Kosovo – un stat cu trecut balcanic, dar cu viitor european

0
5

"Prin aceasta declaratie noi, liderii poporului, alesi democratic, proclamam Kosovo ca stat independent si suveran", acestea au fost cuvintele prin care Hasim Thaci, premierul Kosovo, a anuntat, la 17 februarie 2008, statutul de independenta pentru provincia din Sudul Serbiei. Prin Declaratia de Independenta este consacrata o republica democratica, seculara si multietnica intemeiata pe principiul nondiscriminarii si al protectiei egale in fata legii. Un Kosovo independent este in mod fundamental o republica multietnica ce presupune un spatiu public al includerii si al participarii politice. Noul stat se angajeaza sa respecte si sa promoveze drepturile tuturor comunitatilor din Kosovo, scop in care li se vor asigura conditiile necesare participarii politice in procesul de luare a deciziilor. Textul Declaratiei de Independenta face referire la intentia noului stat de a "contribui la reconcilierea care va permite Sud-Estului Europei sa depasesca conflictele trecutului si sa creeze noi legaturi pentru cooperarea regionala". Se vorbeste, de asemenea, de necesitatea adoptarii unei Constitutii, care sa exprime angajamentul noului stat pentru respectarea libertatilor fundamentale ale tuturor cetatenilor sai. Declaratia de Independenta se pronunta ferm in favoarea integrarii Kosovo in spatiul euro-atlantic. Comunitatea Internationala a avut reactii diferite cu privire la anuntul lui Thaci. SUA si cei mai importanti membri ai UE au anuntat anterior ca vor recunoaste noul stat. Spania, Slovacia, Cipru, Grecia, Bulgaria si Romania anuntasera anterior ca nu vor recunoaste o declarare unilaterala a independentei. Liderii Serbiei au negat noul statut al Kosovo, calificandu-l drept un stat artificial, iar, Rusia, cel mai ferm sustinator al integritatii teritoriale a Serbiei, a cerut reunirea de urgenta a Consiliului de Securitate al ONU pentru a anula independenta provinciei. In numerele viitoare vom detalia pozitiile exprimate de anumite state in legatura cu actul unilateral al autoritatilor de la Pristina.

 

Totul incepe in Kosovo, totul se termina in Kosovo

 

Tragedia dezmembrarii fostei Iugoslavii a inceput in momentul in care in fiecare dintre republicile federatiei a avut loc etnicizarea spatiului public. Ascensiunea elitelor etnonationaliste s-a produs in general pe fondul falimentului economic si ideologic al statului pana nu demult condus de Tito. Pe la mijlocul anilor 1980, societatea iugoslava a inceput sa se sparga de-a lungul clivajelor etnice in masura in care, din punct de vedere economic, republicile slovena si croata percepeau drept o povara provinciile sarace precum Kosovo, in contextul unei Federatii Iugoslave dominate de sarbi. Fiecare natiune, altadata parte organica a edificiului iugoslav, trecea acum printr-un amplu proces de instrainare, de alienare, una fata de alta. A fost un moment imediat speculat de elitele nationaliste, care s-au impus pe o platforma politica de valorizare a specificului etnic si de exacerbare a diferentei, a alteritatii. Controlând mass-media, noile elite au urmarit constructia graduala a unei realitati sociale si a unui univers dominat de teama si ura etnica, care portretizeaza natiunea sarba drept inconjurata de dusmani si amenintata de genocid. Spre exemplu, celebrul Memorandum din 1986 al Academiei Sarbe de Arte si Stiinte vorbea de un genocid impotriva populatiei sarbe din Kosovo si de persecutiile la care erau supusi sarbii din Croatia. In acest context s-a impus Slobodan Milosevici. Momentul decisiv al carierei sale care l-a propulsat pe scena politica a Balcanilor a fost in iunie 1989, pe campia de la Gazimestan din Kosovo, unde se aniversau 600 de ani de la Batalia de la Campia Mierlei. Cu aceasta ocazie, Milosevici ar fi spus comunitatii sarbe din Kosovo ca "astazi, la mai bine de 600 de ani, suntem din nou angajati in lupte. Nu sunt batalii militare, desi acestea nu trebuie pe deplin excluse". Era un moment de maxima inflamare a relatiilor dintre albanezi si minoritatea sarba din Kosovo: tocmai se anulase autonomia provinciei, iar sarbo-croata devenise limba oficiala intr-o regiune in care doar 10% din populatie era de etnie sarba.

