Marele zid european

0
16

Chiar dacă Europa va redeveni, ca în mileniul trecut, o fortăreață înconjurată de ziduri, șanțuri cu apă și poduri mobile, fenomenul migrației va continua.

 

Nu s-au împlinit nici 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, gest văzut de toți europenii drept începutul unei reunificări a con­ti­nen­tului, un proces îndreptat într-o direcție cla­ră: repararea rănilor istorice, reducerea discrepanțelor și, mai presus de toate, de­mo­larea zidurilor din mințile pro­priilor populații. Procesul pă­rea unul ire­ver­sibil, iar anul trecut, singurul zid rămas în Europa era cel care desparte capitala Ciprului, Nicosia. Iată însă că a fost suficient un val de câteva sute de mii de imi­granți pentru ca Europa să își reia vechiul reflex.

Cel mai mediatizat este gardul de sârmă ghim­pată înălțat de Ungaria la granița cu Serbia. Înainte de asta, au fost construite ziduri între Grecia și Turcia, apoi între Bulgaria și Turcia, dar și la Calais, în Franța, unde guvernul bri­ta­nic și cel francez au ridicat fortificații în jurul Eurotunelului. Mai sunt și alte ziduri în plan. Zidul ungaro-sârb va fi continuat cu unul la granița cu România și încă unul la granița cu Croația. Poliţia slovenă a început și ea cons­trui­rea unui gard metalic pe un segment al frontierei cu Croaţia. Spațiul fără frontiere în­cepe să capete tot mai multe frontiere. Unele cât se poate de reale, cu sârmă ghimpată, blindate și militari care să le păzească.

S-au înălțat și alte ziduri, ceva mai discrete: au fost reimpuse controale de către Germania la granița cu Austria. Exemplul a fost urmat imediat de Austria, Slovacia și Olanda. Chiar dacă aceste controale sunt legale (cum spun tratatele UE) și tem­po­rare – așa cum susțin can­ce­lariile din statele respective –, noile bariere antrenează câ­te­va consecințe. Prima, pe te­r­men scurt: traficul la fron­tie­ră e încetinit și cele care au de suferit sunt propriile po­pu­lații. A doua, pe termen mai lung: în mintea oamenilor începe să se dez­vol­te ideea că spațiul de liberă circulație e doar un concept pe hârtie, care se transformă în literă moartă la prima criză serioasă.

Există argumentul că noile ziduri sunt gândite tocmai pentru a apăra Europa de pericolele din afara ei, așadar, tocmai pentru a-i păstra unitatea. Efectul este însă că au început deja să distrugă fibra internă a Europei. Cons­truc­ția acestor ziduri și ping-pongul cu imigranții a dus la deteriorarea relațiilor între Europa de Vest și cea de Est, dar, pe de altă parte, și în­tre statele din Europa Centrală și de Est. Ner­vii s-au întins la maximum și au fost arun­cate acuzații dure între Croația și Serbia, între Ungaria și România, între Serbia și Croația, între Ungaria și Croația, între Slovenia și Croația etc… Au fost readuse deci în ac­tua­li­tate niște tensiuni între vecini, tensiuni pe care toată lumea le credea aplanate odată cu aderarea multora dintre aceste state la UE.

Societățile sunt deja scindate în privința imi­grației. Iar aceste atitudini vor duce mai de­parte la izolarea nou-veniților, cât de mulți sau de puțini ar fi ei. Problema nu e una no­uă: avem deja peste tot în Europa Occidentală dovezi ale eșecului integrării imigranților: „ghe­tourile“ sau „cartierele-problemă“. Chiar în inima Europei, la Bruxelles (unde peste un sfert din populație e reprezentată de imi­granții musulmani), majoritatea imigranților tră­iește în cartierele sărace din centrul ora­șu­lui. Și, deși nimeni nu se încumetă să fo­lo­seas­că termenul „ghetou“, există o fron­tieră simbolică, cea a canalului Bruxelles. Sunt în aceste cartiere situate în vestul canalului ele­mente turbulente, dispuse oricând să con­teste autoritatea statului. La An­vers a fost în­ființat primul tri­bu­nal sharia, o provocare di­rectă la adresa sis­temului judiciar. Bel­gienii în­șiși con­sideră în majoritate că populațiile de origine străină sunt „integrate prost“ sau de-a drep­tul „neintegrate“. La fel, în plin cen­trul Lon­drei te lovești de cartiere musulmane care tră­iesc după propriile reguli (Tower Ham­lets, de pildă). Aceste „zone interzise non-mu­sul­ma­nilor“ sunt o practică imposibil de to­­lerat în orice stat european. Și în Franța, imi­granții ma­grebieni formează conglomerate în sub­ur­biile sărace ale marilor orașe, că vor­bim de Paris, Marsilia ori Lyon. Deși Franța are o lun­gă tradiție a imigrației, nu a reușit să gă­sească o soluție pentru integrarea imi­gran­ți­lor ori a copiilor acestora. Sunt în Hexagon șa­se milioane de musulmani și cel puțin 12 mi­li­oa­ne de descendenți direcți ai cetățenilor de ori­­gine străină. Majoritatea trăiesc lipsiți de po­si­bilitatea de a-și depăși condiția, ghe­toi­zați în celebrele „banlieues“, care din acest motiv au devenit un focar permanent de tensiuni.

Ce anume a dus la crearea acestor cartiere-ghetou: izolarea nou-veniților de către po­pu­lație sau autosegregarea? E greu de estimat și probabil e vorba de o îmbinare a celor do­uă, așadar de o vină împărțită. Cert este că Europa nu a știut cum să îi trateze și că acest eșec al integrării dă permament apă la moară partidelor de extremă-dreapta.

Chiar dacă Europa va redeveni, ca în mileniul trecut, o fortăreață înconjurată de ziduri, șan­țuri cu apă și poduri mobile, fenomenul mi­gra­ției va continua. Atitudinile societale se pot schimba în timp, cu multă răbdare, cu stra­te­gii clare și mult mai puțin populism. Eu­ro­pa poa­te învăța din exemplul de integrare al Americii și își poate crea propriul stil de in­tegrare, în nu­mele valorilor pe care le pro­mo­vează, de la li­be­ra circulație până la bunele re­­lații cu vecinii și respectarea drepturilor omu­lui. Trebuie in­ven­tate noi pârghii prin ca­re toată lumea să fie convinsă să respecte aceste valori: de la autocratul Viktor Orbán și până la ultimul si­rian ori irakian sosit în Eu­ro­pa. Altfel, zidurile vor prolifera la periferia Eu­ro­pei, dar pereții săi de rezistență se vor prăbuși.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!