Molly Maguires: începuturile mişcării sindicale în SUA

0
6

Fenomenul imigraţionist irlandez s-a intensificat după Marea Foamete din 1840-’50. Însă condiţiile pe care le-au găsit în lumea anglo-saxonă unde s-au refugiat erau, de cele mai multe ori, la fel de proaste precum cele de acasă.

 

Societatea secretă Molly Maguires îşi are rădăcinile în luptele agrare din colonia bri­tanică Irlanda. Marea majoritate a te­re­nu­rilor agricole fuseseră confiscate de Co­roa­na Britanică (de la no­bi­li­mea catolică care se răs­cu­lase de nenumărate ori în secolele XVI-XVII) şi ofe­ri­te Ascendancy, o clasă no­biliară protestantă, în parte urmaşii micilor nobili pro­testanţi care ajutaseră la înăbuşirea rebeliunilor ca­tolice, dar şi protestanţi/catolici irlandezi co­la­bo­ra­ţionişti. Tradiţiile violente ir­landeze au fost numeroase, încercând să scape de sub ochiul vigilent al ocupantului şi poliţiei prin adoptarea a tot felul de nume care mai de care mai populare. Se pare că ar fi existat o femeie cu numele de Molly Maguire, care a refuzat să fie expulzată de pe lotul ei de către protestanţi. O scri­soare semnată de Molly Maguire sau de ci­neva care s-a folosit de acest nume a fost publicată în Freeman’s Journal la 7 iulie 1845, în plină foamete, şi cuprindea un set de 12 puncte pe care adepţii ei erau sfă­tuiţi să le urmeze în conflictele rurale (prin­­tre care respectarea proprietarilor şi ad­mi­nistratorilor buni, plata chiriei te­re­nu­rilor arendate de fermieri numai du­pă vinderea recoltelor, evitarea miliţiei sau a armatei, pentru că ambele nu aveau cum să-l ajute pe ţăranul irlandez etc.). Se pa­re că adep­ţii lui Molly Maguire, care-şi de­ghizau în­făţişarea înnegrindu-şi feţele cu dopuri de plută arse, se aflau în con­cu­ren­ţă cu o altă grupare clandestină rurală ir­landeză, Rib­bon­men, însă, în timp ce aceş­tia din urmă erau consideraţi mai cos­mo­po­liţi, seculari şi protonaţionalişti, sim­pa­tizanţii Molly Ma­guires erau priviţi ca fi­ind mai trad­iţ­i­onali. Cert este că ambele gru­puri atacau proprietatea nobilimii an­glo-irlandeze pro­testante şi pe re­pre­zen­tanţii ei.

 

Pre­zen­ţa cea mai consistentă a simpatizanţilor Molly Maguires s-a înregistrat în SUA, care de­venise deja destinaţia predilectă a imigraţiei irlandeze afectată de traumatica Mare Foamete, dar şi de să­ră­cia endemică ce i-a urmat. SUA ofereau po­­sibilităţi economice mult mai atră­gă­toare decât alte locuri din lumea an­glo­fonă şi mai ales din Imperiul Britanic, a cărui culpă în drama foametei irlandezii nu aveau cum s-o uite. Însă nici în Statele Unite condiţia iniţială a irlandezilor nu a fost foarte roz. Irlandezii nu au găsit în mo­mentul imigrării o societate tolerantă şi deschisă. Americanii erau, până la ur­mă, urmaşii coloniştilor protestanţi bri­ta­nici (cele mai exigente biserici protestante anticatolice erau prezente de mult timp în America). Discriminarea faţă de irlandezi era prezentă în multe locuri ale Americii, afişe cu mesajul No Catholic and no Irish need to apply fiind foarte frecvente. În anii 1840 a fost înfiinţat chiar şi un Partid American al Nativilor, care milita pentru păstrarea su­premaţiei majorităţii pro­tes­tante albe. Fiind o forţă de muncă nu­me­roasă şi foarte ieftină, irlandezii au ajuns să muncească în cele mai dure condiţii şi locuri. Unii au lucrat la diversele căi ferate transamericane, iar alţii, 20.000, au ajuns să muncească în zona mi­nieră din statul Pennsylvania, care s-a dezvoltat mai ales după sfârşitul Răz­boiului Civil American, având în vedere nevoia tot mai mare de energie. Com­paniile de cărbune au în­ce­put să re­cruteze imigranţi, care se mulţumeau cu sa­larii de­rizorii, în condiţii de mun­că grele, nu făceau scandal şi i-au înlocuit trep­tat pe minerii cu tra­diţie din zo­nă, de origine engleză sau galeză, pro­testanţi care au pre­ferat să ple­ce spre Vest decât să accepte condiţiile unei vieţi de mizerie.

