Kinema Ikon se întoarce

0
11

Revenirea în scenă a Kinema Ikon la Arad e ca şi cum ţi s-ar livra o ciocolată gustoasă la o altă adresă. Trebuie să te duci acolo să o iei.

Tolăniţi pe nişte perne moi, stăteam cu orele în întuneric şi ne uitam la film ex­perimental. În expoziţia de la MNAC din 2005, Kinema Ikon a fost pentru mulţi din generaţia mea o descoperire. Un mic movie theatre ne proiecta pe întuneric o parte importantă a istoriei artei româneşti „alternative“ de dinainte de 1989 şi aşa ajungeam şi noi, ăştia micii, să cunoaştem mai pe-ndelete ceva ştiut până atunci din cărţi. A fost poate cea mai recentă apariţie rotundă a Kinema Ikon; după aceea, deşi prestigiul le-a rămas neştirbit, au dispărut pentru o vreme.

Mai nou, Kinema Ikon comes back. La Muzeul de Artă din Arad treci prin sălile vagon ale unui tipic muzeu de artă provincial – adică minunat în felul lui -, plin de pictură de secol XIX, ferestre, parchet şi mobilier Biedermeier şi ajungi la un ultim spaţiu care te pri­meşte în beznă cu ecrane şi lumini ma­genta. Catalizatorii Kinema Ikon-ului, Că­lin Man şi Gheorghe Săbău, au gândit un program de expoziţii care să intre sub umbrela lui, dar care să nu fie ale lor. Nu ei sau vreun alt membru veteran al co­lec­tivului, ci „aripa tânără“ e protagonista (in­vitată de altfel şi în 2005 la MNAC). E ceva pui de dinamică generaţională aici, cum e şi între Man şi Săbău de altfel. Ari­pa tânără sunt artişti în general legaţi prin formaţie de Timişoara şi de artist nest-ul KF – pentru profani, un local simpatic în cen­trul oraşului Arad -, unii dintre ei foşti elevi ai lui Gheorghe Săbău la Liceul de Artă din aceeaşi urbe. Respiră pro­xi­mi­ta­tea maturilor, au ceva din aerul lor, dar în rest nu le seamănă. De unde par­ti­cu­laritatea de ritm şi de funcţionare a an­tre­prizei, ca şi pariul ei.

De parcă reVoltaire (Călin Man) ar semăna cu Geosab (Gheorghe Săbău); cei doi sunt un cuplu alchimic foarte special al artei vi­zuale de la noi. Au tras o linie şi au numit serial construcţia începută în ultima sală de expunere dată în grijă lor la Muzeul din Arad, adică ceva care merge pe se­zoa­ne, după modelul serialelor TV, care sunt, cum ştim, noile filme. Primul episod a fost „filmat“, adică expus de reVoltaire ca să încălzească atmosfera. Au urmat ce­le­la­l­te 9, în total 10 episoade din toamna lui 2013 până în vara lui 2014, pentru a căror includere în serial condiţia eli­mi­na­torie a fost prescrisă de sintagma de foc kinema ikon: să facă ce-or face, dar să ai­bă ima­gine în mişcare, să aibă moving pic­ture.

Revenirea în scenă a Kinema Ikon e cum­va, şi o spun deloc peiorativ, pe după ci­reş. Nu se vorbeşte prea mult acum des­pre Kinema Ikon. Lucrurile se petrec la Arad şi pentru mulţi sentimentul e ca şi cum li s-ar livra o ciocolată (gustoasă, în cazul serialului Kinema Ikon) la o altă adre­să. Trebuie să te duci acolo să o iei. Dar dacă stai să te gândeşti, şi Clujul e ca şi cum ţi s-ar aşterne o prăjitură (în stric­tă, severă exclusivitate!) la o altă adresă. Trebuie să te duci acolo să o iei. E ade­vă­rat, contează cum îţi joci adresa, poziţia şi necentralitatea. Ce se întâmplă de la un timp cu Kinema Ikon la Muzeul de Artă din Arad poate ţine de asumarea activă a unei asemenea poziţii. În termeni de Kuns­t­geographie e tot un fel de a-ţi juca adresa, locul, necentralitatea.