La 25 iunie 1991, Croatia si Slovenia si-au proclamat independenta, iar in ianuarie 1992 erau oficial recunoscute de catre Comunitatea Europeana. Era inceputul sfarsitului pentru Federatia Iugoslava, debutul razboaielor etnice care vor desfigura spatiul balcanic pe parcursul anilor ‘90. Aspiratia croata la independenta a fost urmata de o puternica opozitie din partea minoritatii sârbe din regiunea Krajina, care a proclamat asa-numita Regiune Autonoma Sârba si ulterior Republica Sarbeasca a Krajinei.

Milosevici a fost si a ramas pe parcursul anilor ‘90 un mare sustinator al unui proiect iluzoriu: Serbia Mare. In acest scop a incurajat si sustinut tendintele secesioniste ale comunitatilor sarbe din Slovenia, Croatia, Bosnia-Herzegovina, transformandu-le rand pe rand in adevarate campuri de lupta. Armata populara iugoslava, organizata potrivit conceptului de aparare nationala totala si cu o conducere majoritar sarba, a intervenit pentru a proteja comunitatea sarba din Krajina. Practic, cauza principala a luptelor care au urmat a fost minoritatea sârba din Krajina si Slovenia Orientala, care era decisa sa nu paraseasca Iugoslavia. Conflictul a durat pana in ianuarie 1992, fortele sarbe ocupand un sfert din teritoriul croat, pe care l-au controlat pana in 1995. In 1992 au fost desfasurate si primele forte ONU de mentinere a pacii. Totusi, eficienta acestora a ramas marginala. Intre 1992-1995 Bosnia-Herzegovina a devenit scena luptelor dintre comunitatile sarba, musulmana si croata. In tot acest timp, Milosevici i-a sprijinit activ pe sarbii bosniaci. Campaniile sarbesti de epurare etnica si deportarile au obligat comunitatea internationala sa actioneze decisiv. In aprilie 1994, NATO a declansat prima sa campanie aeriana din istorie, obligandu-l pe Milosevici sa accepte o partajare etnica a Bosniei recunoscuta prin Acordul de la Dayton din 21 noiembrie 1995.

Tragedia Balcanilor a avut dintr-o anumita perspectiva un aspect circular: totul a inceput in Kosovo, totul s-a terminat in Kosovo. Intre 1996 si 1999 relatiile dintre comunitatea albaneza din Kosovo si Belgrad s-au deteriorat continuu. Grupari paramilitare sarbe au fost trimise sa actioneze impotriva civililor albanezi. Sute de refugiati albanezi au inceput sa paraseasca provincia. In aceste conditii a aparut Armata de Eliberare din Kosovo, o grupare paramilitara creata in scopul protejarii civililor albanezi in fata abuzurilor Belgradului. Mai multe rezolutii ale Consiliului de Securitate au catalogat actiunile lui Milosevici ca amenintari la adresa pacii si securitatii internationale, mai ales in contextul in care liderul de la Belgrad a ordonat deportari si campanii de epurare etnica. In aceste conditii, o reactie a comunitatii internationale a devenit imperativa. Dupa esecul tratativelor de la Rambouillet, pe 24 martie 1999, fara un mandat explicit din partea Consiliului de Securitate, dar in spiritul rezolutiilor sale, NATO a declansat o campanie aeriana de bombardament strategic care avea sa dureze 78 de zile. A fost un razboi preventiv impotriva lui Milosevici, pentru a-l forta sa opreasca abuzurile la adresa civililor albanezi. Finalitatea campaniei de diplomatie coercitiva a fost retragerea de facto a sarbilor din Kosovo si plasarea provinciei sub administratie ONU. Forte NATO au fost desfasurate pentru mentinerea pacii in regiune.