 

Afluxul acesta de imigranţi a coincis cu o criză economică majoră în SUA, în 1877 un sfert din forţa de muncă fiind în şomaj, o jumătate muncind doar între şase şi şapte luni pe an, doar un alt sfert având slujbe regulate. Muncitorii priveau cu ură cum directorii căilor ferate se deplasau în vagoane luxoase, în timp ce ei nu aveau ce mânca! Treptat, un mare afacerist, Fran­klin Gowen, a reuşit să acapareze cea mai mare parte a minelor din Penn­syl­vania, decizând în decembrie 1874 o re­du­cere salarială de 20%, fapt ce a dus la de­clanşarea, la 1 ianuarie 1875, a unei greve generale de către minerii care şi aşa abia subzistau, fiind nevoiţi să trăiască în nişte condiţii teribile, să cumpere bunurile de strictă necesitate numai de la magazinele companiei, la preţuri supraevaluate etc. Mii­le de mineri s-au organizat în sin­di­catul Workingmen’s Benevolent Asso­cia­tion, fapt care nu a fost văzut cu ochi prea buni de Franklin Gowen. Tulburările din regiune au atins cote înalte, fiind vor­ba de un adevărat război civil între cele două tabere. Patronatul a angajat atât spăr­gători de grevă, cât şi o miliţie pa­ra­militară, numită Vigilenţii. Gowen a ape­lat şi la serviciile unei agenţii particulare de securitate avant la lettre, Pinkelton, care a reuşit infiltrarea unui agent de-al său, anume de origine nord-irlandeză şi se pare chiar catolic, James McParland, pen­tru a-i descoperi pe liderii organizaţiei secrete irlandeze Molly Maguires care, se credea de către patronat, ar fi printre prin­cipalii instigatori la grevă. Din toată aceas­tă ecuație se observă cum lipseau chiar au­torităţile americane, cele federale fiind prac­tic inexistente, iar cele locale, con­tro­late de Gowen. Violenţele au fost spo­radice şi au constat în tentative de in­ti­mi­dare a pre­supuşilor lideri sindicali de că­tre vigilenţi înarmaţi şi răspunsuri adec­vate ale mem­brilor Molly Maguires care constau în atacarea inginerilor, direc­to­rilor de mină, a altor colaboraţionişti, dar şi distrugerea echipamentelor companiei, tactici care vor fi reproduse fidel, la o scară mult mai amplă şi mult mai eficace, peste o jumă­tate de secol, în Irlanda, îm­potriva stă­pâ­nirii britanice. Unul din li­de­rii Molly Ma­guires a fost asasinat în pro­pria casă de către vigilenţi, care nu au cru­ţat-o nici pe soţia lui, fapt ce a stârnit re­volta lui James McParland, cel care oferise informaţia agenţiei sale Pinkelton, care o trans­misese mai departe lui Gowen. Tul­bu­rările din nor­dul statului deveniseră atât de mari, încât zona începuse să fie pa­tru­lată de mi­li­ţia statului, dar şi de poliţia pri­vată a com­paniei. Liderii sindicali au fost ares­taţi, fapt ce a dus la slăbirea re­zis­tenţei gre­­viş­tilor, muritori de foame. Andrew Roy des­crie situaţia teribilă a minerilor şi fa­mi­liilor lor: „Sute de familii se tre­zeau di­mi­neaţă având la micul dejun doar câteva bucăţi de pâine uscată şi un pa­har de apă, neştiind dacă vor găsi ce­va de mân­care pentru cină. Zi după zi, băr­baţi, co­pii şi femei plecau în pădurile din apro­piere pentru a săpa după ră­dă­cini co­mes­tibile şi ierburi care să perm­ită cor­pului şi sufletului să rămână îm­preună“.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1310/foto_codrut.jpg

Membri ai Molly Maguires mărşăluiesc spre eşafod în Pottsville, Pennsylvania (21 iunie 1877)

 