reVoltaire – Fifty Mississippi (foto: Kinema Ikon)

Prin această nouă mutare, acest nou program de expoziţii, Ki­nema Ikon vrea, de fapt, să sem­naleze că ne uităm puţin cam mult, cu gâturile cam prea în­ţepenite, noi, cei din arta românească ac­tuală, înspre câteva puncte fixe, mereu ace­leaşi, ale artei globale. Că o facem, chiar se întâmplă. Hai să şlefuim, să schim­băm lentila şi dalta, ecranul şi tastatura, spune Kinema Ikon. Să relativizăm şi să ra­finăm discuţia noastră despre arta ac­tuală. Pe scurt, haideţi să mai vorbim şi despre altceva şi haideţi să mai facem şi altceva în arta din România. Altceva decât ce? Ştim decât ce.

Ştim, dacă ne gândim, că instalaţia mul­timedia, cinematicul, expandend screen-reliant art sau cum li se mai spune, nu sunt nici termeni, nici probleme, nici prac­tici curente la noi. Că nu sunt nu e o culpă capitală. Dar ca să vezi în ele un issue, se cere să fii sensibil la: întuneric, la lumini colorate, proiecţii care pâlpâie, trenuleţe-jucărie care traversează electric peisajul eterogen format de miriade de obiecte minuscule de plastic, mâini ţepene care ţin globuri scânteietoare, manechine îmbrăcate în blană, delfini mici gelatinoşi, manechine cu aripi, figurine pulsatile, co­păcei de hârtie, capete de automaton sec­ţionate, pene de păun, cabluri, roboţei ca­re păşesc pe tălpici (Sergiu Sas & comp. – The Garden of Freaky Delights, grupul Bi­se­rika – Crăciunikon, reVoltaire – Fifty Mi­ssissippi). Cei care au văzut în 2012 in­tervenţia Biserika în Palatul Ştirbei din Bu­cureşti cu ocazia Nopţii Albe a Ga­le­riilor (mie mi-a plăcut mult) ştiu unde ne aflăm. Multă instalaţie şi fără luminiscenţe (Nita Mocanu – Jurnal evaziv). Proiecţii gi­­gantice (Mihai Sălăjan – Tribology, Bog­dan Tomşa – Synthetic Space). Sintagme lu­­minoase cocoţate pe socluri dinspre ca­re lumina ricoşează ca în peştera lui Pla­ton (Mihai Păcurar – Your name here). La un moment dat, într-o îngustă eprubetă picură cu ajutorul unor braţe metalice de pseudo-mecanism descărnat, sânge: „must be written in blood and ink“ (gH cu un episod tare, diferit de toate ce­le­lalte).

Perdeaua imaginară pe care trebuie să o dai la o parte (ca la Luna Park) ca să intri în această cameră magică, în acest mic environment imersiv de jocuri de lanterne acomodat de Kinema Ikon, e într-un fel per­deaua „scenei“ care ne spune, mi se pare mie, că filmul în care trebuie să ne aflăm acum e altul. Da, e ceva regresiv şi infantil în colecţionarea şi etalarea acestor păpuşele, figurine, jucărioare de plastic, asamblate cu răbdare şi pedanterie, ca într-un joc când marii părinţi ai artei nu sunt acasă. E ceva primitivizant, repliat şi păstrat la întuneric, printre refracţii, di­fu­zii şi pulsaţii fosforescente, ceva, ziceam (după alţii), de peşteră platoniciană black box pe stalagmitele căreia dansează um­bre. Plasticul, gelatinosul, stridentul şi hi­perartificialul industrial fac corp fre­mă­tă­tor, compact, printr-o obscură acumulare fre­netică, în faţa sângelui real din epru­beta care pozează înconjurată de un in­timidant white cube. Totul e minuscul şi supraacumulat, un şuvoi de obiecţele stri­dent mărite prin multiplicare. Aproape toa­te instalaţiile serialului au ceva repliat, de închidere şi oboseală, de încolăcire re­gresivă în propria minte, de risipă va­po­roasă, entropică într-un junk fan­tas­magoric.

