Irlanda creştină în Evul Mediu

0
6

Abaţiile irlandeze au fost vectorii principali de dezvoltare în Irlanda Evului Mediu timpuriu.

 

Când vine vorba de Irlanda religioasă, se cu­nosc în mare doar două aspecte: că marea ma­jo­ritate a celor din republică este de confesiune catolică (la fel precum o minoritate con­sis­ten­tă din nord, care a luptat pen­tru a avea aceleaşi drepturi ca majoritatea protestantă) şi că a fost creştinată de Sfântul Pa­trick, care a devenit pro­tector al Irlandei, ziua na­ţio­nală fiind tocmai Saint Pa­trick Day, pe 17 martie. Se ştie mai puţin că Patrick/Pa­tricius s-a născut în pro­vin­cia romană Britannia, într-o familie prosperă, fiind cap­tu­rat de piraţii irlandezi şi transformat în sclav. Tânărul Patrick a petrecut şase ani ca cioban prin comitatul Mayo, până când a reuşit să eva­deze şi să se întoarcă în Britannia natală. Însă gândurile sale au rămas concentrate asu­pra păgânilor irlandezi, această chemare de­terminându-l să devină misionar mai ales în par­tea de nord-est a Irlandei, în zona co­mi­ta­tu­lui Armagh (care acum se află în Irlanda de Nord), creştinând o bună parte din triburi.

De la începutul secolului al VI-lea, o serie de mă­năstiri au început să se dezvolte în Irlanda, stareţii devenind personalităţi respectate, cu multă putere simbolică, dar şi reală, având în ve­dere că mănăstirile deţineau şi un pa­tri­mo­niu important, oferit de regi şi şefii clanurilor. Cu cât stareţul avea mai multe terenuri, cu atât el se putea comporta ca un mic rege. Aces­te abaţii nu s-au rezumat doar la or­ga­ni­za­rea vieţii strict monahale, ele devenind adevărate cen­tre culturale celtice ale Ir­lan­dei. Aici s-au dezvoltat prima gramatică şi primul alfabet ir­landez. Iar Evangheliile rea­li­zate în aceste abaţii re­pre­zin­tă opere de artă, cea mai cu­nos­cută dintre ele fiind Book of Kells, expusă acum la Trinity College din Dublin.

Abaţiile irlandeze au fost vec­torii principali de dezvoltare în Irlanda Evului Mediu timpuriu, înainte de apariția vikingilor. Un astfel de ansamblu monastic am avut şi eu ocazia să vizitez în Irlanda: Abaţia Cor­com­roe, construită de regele Donal Mór Ua Briain (Donald O’Brien). În momentul de faţă, e o ruină, dar una foarte demnă, cu o structură de piatră solidă care a rezistat trecerii tim­pu­lui şi furiei protestante. În incintă erau multe pietre funerare medievale, printre care şi a lui Conor O’Brien, rege de Thomond, mort în 1267. Thomond (Tuadhmhumhain) a fost un mic re­gat medieval irlandez situat în nordul regiunii istorice Munster. Chiar şi marele rege Brian Bo­ru era originar din acest regat, de unde şi-a şi început expansiunea la nivelul întregii insule. Multe alte morminte recente, frumos decorate, inclusiv cu celebra cruce celtică, se ordonau în jurul abaţiei.

Doi călugări irlandezi au avut contribuţii im­por­tante la dezvoltarea renaşterii religioase ir­landeze: Colum Cille (în irlan­de­ză însemnând „porumbelul lui Dumnezeu“, 521-597) şi Columbanus (540-615). Colum Cille s-a năs­cut în comitatul Donegal, aflat în regiunea is­to­rică Ulster, dar, după 1921, în Republica Ir­lan­da. A părăsit insula de smarald ajungând în Scoţia (cele două aveau în comun aceeaşi limbă celtică, între ele având nenumărate schim­buri culturale, economice şi chiar po­li­tice: re­gatul medieval Dál Riata era localizat atât în Sco­ţia, cât şi în Ulster). În 563 a fon­dat în in­sula Iona, care se află între Irlanda şi Scoţia, cea mai dinamică şi cunoscută abaţie irlan­de­ză, care purta numele insuliţei. Ul­te­ri­or, el avea să se implice şi în viaţa politică foar­te com­plicată din zonă. Datorită poziţiei stra­te­gice, între lumea creştină şi cea pă­gână, că­lu­gării din Iona aveau să-şi ca­na­li­ze­ze eforturile de creş­ti­nare către populaţiile de picţi şi scoţi din nor­dul Scoţiei. De aici, de exem­plu, a ple­cat şi Sf. Aidan, care a co­bo­rât în Bri­tan­nia, cu­ce­ri­tă de triburile anglo-saxone, pen­tru a încerca să-i creştineze pe an­glii din North­umbria şi să înfiinţeze, pe o altă insulă, abația de la Lin­disfarne în 635 d.Hr., care există şi acum.

Columbanus s-a născut în provincia istorică Lein­ster, dar s-a îndreptat către nordul in­su­lei, la abaţia Bangor, unde şi-a făcut studiile. În 590 s-a exilat pe continent, în fosta Gallie ro­mană, cucerită de triburile germanice ale fran­cilor şi burgunzilor. Columbanus este pro­to­tipul călugărului pelerin. Regele Guntram al Bur­gundiei avea să-i ofere posibilitatea să în­fiinţeze mănăstirile din Annegray, Luxeuil şi Fontaines, din Munţii Vosgi. Columbanus, tipic celtic, a intrat în conflict atât cu episcopii franci, motivul de dispută fiind modalitatea de calculare a datei Paştelului, cât şi cu di­nas­tia Merovingiană, refuzând să boteze un copil din flori. A fost obligat din nou să se exileze îm­preună cu adepţii lui, pelegrinând doi ani în ceea ce sunt astăzi Elveţia, Austria şi nordul Ita­liei. Având o dispută cu unul dintre dis­ci­polii lui numit Gall, acesta s-a despărţit de Co­lumbanus, fondând o mare mănăstire în El­ve­ţia, care în onoarea lui a fost numită St. Gall (de unde vine numele actualului oraş şi can­ton elveţian St. Gallen). Regele lombard Agi­lulf avea să-i ofere lui Columbanus un teren în­tre Milano şi Genova, unde a fost zidită mă­năstirea de la Bibbio. Aici Columbanus şi-a tră­it ultimele zile, dar asemenea altor abaţii, avea să se transforme într-un important cen­tru religios, dar și cultural, având în vedere că aceste lăcaşuri, formidabile instituţii, erau spe­cializate în copierea manuscriselor. În Ir­landa contemporană, acţiunile călugărilor ir­lan­dezi sunt preţuite şi marcate, con­si­de­rân­du-se că misiunea lor de iluminare spirituală a unui continent care-şi pierduse o ordine, căutându-şi alta, a contribuit la păstrarea pa­tri­moniului cultural care avea să definească Eu­ropa creştină.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!