 

Administratia ONU si planul Ahtisaari

 

Din 1999, Kosovo a fost administrata de ONU in conformitate cu Rezolutia 1244, care stabilea un statut de autonomie. Potrivit prevederilor Rezolutiei, UNMIK (Misiunea ONU in Kosovo) trebuia sa asigure administratia provinciei si sa supravegheze procesul de alegere a unor noi organe de conducere. Actiunile UNMIK erau securizate prin prezenta KFOR, trupe ale NATO de mentinere a pacii. In 2001, UNMIK a introdus o Constitutie in baza careia trebuiau organizate alegerile pentru desemnarea puterii politice. Constitutia din 2001 a stabilit existenta unui parlament care avea sarcina de a alege presedintele si premierul. Pana in 2007 au fost organizate trei scrutinuri pentru alegerile legislative. Cei mai importanti competitori au fost LDK (Liga Democrata din Kosovo) si PDK (Partidul Democrat din Kosovo). Cei doi presedinti desemnati de parlament au fost Ibrahim Rugova (2002-2006) si Fatmir Sejdiu.  In 2004, albanezii au atacat cateva enclave sarbe, fapt care a pus sub semnul intrebarii eficacitatea misiunilor KFOR si UNMIK. Un an mai tarziu, SUA au propus reluarea discutiilor cu privire la statutul Kosovo. Tot in 2005, Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, l-a numit pe Martti Ahtisaari trimis special pentru Kosovo. Sarcina lui Ahtisaari era aceea de a evalua situatia din Kosovo si de a propune un plan cu privire la viitorul statut al provinciei. Cele doua parti implicate direct in chestiunea Kosovo aveau pozitii total diferite. Sarbii erau dispusi sa acorde o larga autonomie provinciei cu conditia ca aceasta sa ramana in granitele Serbiei. Pentru autoritatile de la Pristina renuntarea la statutul de independenta era ceva inacceptabil.

In februarie 2007, Martti Ahtisaari a prezentat in fata ONU planul sau. Acesta acorda un rol important UE si SUA in structurarea viitorului Kosovo, care trebuia sa devina independent sub supravegherea unui Reprezentant Civil International, care avea o autoritate superioara guvernului kosovar. Membrii guvernului de la Pristina puteau fi inlaturati de catre Reprezentantul International, daca nu respectau acordul convenit la nivel international. Reprezentantul Civil International era si reprezentantul UE in Kosovo si avea ca adjunct un american. Trupele KFOR urmau sa fie inlocuite de armate ale UE prin PESA (Politica Europeana de Securitate si Aparare). Pana la 20 iulie 2007, lucrurile pareau sa se aseze in favoarea albanezilor kosovari, care beneficiau de sprijinul Occidentului. Pentru a putea fi pus in practica, planul Ahtisaari avea nevoie de o noua rezolutie din partea Consiliului de Securitate al ONU si implicit de acordul unanim al celor cinci membri ai acestuia. Dreptul de veto pe care Rusia il are in Consiliul de Securitate a fost instrumentul ales de Moscova pentru a pune capat planurilor Occidentului. Rusia a ramas o ferventa sustinatoare a integritatii teritoriale a Serbiei. In august 2007 a aparut o troica formata dintr-un reprezentant al UE, unul al SUA si un altul al Rusiei, care a incercat timp de 120 de zile sa obtina un consens intre albanezi si sarbi. Raportul prezentat de troica la 7 decembrie 2007 a confirmat esecul negocierilor.

 

Proiectul Americii de reamenajare a Balcanilor

 