Cinematic atopia“, cum spusese Robert Smith­son. Ansamblul episoadelor ne face să credem că vedem un film pe care nu îl vedem, un film („serial“ TV) care nu e un movie, ci entropia mentală de pe fundul creierului îngreţoşat de câte imagini e în stare să înfulece. Mişcarea în loop a tre­nuleţului e exact dream ride-ul disneyan al filmului nesfârşit, fără cameră şi fără ecran, din spatele ochilor, cum i se în­tâmplă manechinului cu craniul rupt, hip­notizat de proiecţia pe perete a propriei conştiinţe scindate. Interesant, calei­dos­copicul acestor „filme“ se oglindeşte în dinamica umană şi generaţională a Ki­ne­ma Ikon. Lumea asimilează Kinema Ikon cu cei doi maturi, Man şi Săbău (poate că seamănă între ei, totuşi). Stilul lor e stilul lor: atrag oameni în acest agregat in­teruman gelatinos care e Kinema Ikon, după care degajează, deschid spaţiu de des­făşurare (acesta putând fi cineclubul de dinainte de 1989, revista Intermedia, cataloagele periodice sau sala de la Muzeul din Arad). Stilul acesta dă încă un sens prezenţei lor cumva pe după cireş, pu­ter­nică prin indirecteţe (tocmai de aceea, ca să comentezi ce se petrece la Arad, exact despre cei doi nu trebuie să vorbeşti, cum eşti tentat să o faci).

Kinema Ikon e deci un calei­dos­cop vizual dotat cu conştiinţă (ar fi spus-o Baudelaire, dar parcă în legătură cu altceva). În­să dacă pentru outsideri punc­tul lor de acces la întâmplările Kinema Ikon de la Arad rămân Man şi Săbău, „cei mici“ caleidoscopizaţi în serial, deşi pro­tagonişti, le par eclipsaţi. Chiar sunt. Poa­te de aceea, această perspectivă asupra lor e incorectă, ar zice Ştefan Tiron, care îi cunoaşte pe tineri mai bine; poate alta ar fi dacă accesul la ei s-ar face dinspre activitatea lor de la Timişoara, care e nu­mai a lor, distinctă de participarea la „ex­perimentul Kinema Ikon“. Golem, Neuro, Pnea, A.L.K.M.Y., IC RC, plouă cu su­pra­nume. Şi acest deghizament poate fi tot ceva pe după cireş (nu o spun ironic), ca o repliere, o învăluire şi o risipă (cu sensul de împrăştiată supraabundenţă minia­tu­rală, cum e producţia lor „regresivă“) ce se confirmă în prezenţa mai mult decât discretă pe care o au pe scena locală mare. Dar nici ea, „scena“ cum i se spune, nu are o prioritate în multimedialul acesta imersiv, întrucât, tipologic (în sensul ilus­trat mai sus), el e ceva regresiv, entropic, cinematic, spectacular-fantasmagoric. Or, ieşind în lume, păşind acum pe scena la propriu mare, arta românească vrea să fie simbolic exact opusul, vrea să actăm în pli­nă lumină, maturi, formaţi, perfect structuraţi şi intelectualizaţi în faţa lumii. OK, OK. Eu cred totuşi în continuare că nimic nu-ţi poate răpi plăcerea de a da perdelele la o parte ca să pătrunzi în acele eterne camere întunecoase, mari şi mici, care te aşteaptă. //

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!