Jurnal din vremea ocupaţiei şi a războiului (I)

0
7

Vasile Cancicov descrie cu lux de amănunte întreaga paletă a umilinţelor zilnice pe care a presupus-o viaţa sub regimul de ocupaţie militară.

 

Vasile Cancicov nu s-a regăsit în primele rân­duri ale elitei politice din perioada an­te­belică, în ciuda faptului că a fost un apropiat al lui Take Ionescu, câştigând de trei ori mandatul de de­pu­tat (prima dată la 26 de ani, ceea ce reprezenta o per­for­manţă în acele vremuri) din partea grupării con­ser­vatoare care gravita în ju­rul acestui carismatic per­sonaj. În 1908 l-a urmat pe Take Ionescu în noul Partid Democrat Conservator, dar, în ajunul Primului Război Mondial, relaţia celor doi a cu­noscut o răcire, pe care Cancicov a pus-o pe seama bârfelor anturajului lui Take Ionescu, dar care nu prea va conta pentru ocupanţii germani şi colaboratorii lor români. După 1914, Cancicov avea să se retragă din politică, dedicând-se, cu destul succes, avocaturii.

 

Amplele sale memorii (peste 1.300 de pagini) în care descrie experienţa din timpul răz­bo­iu­lui sunt relevante pentru că vin să întregească imaginea oferită de alţi memorialişti de frunte ai perioadei, membri ai elitei care lua decizii politice vitale sau erau în preajma celor care le luau (precum Regina Maria, I.G. Duca sau Argetoianu), oferind un alt unghi, mult mai subiectiv, dar şi dramatic asupra eve­nimentelor care au dus la crearea Ro­mâ­niei Mari. Reeditarea acestora la Editura Humanitas (chiar şi în format redus, dar și așa sunt 800 de pagini!) şi, implicit, re­punerea lor în circulaţie după un secol sunt gesturi salutare.

 

Primul volum al memoriilor lui Vasile Can­cicov este divizat în două mari părţi: pe­ri­oada intrării României în război (august–noiembrie 1916) şi regimul de ocupaţie ger­mană (noiembrie 1916-august 1917). Autorul descrie foarte bine panica din România intrată în Primul Război Mon­di­al, aceasta fiind una dintre temele pre­di­lecte tratate de memorialist (uneori, p­a­ni­ca evenimentelor de pe front se împleteşte de minune cu panica sa în faţa ne­cu­nos­cu­tului reprezentat de război). Cancicov se afla la 15 august 1916, ca întreaga lume bu­nă antebelică, la Sinaia. După doar două zile de la intrarea noastră în război, Sinaia a fost golită de turişti, având în vedere că luptele se dădeau aproape, la Predeal. În­treaga operaţiune de evacuare a turiştilor a fost dominată de o dezorganizare te­ri­bi­lă, tipică românească. Pentru a-şi încărca bagajele, Cancicov a trebuit să-i mituiască atât pe şeful gării, cât şi pe hamali, iar ca să revină în Bucureşti, familia extinsă (cu tot, cu bonă şi servitoare) a avut nevoie de o jumătate de zi. La 20 augut 1916, Can­ci­cov

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut2f.jpg

// VASILE CANCICOV
// Jurnal din vremea ocupaţiei (vol. 1). Impresiuni şi păreri personale din timpul Războiului României
// Introducere de Daniel Cain
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2015

observă în Bucureşti cum „Tră­surile şi automobilele de piaţă s-au re­dus în aşa chip încât sunt o raritate. Din piaţă a dispărut orice aliment. Jus­ti­fi­ca­rea ar fi că totul s-a ridicat de trupele ce plea­că. Publicul nu mai are nici pâine, nici carne, nici făină, nici mălai, nici con­ser­ve, nici zarzavat. Probabil că ne­gustorii ascund mărfurile, atât pentru a scăpa de rechiziţionarea lor, cât și pen­tru a avea mai târziu stocuri pe cari să le vândă cu preţuri urcate. Deja preţurile s-au urcat considerabil“. Lipsurile s-au fă­cut rapid simţite, chiar şi în Capitală, fi­ind doar în­ceputul calvarului civililor. La 5 noiembrie 1916, autorul notează amar: „A venit iarna, legume nu mai există afară de varză, morcovi şi cartofi. (…) Nu există zahăr, nici orez. Au ajuns lucruri de pus la muzeu. De două luni nu mi-am putut procura un ou, de nicăieri. De păsări nu poţi să te apropii dacă nu eşti milionar“.