De ce sunt Statele Unite cel mai mare suporter al independentei provinciei Kosovo? Contextul international actual pare foarte putin pregatit sa digere practic o retrasare a granitelor intr-o zona extrem de sensibila pentru securitatea Europei. Este deja vizibil un consens public care se grabeste sa acuze America de superficialitate, de neintelegere a unor realitati europene profunde. Cel mai invocat argument este acela ca, odata ce independenta Kosovo va fi acceptata si legitimata prin recunoastere internationala, consecinta imediata ar consta intr-o dispersie a instabilitatii in intreaga Europa: precedentul Kosovo va fi utilizat ca justificare pentru secesiuni in zone in care tensiunile etnice sunt inca profunde (Zona Basca, Transilvania etc.). In plus, se spune ca demersul SUA va redeschide cutia Pandorei in Balcani si va reactiva "butoiul cu pulbere" al Europei; se va amorsa in acest fel un proces a carui finalitate poate fi Albania Mare, ceea ce automat va destabiliza Macedonia, sau, de ce nu, o Serbia Mare, fara Kosovo, dar cu Republica Srpska, ceea ce va determina o situatie critica in Bosnia. Cu alte cuvinte, ne intoarcem de unde am plecat: anarhia balcanica care ameninta sa se extinda in regiunile conexe si in statele din imediata sa proximitate. Totusi, ceea ce face America astazi in Balcani este doar o piesa dintr-un puzzle mult mai larg. Demersul SUA are sens doar daca intelegem intreaga perspectiva. O analiza atenta a discursului oficialilor americani arata ca investirea provinciei Kosovo cu atribute clasice ale statalitatii nu se va intampla intr-un vacuum, ci pe fondul integrarii graduale a Balcanilor in spatiul euro-atlantic. Numarul trei din ierarhia Departamentului de Stat, Nicholas Burns, si unul dintre cei mai "radicali" sustinatori ai independentei provinciei declara la 8 noiembrie 2005 ca "inca de la sfarsitul Razboiului Rece, ambitia strategica a Statelor Unite privind Europa a fost realizarea unei paci democratice prin unificarea continentului… Balcanii sunt ultima piesa din acest puzzle. Fara stabilitate in Balcani, nu vom avea niciodata o Europa unita si pacificata". Tot Nicholas Burns declara in februarie anul trecut ca prioritatea comuna a Europei si a Statelor Unite este aceea de a le oferi popoarelor din Balcani un viitor in NATO si in UE. Astazi, in februarie 2008, ne aflam foarte aproape de momentul in care Macedonia, Albania si Croatia vor fi invitate sa devina parte a Aliantei Nord-Atlantice. Cu alte cuvinte, tocmai acele state ce ar putea fi destabilizate printr-o eventuala recunoastere a independentei provinciei Kosovo. In plus, este de asteptat si clarificarea punctuala a orizontului de timp in care Serbia va deveni membra a UE. Aceste procese complementare de integrare euro-atlantica trebuie percepute ca mecanisme de tratare si neutralizare a fortelor generatoare de instabilitate regionala. Este o forma de anestezie cu efect imediat asupra problemelor istorice care au desfigurat Balcanii. In realitate este vorba de aceeasi reteta de tratament pur wilsoniana folosita pentru a transforma Europa intr-un paradis al pacii democratice. Acest "vis", atat de banal astazi, parea o nebunie daca ne raportam la Europa anilor ‘40, un spatiu al razboiului tuturor impotriva tuturor. Astazi, Europa este o autentica comunitate de securitate, o regiune in care razboiul este de neimaginat. Cum am ajuns aici? Din momentul crearii sale, NATO a fost mai mult decat o alianta militara clasica cu rolul de a agrega puterea statelor membre impotriva unei amenintari punctual identificate. Desi, in inima sa, ramane o organizatie de aparare colectiva, NATO a fost permanent si o organizatie de "management al securitatii", in care prioritatea era gestiunea relatiilor dintre membrii care istoric acumulasera o relatie traditional conflictuala. In timp, NATO a conturat, prin mecanisme specifice, un mediu care a transformat dusmani naturali (Franta-Germania, Grecia-Turcia, Romania-Ungaria) in aliati naturali. A permis la numai 10 ani dupa cel de-al doilea razboi mondial reintegrarea Germaniei in Europa, conducand in scurt timp la consolidarea binomului Germania-Franta, motorul proiectului de unificare europeana. A permis reconcilierea puterii germane cu Europa, "formatand" practic deceniile de istorie in care Germania a fost copilul problema care a declansat doua razboaie mondiale. Aici se afla si geniul NATO: a redefinit Germania in interiorul Europei, a reconvertit puterea germana in folosul Europei, si nu impotriva sa, creand premisele unificarii intregului continent. Rezultatul? O pace democratica care s-a dovedit a fi avanpremiera UE de astazi. Anii ‘90 descriu aceeasi vocatie de securizare a pacii pe care NATO a jucat-o inca din primul sau moment. Cele doua extinderi ale Aliantei de dupa 1990 raman in realitate miscari tactice in slujba aceluiasi obiectiv: "Vrem sa facem pentru Estul si Centrul Europei ceea ce am facut pentru Europa de Vest; vrem sa finalizam proiectul istoric pe care l-am inceput in 1949 – sa facem razboiul in Europa imposibil", spunea Strobe Talbott (numarul 2 in ierarhia Departamentului de Stat la acel moment) in octombrie 1997. Extinderea NATO dupa 1990 arata nu doar aceeasi vocatie de acomodare a statelor din Vest cu fostii adversari din Est, dar si transformarea rivalitatilor istorice din regiune: "Cand ii vad pe romani si pe unguri construind o prietenie autentica dupa secole de dusmanie, cand ii vad pe cehi si pe germani depasind decenii de neincredere… stiu ca ceva remarcabil se intampla. NATO face pentru Estul Europei ceea ce a facut pentru Vest dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ajuta la depasirea neintelegerilor ancestrale, la promovarea integrarii si la crearea unui mediu sigur pentru prosperitatea economica", spunea Madeleine Albright in octombrie 1997. NATO nu este insa singurul instrument prin care se exporta stabilitatea in regiunile potential anarhice din imediata vecinatate a Europei. Acelasi lucru il face si UE. Dupa 1990, extinderea Uniunii urmeaza intotdeauna largirii NATO astfel ca, pana in 2007, Uniunea a integrat toate statele absorbite de NATO in extinderile din 1999 si 2004. Ambele sunt procese complementare cu aceeasi miza: extinderea spatiului de securitate euro-atlantic in zone traditional instabile. Ambele exporta institutii si valori care hranesc biologic pacea. In aceasta perspectiva Balcanii raman una dintre ultimele piese inca neintegrate in puzzle-ul pacii democratice europene. Pe acest fundal se clarifica ingredientele proiectului american: un Kosovo independent intr-o regiune aspirata gradual in spatiul euro-atlantic. Se contureaza astfel un viitor alternativ cand albanezii din Kosovo si Serbia vor fi entitati separate si totusi impreuna intr-o Europa a pacii, in Europa institutionalizata. Va fi o independenta supravegheata si de fapt atent amenajata de institutiile euro-atlantice: Kosovo nu va avea o armata in sensul clasic al termenului, ci o forta de politie multinationala care sa reflecte compozitia etnica a noului stat. In mod complementar se va codifica un regim de protectie a minoritatilor din Kosovo (sarbi si turci) si se va acorda prioritate descentralizarii administrative. Institutiile pacii democratice au sansa sa faca pentru Balcani ceea ce au facut pe rand, in trecut, pentru Vestul si Estul Europei.

