre resursele predilecte ale ado­lescenților se află acum cultura ani­ma­țiilor, deja larg răspândite și în versiuni home-made. Adolescentul lui Donnellan e într-un anumit sens produsul acesteia. Nimic mai tentant, prin urmare, decât să transforme tihna casnică într-o gherilă nău­citoare – după modelul Tom & Jerry. Da­că însă animațiile clasice își propuneau să domesticească violența, să sublimeze o instinctualitate problematică, să negocieze proximitățile, cele din închipuirea unui ado­lescent nestrunit de o educație sen­ti­mentală și ușor de momit cu ambigue escapade virtuale pot fi simple toane în de­rivă, perpetuate printr-o obsesivă succe­siu­ne de click-uri. Toane – să ne amintim de virulenta critica a emoționalismului în etica contemporană – care riscă să devină un surogat pentru tradiționala artă a cul­tivării intimității.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!