Italieni în Gulag

0
13

Sute de comunişti italieni care au fugit din Italia fascistă a lui Mussolini în Uniunea Sovietică, în speranţa că vor putea contribui la edificarea acelei societăţi utopice şi perfecte, raiul muncitorilor, au sfârşit în Gulag.

 

Un număr de 1.020 de cetăţeni italieni au suferit, între 1919 şi 1951, o formă sau alta de represiune în Uniunea Sovietică: fie au fost împuşcaţi direct în timpul Marii Te­rori (140), fie au ajuns într-un lagăr de re­educare prin muncă (160), au fost de­por­taţi sau li s-a stabilit domiciliu obligatoriu într-o zonă mai îndepărtată a URSS (50). 550 de cetăţeni sovietici, dar etnici italieni din peninsula Crimeea (Kerci şi Mariupol), foşti colonişti care se ocupau cu negoţul, au fost deportaţi în Kazahstan în anul 1942, având în vedere că aveau legături cu un stat al Axei cu care URSS se afla în con­flict, conform profesorului Giancarlo Res­telli.

 

 

Semnificativă este povestea fa­mi­liei Pirz: după ce a trăit în Italia fascistă şi în SUA, asemenea altor mii de cetăţeni americani ale că­ror speranţe de prosperitate au fost năruite de Marea Criză economică, şi An­tonio Pirz a fost atras de promisiunile Uniunii Sovietice, pe care, aparent, criza capitalistă nu o atinsese. În 1931, familia Pirz, formată din cei doi părinţi şi şase co­pii (cinci băieţi şi o fată), a hotărât să traverseze Atlanticul, la fel cum făceau sute de alţi americani, debarcând în por­tul Odessa, fiind primiţi cu mult en­tu­ziasm de către autorităţile sovietice, ex­per­te în regie şi aparenţe. În noiembrie 1937, părinţii şi doi băieţi mai mari au fost ares­taţi şi rapid executaţi, acuzaţi de activităţi contrarevoluţionare, precum şi spionaj în favoarea SUA şi a Italiei. Ceilalţi trei copii adolescenţi au fost toţi arestaţi rând pe rând: Franco în 1938, care a stat nu mai pu­ţin de 18 ani în Gulag, fiind eliberat nu­mai după moartea lui Stalin şi dezgheţul hruşciovist în 1955; Willy, care a fost ares­tat şi eliberat ulterior în 1956; singura fa­tă, Clara, a scăpat până în 1945, când, la rân­dul ei, a fost arestată şi condamnată la doar cinci ani de lagăr.

 

Un alt caz edificator, prezentat tot de pro­fe­­sorul Restelli, îl oferă viaţa lui Emi­lio Guarnaschelli, fiu de muncitori din To­rino, care a abandonat şcoala în clasa a pa­tra şi care avea 20 de ani când a fugit din Italia, alegând să trăiască iniţial în Belgia, unde şi-a continuat militantismul co­mu­nist până când a fost expulzat. La 29 apri­lie 1933, a ajuns la Moscova, petrecând pri­ma mare sărbătoare comunistă de 1 Mai în Mecca roşie. A continuat să menţină o co­res­pondenţă cu fratele său din Italia, ini­ţial manifestându-şi admiraţia pentru pu­terea sovietică, dar, ulterior, fiind afectat de virusul dezvrăjirii, a devenit din ce în ce mai critic („Nu mă plec în faţa ni­ciu­nui dumnezeu roşu”). Problema era că în­treaga sa corespondenţă era interceptată şi citită cu atenţie de NKVD. Dezamăgitul a solicitat să se întoarcă mai degrabă în Italia fascistă decât să rămână în Uniunea Sovietică şi a întreprins demersuri în acest sens, însă practica sovietică era să reţină paşapoartele cetăţenilor străini care intrau în URSS, uneori forţându-i să alea­gă chiar cetăţenia sovietică şi s-o aban­do­neze pe cea occidentală. Dar practica so­vietică era şi să fileze ambasadele şi con­sulatele stră­i­ne. După asasinarea lui Kirov (1 decembrie 1934), Guarnaschelli a fost ares­tat îm­preu­nă cu un grup de alţi opt italieni şi acuzat de propagandă troţkistă, fiind condamnat (deocamdată) la o pe­deap­să relativ blândă, de doar trei ani de exil în localitatea Pine­ga, din apropierea portului Arhanghelsk de la Marea Albă. În 1936 a fost con­dam­nat la alţi cinci ani de Gulag, trimis în Ko­lîma, unde în 1938 a fost executat în ca­drul Marii Terori (în fie­care lagăr au fost li­chidate toate ele­men­tele contra­re­vo­luţio­nare, care avuseseră activităţi politice). Var­lam Şalamov des­crie gropile comune din Kolîma şi cum ca­davrele (probabil şi al lui Emilio Guar­nas­chelli) au fost în­gro­pate superficial în permafrost, dezgheţul din scurta vară ofe­rind un spectacol hi­dos: „Piatra Nordului refuza din toate pu­terile ei să primească în sânul ei ca­da­vre­le umane” (Şalamov). Ce nu au putut face deţinuţii cu lopeţile lor sovietice (să­patul gropilor în pământul îngheţat) au rezolvat buldozerele ame­ri­ca­ne în 1941.