 

La 18 noiembrie 1916, în aju­­nul căderii Capitalei, Cancicov observă că „Bucureştiul este plin de ofiţeri, fie reveniţi de pe front cu vreo însărcinare, fie lăsaţi aci expres cu vreo misiune; cea mai mare parte din ei sunt băieţi de oa­meni cu influenţă. O vedem cu ochii noş­tri, o simţim în conduita lor, că toţi cei ce prin rubedenie sau prin politică au vreo legătură cu partidul d-lui Marghi­lo­man sau Carp nu se mişcă din Capitală. Mulţi mărturisesc la ureche că au fost sfătuiţi să mai stea ascunşi câteva zile, alţii au intrat prin spitale suferind de mi­grene sau dureri de măsele“. După ce trupele germane au intrat în cele din ur­mă în Bucureşti, Cancicov a decis să ră­mână în casa lui. Jale? Tristeţe? Da, dar în sufletul celor care susţinuseră intrarea Ro­mâ­niei de partea Antantei, căci filo­ger­manii exultau: „Multe femei şi fete au in­trat în rândurile soldaţilor şi merg cu ei braţ la braţ. Mulţi soldaţi au braţe pline cu pâine, sticle de vin, coniac. Alţii beau din sticlă, mergând. Am continuat pe Ca­lea Victoriei drumul spre centru. O lume imensă. Trotuarele sunt pline, nici o fi­gu­ră de român“. Totuşi, erau şi români, nu­mai Cancicov descoperă trei puţin mai în­co­lo. În rest, ar fi fost vorba de în­sem­na­ta mi­noritate germanofonă din Bucureşti, ca­re iniţial fusese internată, iar apoi, după pierderea Capitalei, eliberată de autorităţile române. „Nici un cuvânt românesc nu se mai aude, pretutindeni, în prăvălii, în ca­fe­nele, în berării, pe stradă, nu se vor­beş­te decât nemţeşte.“ Dar şi nemţii au adop­tat rapid metodele româneşti, dacă la în­ce­put erau incoruptibili, după câteva săp­tă­mâni s-au dedulcit şi ei la peşcheş.

 

Meritul memoriilor lui Can­cicov rezidă şi din faptul că descrie cu lux de amănunte întreaga paletă a umilinţelor zilnice pe care a presupus-o viaţa sub regimul de ocupaţie militară: adop­tarea orei germane (adică a Europei Cen­trale), a calendarului gregorian (fapt prost primit de români, acesta avea să fie adoptat oficial abia în 1919, după ce nem­ţii au plecat), publicarea ordonanţelor în limba germană, iar mai apoi şi în ma­ghiară şi bulgară (umilitoare a fost şi transformarea celebrului local Capşa în ca­să de recreere a ofiţerilor bulgari), rechi­ziţionări, raţionalizări de tot felul, lipsuri alimentare grave, frig (lumea rupea gar­durile, tăia copacii pentru a avea cu ce să se încălzească, căci procurarea de cărbuni sau lemne de foc devenise aproape im­po­sibilă, nemţii confiscaseră tot), cenzură, des­fiinţarea poştei civile, prefecţii ju­de­ţelor ocupate luau ordine de la guver­na­torii militari nemţi, călătoriile pe calea fe­rată deveniseră foarte dificile, iar ro­mâ­nilor li se permitea să călătorească doar la clasa a treia sau a patra (în trenuri de mar­fă) pentru a nu risca să aducă păduchii la primele două clase rezervate nemţilor (mi­cul arsenal de discriminări la care nemţii erau experţi încă dinainte de 1939), ridi­ca­rea clopotelor bisericeşti pentru a fi trans­por­tate în Germania şi topite, impunerea mun­cii agricole obligatorii orăşenilor, având în vedere lipsa forţei de muncă din mediul rural românesc care suportase gre­ul pier­de­rilor de pe front (prizonieri, morţi sau scă­paţi în Moldova şi în con­tinuare pe front), impunerea unui impozit de război de 250 de milioane de lei, rechi­ziţionarea cazanelor de ţuică şi forţarea ţăranilor de a usca prunele pentru a fi pre­date nem­ţi­lor şi multe altele. La toate aces­tea se pare că populaţia (civilă) s-a supus fără să crâc­nească, nici măcar de 10 mai 1917 bu­cu­reştenii nereuşind să întreprindă o mică manifestaţie cu ocazia Zilei Naţio­nale.

