Intre realism si idealism politic

0
26

Exact in zilele in care Kosovo isi proclama independenta – acceptata de puterile occidentale si respinsa de Rusia, cu diviziunile stiute in cadrul Uniunii Europene -, tancurile turcesti avansau in nordul Irakului in incercarea de a-i zdrobi definitiv pe rebelii kurzi din PKK. Exista un Kosovo independent, ba poate va exista chiar o Albanie Mare, dar nu exista si nici nu sunt semne ca va exista vreodata un Kurdistan independent si liber, cu atat mai putin "mare". Si nici un Tibet independent, "mare" si liber. Exista popoare care "au drepturi", precum kosovarii sau palestinienii, recunoscute de marile puteri sau macar de unele, si alte popoare, precum tibetanii, kurzii, tamilii – care nu au. Nici istoria, nici "cicatricile" lasate de opresiune, nici vitejia stramosilor, nici realizarile culturale – cine ar indrazni sa compare din acest punct de vedere Tibetul cu Kosovo? – nu explica aceste mari diferente. Ce le explica? Petrolul arab, puterea Chinei, in fine, importanta Turciei in dispozitivul de aparare al Occidentului, pe de o parte, si insignifianta strategica a Serbiei, pe de alta parte.

Pe de alta parte, cineva ar putea spune ca sarbii au ratat dreptul de a avea in granitele statului lor un Kosovo fie si autonom, din pricina ororilor pe care le-au comis impotriva albanezilor in vremea lui Milosevici, care le-a retras acestora orice umbra de autonomie. De acord, sarbii au comis intr-adevar orori inescuzabile, dar atunci de ce mai au un drept analog chinezii in Tibet sau mai ales rusii in Cecenia? Toata lumea stie raspunsul: Rusia sau China sunt mari puteri, in vreme ce Serbia – nu. Mai rau, Serbia s-a confruntat direct cu marile puteri occidentale si a pierdut cateva razboaie. Nu exista alta explicatie autentica pentru situatia lor. A invoca "dreptul international" pentru a-i sustine e oricum lipsit de sens pentru o tara care si-a terorizat sistematic minoritatile. Problema lor insa nu e ca s-au purtat banditeste – cum s-au purtat intr-adevar -, ci ca au pierdut acele razboaie pe care ei insisi le-au provocat din nationalism fanatic. Ceea ce nu inseamna – repet – ca exista mai multe motive legale pentru care sarbii sa fie pedepsiti, mai mult decat ar fi turcii sau rusii sau ca albanezii au mai multe drepturi "naturale" la autonomie si independenta decat au tibetanii, kurzii, palestinienii si cecenii.

Discursul nationalist al tuturor statelor, mai ales al celor mici, prezinta unitatea si libertatea nationale ca pe victorii ale "ratiunii in Istorie", pentru a vorbi precum Hegel, cat si ca implinirea unor "aspiratii juste" "de veacuri". Nu contest ca ele pot fi juste sub raport moral; dar e o eroare sa se creada ca ele au fost nascute de ratiunea Istoriei si de zeita Dreptatii: de fapt, sunt rezultatul unor conjuncturi istorice favorabile, al norocului sau al abilitatii unor politicieni. Cazul României e perfect lamuritor: desi a pierdut razboiul din 1916-1918, România a castigat pacea, in conditiile, greu de anticipat inainte de razboi, ale prabusirii deopotriva a Imperiului Rus si Imperiului Austro-Ungar. Pur si simplu România a avut noroc pe care – ce-i drept – a stiut sa-l exploateze abil, in vreme ce Ungaria a avut ghinion. Cat despre "cauzele nationale", ele sunt intotdeauna juste, daca sunt privite din unghiul potrivit. Dar cine stabileste care este acesta?

Acestea fiind spuse, singurul lucru pe care clasa politica româneasca il are de facut acum in politica externa este ca, menajand susceptibilitatile nationale românesti si pe cele ale minoritatii maghiare, sa se afle mereu de partea Occidentului, si asta nu neaparat fiindca de partea acestuia s-ar afla intotdeauna binele si adevarul (ceea ce nu e cazul), ci fiindca insasi România este o creatie politica a Occidentului in urma congreselor de la Paris, Berlin si a Tratatului de la Trianon. Din acest punct de vedere, atitudinea fata de chestiunea Kosovo, adoptata acum, mi se pare rationala. Amintirea valului de nationalism din 1999, care a contribuit la umflarea electorala PRM in 2000, a functionat. Opinia publica – speriata de o eventuala secesiune a secuilor – a fost menajata prin nerecunoasterea independentei Kosovo. Dar e clar ca aceasta atitudine e duplicitara si va dura pana la alegeri, dupa care – mai mult sau mai putin discret – Kosovo va fi probabil recunoscut. Pe termen mai lung, poate face România altceva decat aliatii ei? Ar insemna sa uite ca insasi unitatea ei, apoi existenta ei ca stat independent, apoi alipirea Transilvaniei, Basarabiei si Bucovinei se datoreaza deciziei marilor puteri occidentale ale momentului, care – e bine s-o reamintim – s-au opus mereu ambitiei Rusiei de a se extinde spre Vest si Sud-Vest.

Cred ca realismul politic, in sensul de "Realpolitik", chiar daca e imoral (si este adesea), este preferabil aproape intotdeauna idealismului care devine cu usurinta fanatism, dispus sa sacrifice orice, inclusiv pe sine, "cauzelor nobile". Realismul politic e cinic, dar e rational si predictibil, in timp ce idealismul – nu. Milosevici, ca si Ahmadinejad azi, a fost un "idealist politic": visa sincer la o "Serbie Mare", la revansa istorica, la "misiunea neamului" etc. Daca ar fi fost cinic si realist, precum Bratianu al nostru, Serbia era azi in NATO. In ce abis a ajuns Serbia azi – condusa in continuare de himere nationale si mitologii justitiare "sincere" – se vede prea bine!