 

 

Mario Giletti a ajuns în URSS din America, el părăsind Ita­lia în 1923, când avea numai 23 de ani. Nici măcar nu era mem­bru al Partidului Co­mu­nist Italian (nu că acest lucru l-ar fi sal­vat). În 1938 a fost arestat şi în doar câ­teva minute condamnat la opt ani de lagăr, ajungând după două luni de mers toc­mai în Kolîma (prin Vladivostok, îm­bar­cat în nave către Magadan – traseul stan­dard). A lucrat la săparea unui canal, în tai­ga, la tăiatul copacilor, dar şi în mi­nă. În 1939 a refuzat să mai meargă la mun­că, fiind bătut cu bestialitate şi băgat într-o ce­lulă care era izolator, unde a în­tâlnit un alt comunist italian, Eugenio del Magro, cu vechi state în PCI, ajuns şi el în URSS în 1932, arestat în 1938 (acelaşi ce­lebru Articol 58). Del Margo avea să moa­ră în mai 1941, în timp ce Giletti a revenit în lagărele de mun­că. În 1940, pedeapsa i s-a prelungit cu alţi 10 ani. Redus la o um­bră, Giletti avea să fie condamnat la moar­te prin împuşcare, du­pă intrarea în război şi a Italiei de partea Germaniei, în vara anului 1941. A fost omo­­rât la 21 noiembrie 1941, după trei ani de la deportare, la vârsta de 35 de ani.

 

 

Edmondo Peluso a fost una dintre personalităţile interesante ale mişcării muncitoreşti italiene şi chiar mondiale, legând prietenii cu personalităţi de prim ordin ale mişcării, precum Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Bebel, Clara Zetkin sau Karl Kautsky. În octombrie 1917 a aderat la Revoluţia bolşevică, iar în 1918-1919 a fost activ la Berlin în timpul mişcărilor spar­takiste. În 1921 a aderat la PCI, iar în 1922 a participat la cel de al IV-lea Con­gres al Internaţionalei a III-a. În aceşti ani a călătorit, probabil ca agent al Co­minternului, în Austria, Elveţia, Ger­ma­nia, China, Japonia, Statele Unite, Ame­rica de Sud etc. Arestat în Italia, a pe­tre­cut un an în puşcărie (1925-26), iar apoi, în 1927, a emigrat în URSS, unde a predat limba italiană şi istoria mişcării mun­ci­to­reşti la Institutul de Marxism-Leninism şi la Universitatea pentru muncitori „Sta­lin”. Peluso a fost arestat, ca mulţi alţi străini, la 26 aprilie 1938, interogat, tor­tu­rat pentru a recunoaşte că se află în slujba serviciilor de spionaj contrarevoluţionare (nici măcar stagiul de un an în puşcăriile fasciste nu era o garanţie a fidelităţii). În timpul procesului, a avut puterea să-şi retracteze mărturia smulsă prin tortură, declarându-se nevinovat. Condamnat la doar cinci ani de exil în baza Articolului 58 din Codul Penal stalinist, a fost îm­puş­cat în 1942 la Krasnoiarsk, în Siberia Cen­trală, pentru acelaşi motiv pentru care fu­sese asasinat şi Mario Giletti. În sentinţa NKVD motivele asasinatului erau cele standard, copy-paste avant la lettre: „Pe­luso este un duşman al puterii sovietice, a efectuat o propagandă sistematică îm­potriva Uniunii Sovietice, a exprimat în mod deschis afirmaţii calomnioase şi min­cinoase la adresa liderilor de partid şi împotriva guvernului sovietic”.