 

Statutul Kosovo in jocul UE si al Rusiei

 

Incepand din ianuarie 2008, viitorul Kosovo a fost legat de rezultatele alegerilor prezidentiale din Serbia. Boris Tadici, lider al Partidului Democrat, este considerat un prooccidental. Chiar daca se opunea independentei Kosovo, Tadici nu excludea apropierea de UE, care s-ar putea concretiza in viitor prin integrarea Serbiei in UE. Tomislav Nikolici, lider al Partidului Radical Sarb, principalul adversar al lui Tadici, ultranationalist, adversar al independentei Kosovo, era favorabil unei apropieri de Rusia si nu considera integrarea in UE ca optiune de viitor pentru Serbia. Primul tur al alegerilor l-a plasat pe primul loc pe Nikolici, cu un avantaj de 4%. Al doilea tur de scrutin, desfasurat la 3 februarie, a schimbat rezultatele, permitandu-i lui Tadici sa ramana in continuare presedintele Serbiei. Confruntarea de la alegerile din Serbia nu a implicat doar fortele politice locale. UE si Rusia au incercat sa influenteze rezultatul scrutinului. Boris Tadici a beneficiat de sustinerea Bruxellesului, care inaintea celui de-al doilea tur al alegerilor a facut o oferta generoasa cu privire la vizele cetatenilor sarbi pentru UE. Moscova a folosit hidrocarburile ca arma impotriva UE si ca oferta importanta pentru Belgrad. Gazprom a cumparat 51% din actiunile grupului petrolier sarb NIS. In plus, Moscova a propus Serbiei sa participe la construirea gazoductului South Stream. Hasim Thaci, premierul Kosovo, desemnat in decembrie 2007, anuntase data de 10 decembrie 2007 ca prima zi de independenta pentru provincie. La sugestia Occidentului, Thaci a decis sa astepte rezultatul alegerilor din Serbia si a amanat data proclamarii independentei pentru 17 februarie 2008. Pristina se bazeaza pe ajutorul Occidentului. UE va trimite in Kosovo o misiune formata din juristi, politisti si vamesi pentru ghida primele actiuni ale autoritatilor de la Pristina dupa proclamarea independentei. Belgradul a avut reactii radicale, guvernul sarb a anulat in avans actele autoritatilor kosovare si comunitare care sustin independenta provinciei.