 

Cancicov a fost arestat în decembrie 1916, spre marea lui surprindere şi neînţelegere, internat, chiar dacă avea o rană urâtă la pi­cior, într-o cameră a Hotelului Im­pe­rial, transformat de nemţi în închisoare ad-hoc pentru toţi cei care, rămânând în Bucureşti, susţinuseră Antanta. Regimul ali­mentar era dezagreabil, evident, mai ales pentru cei care făcuseră parte din eli­ta socio-politică a Vechiului Regat (pentru că nemţii nu au arestat ţărani). Pe de altă parte, regimul nu a fost deloc extrem de spar­tan, până la urmă soţia a putut co­mu­ni­ca cu el şi a-i îndulci parţial traiul. Co­le­gul său de cameră a fost Rădulescu Motru, care i-a mai alungat singurătatea, având lungi discuţii. Stătea to­tuşi cam prost cu nervii, izbucnind frec­vent în lacrimi. Tra­tamentul la care a fost supus de ocupanţii nemţi nu a fost deloc blând, dar nici ex­ce­siv de dur, dar, atunci când nu ai ter­meni de comparaţie, este greu să accepţi aceas­ta. După multe intervenţii a fost tra­tat la Col­ţea şi a scăpat de internarea într-un sat din Ialomiţa, cu domiciliu obligatoriu. După 164 de zile, a fost lăsat să meargă şi să se tra­teze acasă, într-un fel de arest la domi­ci­liu, dar numai după ce şi-a călcat pe ini­mă şi a intervenit la Marghiloman, care la rândul lui a intervenit la au­to­ri­tă­ţile de ocu­paţie, la care avea trecere.

 

Cancicov dezvoltă în multe mo­mente o analiză foarte lucidă a evenimentelor politico-militare, în ciuda faptului că informaţiile erau puţine şi distorsionate de cenzură şi propagandă (atât română, cât şi germană). La 10 octombrie 1916, când în­frângerea se profila din ce în ce mai clar în zare, el scria cu mare îndreptăţire: „a fost ceva putred în ţara aceasta. Popor deprins cu toate de-a gata; născut şi cres­cut în libertăţi – vorbesc de ge­ne­raţia de azi – şi fără nici un ideal decât cel al stomacului şi al parvenirei, care n-am ştiut că mai avem vreo reven­di­ca­re de urmărit şi, prin urmare, sacrificii de suferit. Popor care până anul trecut petrecea în lux şi destrăbălare, în curse, teatruri, baluri şi bătăi de flori, pe când milioane de oameni sângerau pe câmpuri de luptă. Convins de la început că Ro­mâ­niei i se cuvine tot, deplin drept şi fără sacrificiu – numai șiret să fie; cu ex­pe­rienţa anului 1913 când a putut călca o ţa­ră fără să întâmpine nici o rezistenţă, a plecat voios peste Carpaţi“. De ce nem­ţii nu au pârjolit ţara după ce au ocupat-o? Simplu, pentru că „România 45 de ani a înghiţit mai multe miliarde de capital ger­man, parte prin împrumuturi de stat, par­te prin exploatări şi întreprinderi in­dustriale. Tot ce era în ţara aceasta la 14 august 1916, drumuri, poduri, şosele, căi ferate, telegraf, telefon, fortificaţii, arma­ment, cazărmi, şcoli, palate ale auto­ri­tă­ţilor au fost create graţie capitalului ger­man“. Aşa că interesul lor era s-o exploa­teze cât mai bine şi, parțial, le-a reuşit, de vreme ce Cancicov la un moment dat ad­miră curăţenia din centrul Bucureş­tiu­lui. Pe de altă parte, atunci când germanii s-au retras, în noiembrie 1918, autorităţile de la Iaşi, revenind, nu au găsit un te­ri­toriu pârjolit. Soarta Marelui Război nu s-a decis aici. În timpul bătăliilor de la Mă­ră­şeşti şi Oituz, din vara anului 1917, Can­ci­cov speră: „Românii fac sforţări de re­zis­tenţă extraordinare ca să împiedice cu­ce­ri­rea Moldovei. E curios, noi nu ştim ni­mic ce este la Siret, nu ni se spu­ne ni­mic, cu toate acestea simţim, e în sân­ge­le nostru, e în nervii şi privirile noas­tre siguranţa că acum, pe Siret, tru­fia ger­ma­nă primeşte o zdravănă lovitură“.

 

(Va urma)

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!