 

Aceste cazuri destul de puţin numeroase precedau intrarea în în război, de partea Germaniei naziste, a Italiei fasciste. O par­te a înţelegerii dintre cei doi dictatori, Hit­ler şi Mussolini, reprezenta atât aju­to­rul german în zonele de interes geopolitic ale Italiei, în nordul Africii sau în Balcani, cât şi suportul italian în zonele de interes şi expansiune germane din Uniunea So­vie­tică. Iniţial, cum bine se ştie, în 1941, Hit­ler era sigur că nu va avea nevoie de alte aju­toare decât cele periferice, şi acelea privite cu superioritate şi dispreţ (Fin­lan­da şi România), dar după dezastrul din iar­na lui 1941 şi având în vedere ambiţiile co­losale din vara lui 1942, a fost forţat să-şi reconsidere planurile strategice şi să ape­le­ze şi la ajutorul militar direct italian. Mus­solini a trimis în sudul Frontului de Est Armata a 8-a Italiană (ARMIR), for­ma­tă din 235.000 de militari, care a luat par­te la marea ofensivă germană din 1942 şi a împins frontul până la Stalingrad şi în Cau­cazul de Nord. Toate au fost frumoase pâ­nă în decembrie 1942, când şi italienii au resimţit, e drept, după români, şocul ofen­si­vei sovietice. Locotenentul de artilerie român Radu Mărculescu îşi aducea amin­te: „Din toate naţiunile participante la această nefericită campanie, italienii au dat morţii obolul cel mai ridicat, cu toate că echipamentul lor, căptuşit cu blănuri, era mai călduros decât al celorlalţi şi de invidiat pentru noi, românii”. Sovieticii au pulverizat această armată, care a su­fe­rit în perioada august 1942-februarie 1943 următoarele pierderi: 87.795 de morţi sau dispăruţi şi 34.474 de răniţi sau degeraţi. Sovieticii au luat aproximativ 60.000 de pri­zoneri în iarna 1942-43, doar 54.000 ajungând în viaţă în lagăre, dat fiind fap­tul că au fost forţaţi să meargă sute de ki­lometri pe jos, prin iarna rusească, la fel ca toţi ceilalți prizonieri de război ai Axei. Din cei 54.400, doar 10.085 au fost re­pa­triaţi între 1945-’54 şi au supravieţuit Gu­la­gului, restul murind, mai ales în iarna 1943, când tifosul şi înfometarea au ucis mii de italieni, complet nepregătiţi pentru duritatea climei ruseşti şi condiţiile groaz­nice din Gulag. Un grup de ofiţeri a fost condamnat pentru crime de război, NKVD fabricând în buna sa tradiţie dosare, fiind condamnați la muncă forţată în Gulag, cu toate că Armata Italiană nu ocupase şi nu administrase teritoriu sovietic. Puţini din­tre aceştia au supravieţuit până în 1953-1954. După cum prizonerii români au fost su­puși propagandei comuniştilor români de la Moscova, la fel s-a întâmplat şi cu mi­litarii italieni. Comuniştii italieni su­pra­vieţuitori ai Marii Terori au încercat să-i câştige de partea comunismului, pentru a pu­tea fi folosiţi odată ajunşi acasă, în Ita­lia, ţară care nu se afla sub ocupaţie so­vietică, fiind cu atât mai preţioşi. Puţini dintre militarii italieni au căzut sub vraja bolşevică, mai ales după ce văzuseră bine­facerile comuniste.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1294/foto_codrut.jpg

Lagăr din Kolîma

 

Soarta prizonerilor de război ita­li­eni în URSS a fost un subiect foar­te fierbinte imediat după 1945 în viaţa politică democratică a Italiei, fiind folosit de partidul Democrazia Cristiana în manifestul său electoral din 1948 pentru a ataca (pe bună dreptate) puternicul Partid Comunist It­a­lian. O listă cu numele în kirilică al mi­li­ta­rilor italieni morţi în detenţia sovietică a fost oferită Ministerului Italian al Apă­ră­rii de către partea sovietică abia în 1989, ceea ce vine să demonstreze încă o dată că Gulagul avea o birocraţie eficientă care cunoştea în fiecare moment situaţia scla­vilor din Arhipelag.

 

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!