Moscova a facut declaratii dure impotriva independentei Kosovo. In iunie 2007, la Summit-ul G8 de la Heiligendamm, Vladimir Putin declara ca nu exista nicio diferenta între Kosovo si statele separatiste exsovietice. În ambele cazuri exista conflicte interetnice… În ambele cazuri exista cvasistructuri statale care sunt independente de facto. Totusi, in ultima saptamana, Kremlinul a avut un ton ponderat si a anuntat ca nu intentioneaza sa recunoasca independenta enclavelor separatiste (Abhazia, Transnistria, Osetia de Sud), ca urmare a recunoasterii independentei Kosovo.

Independenta Kosovo nu aduce insa solutionarea tuturor problemelor cu care se confrunta provincia. Cea mai mare parte a populatiei este somera, iar economia fragila a provinciei este dependenta aproape in totalitate de Serbia. James Lion, analist la International Crisis Group, spunea despre Kosovo ca "aceasta reprezinta o parte a lumii unde niciodata nu au existat institutii bine dezvoltate, unde legaturile de familie si relatiile de loialitate sunt de obicei mult mai importante decat loialitatile nationale sau institutionale". In plus, Balcanii sunt o ruta a traficului de droguri si de persoane, un salas al terorismului islamic.

 

Cronologia destramarii Iugoslaviei

 

• iunie 1989 – discursul care marcheaza ascensiunea politica a lui Slobodan Milosevici tinut pe câmpia de la Gazimestan din Kosovo, unde se celebreaza 600 de ani de la Batalia de la Campia Mierlei;

• 25 iunie 1991 – Croatia si Slovenia isi declara independenta;

• 9 iulie 1991 – au loc negocierile de la Brioni care opresc razboiul dintre Slovenia si armata federala;

• decembrie 1991 – din Krajina proclama Republica Sarba a Krajinei;

• 14 ianuarie 1992 – Comunitatea Europeana recunoaste independenta Croatiei si Sloveniei;

• 1992 – incepe razboiul din Bosnia Herzegovina, un conflict intre musulmani, croatii sustinuti de Zagreb si sarbii sustinuti de Belgrad;

• 14 decembrie 1995 – Acordul de la Dayton consacra partajarea etnica a Bosniei Herzegovina prin formarea Republicii Srpska;

• aprilie 1996 – apare UCK pe fondul deteriorarii relatiilor dintre albanezii din Kosovo si Belgrad;

• 24 martie 1999 – NATO declanseaza o campanie de lovituri aeriene impotriva fortelor regimului Milosevici pentru a opri epurarea etnica a civililor albanezi. Din iunie 1999, Kosovo a intrat sub administratia ONU.

 

Ultima ora

 

• Presedintele Traian Basescu a declarat, luni, dupa discutiile cu reprezentantii partidelor politice, ca Romania isi mentine pozitia si nu va recunoaste independenta provinciei Kosovo din motive precum acordarea de drepturi colective minoritatilor si nerespectarea integritatii teritoriale a Serbiei.

• La ora inchiderii editiei, parlamentul continua dezbaterile asupra proiectului Declaratiei referitoare la independenta Kosovo.