Își poate permite România să se (mai) joace cu focul?

0
15

Ce eforturi suntem dispuși să facem pentru a nu rămâne în ultimul vagon al construcției europene, acela care, la nevoie, poate fi decuplat?

 

Dincolo de complexa problematică a valului de re­fugiați, săptămâna trecută am fost martorii pri­mului produs original al președinției Iohannis: si­tuarea României alături de cele mai eurosceptice sta­te din UE. Această surprinzătoare poziționare fusese pregătită intern prin cultivarea mediatică și aparenta instituționalizare a unui mesaj na­țio­na­listo-apocaliptic. Această automarginalizare a Ro­mâniei ridică grave semne de întrebare asupra procesului decizional care ne-a adus aici.

Ce a vrut să demonstreze țara noastră forțând un vot în care, prin definiție, știam că vom fi puși în mi­noritate? Deocamdată, știm perfect ce au vrut ță­rile care ne-au fost tovarășe în această aven­tură: să transmită opiniilor lor publice că au făcut tot ce se putea, că întreaga responsabilitate re­vi­ne instituțiilor europene și celorlalte state, nu și guvernelor care s-au opus. În auxiliar, mar­gi­na­lizatul și prorusul Viktor Orbán s-a detașat în li­der și reprezentant al euroscepticilor de pre­tu­tindeni.

Problema principală nu e atât că România s-a ală­turat anumitor state, ci bănuiala că motivația aces­tei alăturări este similară cu a acestora, îm­pingându-ne în zona suveraniștilor, în zona ță­ri­lor în care clasa politică și mediatică se spe­cia­lizează într-o periculoasă pedagogie eurosceptică. Nu este deci vorba despre o decizie punctuală, ci des­pre o atitudine într-un moment de criză ma­joră, o atitudine care este privită ca fiind re­le­vantă pentru starea noastră instituțională, pentru predictibilitatea României, pentru cultura politică dominantă.

Poți să înțelegi lipsa de apetență a celui mai sărac de a fi solidar cu cel mai bogat, poți să observi lip­sa de empatie drept o caracteristică a psihologiei noastre colective, reliefată și în recentul studiu pu­blicat de Daniel David. Dar e greu să înțelegi lipsa de realism a poziției României, în condițiile în care majoritatea elitelor politice vest-europene regretă acceptarea noastră în UE. Noi acum le dăm argumente în plus, argumente care vor fi uti­lizate când ne va fi lumea mai (puțin) dragă.

E ironic faptul că intrarea în Schengen a fost re­cent reafirmată ca un obiectiv major. Faptul că, îm­preună cu Bulgaria, suntem ținuți afară ră­mâ­ne un semn al neîncrederii în capacitatea noastră instituțională, iar momente precum cel din 2012 au întărit această neîncredere. Obiectivul Ro­mâ­niei nu trebuie să fie simpla intrare în Schengen, ci depășirea acestei neîncrederi. Diminuarea ma­rii corupții este un pas esențial în acest sens, dar în această perioadă evenimentul principal este ră­mânerea ca premier a cuiva trimis în judecată. În acest context, România este, deocamdată, și mai puțin credibilă. Responsabilii de politica noastră europeană trebuiau să știe că, și din acest punct de vedere, era cel mai prost moment pen­tru a deveni încăpățânați.

Anul trecut, discursul naționalist și pe alocuri xenofob al campaniei lui Victor Ponta a eșuat lamentabil. Anul acesta, un discurs de extracție similară, pro­mo­vat pe aceleași canale media, se regă­sește învingător. Astfel, ceva important din semnificația victoriei lui Iohannis din 2014 dispare în neant. Speranțele de atunci tind să se transforme în de­za­măgire chiar înainte de a vedea un gu­vern de culoarea politică a președintelui. Problema acestuia vine și din faptul că are un prim-ministru fantomatic și că împarte vedeta numai cu generalul Oprea. Iohannis a fost proiectat ca fiind unicul responsabil de gestionarea aces­tui dosar. Prin conferințe de presă de­ca­late față de fluxul evenimentelor și mai ales prin promovarea unei intransigențe deplasate, șeful statului a ieșit din această primă probă de foc mai slăbit decât a intrat.

Slăbit intern, fiind acum criticat mai ales de cei care l-au incitat să se arunce într-o apă în care nu știe să înoate. Din acest punct de vedere, poate părea o cap­cană, oricum, e sigur că adversarii pre­ședintelui au drept obiectiv de­cre­di­bilizarea acestuia înainte de orice schim­bare de guvern.

Slăbit mai ales pe plan european, pentru că a fost purtătorul unui fals discurs prin­cipial. La acest nivel mai bine îți justifici egoismul decât să vrei să pari principial și să te citească toți ca pe un fățarnic.

O falsă explicație a acestei situații este că presiunea publică și atacurile lui Pon­ta l-ar fi obligat pe președinte să joace „politic“ această carte. Președintele mai are patru ani în față și un astfel de cal­cul de moment este greu de crezut. Ex­plicația este mai adâncă și ne arată sta­diul actual al instituțiilor noastre. Cele care se ocupă de politicile europene sunt opace, decalate, nefuncționale. Ce­le politice (parlament, guvern, pre­șe­dinte) reacționează prost la crize, atunci când nu le declanșează chiar ele. Aceste instituții sunt în general ocupate de oa­meni care s-au săturat de faptul că nu mai pot face chiar orice, că Europa „le mai dă peste mână“. În acest moment, o criză de încredere a românilor în UE și a partenerilor europeni în România nu ar face decât jocul acestei clase po­litico-instituționale.

În plus, Iohannis are marea șansă că nu reprezintă PSD condus onorific de Ion Iliescu, pentru că ar fi fost acuzat că face conștient jocul Federației Ruse. Dar și faptul că a legitimat, poate fără să vrea, tentația unei replieri naționaliste este greu de înțeles și de scuzat.

Ce eforturi suntem dispuși să facem pen­tru a nu rămâne în ultimul vagon al cons­trucției europene, acela care, la ne­voie, poate fi decuplat? Tocmai pentru că e în criză, trenul UE accelerează. Vrem să riscăm să continue fără noi?

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!