Lesne de imaginat cât poate re­zista o mişcare grevistă în ase­menea condiţii. După şase luni, cea mai mare parte a minerilor s-a întors la muncă, acceptând, de voie, de nevoie, reducerea salarială de 20%, însă minerii care erau membri ai Molly Maguires au continuat greva, fiind înconjuraţi de un mediu local din ce în ce mai ostil, căci ei tulburau multe ape şi aranjamente locale. Marea majoritate a es­tablishment-ului local, judecători, po­li­ţişti, primari din Pennsylvania, era for­mată din foşti imigranţi galezi, englezi sau germani care, în mod evident, nu-i în­ghi­ţeau pe sărăntocii şi turbulenţii irlandezi, de aceea plângerile lor nu erau băgate în seamă. Frapantă este comparaţia între condiţia irlandezilor din Pennsylvania din anii 1870-’80 şi cea a irlandezilor catolici din Ulster din perioada 1920-’70. As­em­ă­nările sunt izbitoare, aceeaşi prăpastie în­tre două grupuri separate atât de diferenţe sociale mari, cât şi de cele religioase (pro­tes­tanţii dominând şi exploatând ma­sele catolice), dar şi aproximativ aceeaşi luptă de gherilă între cele două grupuri. Având toate frâiele puterii în mână, în am­bele cazuri protestanţii au folosit excesiv forţa, fiind oripilaţi când li se răspundea cu ace­eaşi monedă. Iar irlandezii erau pre­dispuşi oricum, prin genele lor, la vio­lenţă.

 

Pentru a polei represiunea miş­cării sindicale care nu încetase greva cu aparenţa legalităţii, mai multe zeci de irlandezi de­semnaţi de informatorul McPar­land au fost arestaţi şi încarceraţi, în aş­teptarea proceselor. Proprietarul com­pa­niei (un adevărat baron local) având o putere regională mare, a obligat au­to­rităţile judiciare locale să-l numească ju­decător. Mărturiile lui McParland au con­tribuit la condamnarea la moarte prin spân­zurare a zece irlandezi. La 21 iunie 1877, şase dintre ei au fost executaţi în în­chisoarea din Pottsville, iar alţi patru, condamnaţi pentru uciderea a doi di­rec­tori de mină din Carbon County. Alţi zece lideri sindicalişti având legături cu Molly Maguires aveau să fie condamnaţi la moar­te şi executaţi în următorii doi ani în în­chisorile din zonă. Evident, niciun re­pre­zentant al patronatului sau al oamenilor angajaţi de acesta pentru a-i hărţui şi uci­de pe mineri nu a plătit. Cei douăzeci de ir­landezi condamnaţi şi omorâţi ar cons­titui cea mai amplă represiune la care ar fi fost supus un grup în istoria Americii în condiţii de pace. Toţi cei ucişi şi-au cla­mat nevinovăţia, iar Alex Campbell, unul dintre cei patru condamnaţi, şi-a vopsit urma mâinii pe peretele celulei unde era întemnițat în aşteptarea execuţiei. Le­genda locală spune că ultimele lui cuvinte ar fi fost: „Aceasta este dovada cuvintelor mele. Urma asta nu va mai putea fi ştearsă“. Ceea ce este remarcabil în acea­s­tă situaţie, fapt observat de mulţi istorici şi judecători americani chiar con­tem­po­rani cu acele evenimente, a fost lipsa completă a autorităţilor federale ame­ri­cane, care, practic, au cedat suveranitatea SUA, căci o companie privată a iniţiat an­chetele penale printr-o agenţie de de­tectivi particulară, o forţă de poliţie pri­va­tă, i-a arestat pe presupuşii vinovaţi, iar judecători care aveau legături strânse cu patronatul (chiar Gowen însuşi!) au ju­de­cat în aceste procese. Singurele lucruri cu care au contribuit autorităţile au fost sălile de judecată şi spânzurătorile.

 

În 1979, guvernatorul general al statului Pennsylvania, Milton Sapp, l-a amnistiat postum pe John Kehoe, presupusul lider al Molly Maguires, la cererea unuia dintre descendenţii irlandezului. Guvernatorul i-a lăudat oficial pe cei ucişi, considerându-i martiri ai mişcării muncitoreşti şi eroi ai luptei pentru înfiinţarea de sindicate şi drepturi decente pentru muncitori. Acest tragic episod din istoria Americii a ins­pirat şi realizarea unui film, The Molly Ma­guires (1970), avându-i în distribuţie pe Sean Connery şi Richard Harris. Iar tra­di­ţia muzicală irlandeză (trupe precum The Dubliners sau Finnegan’s Hell) i-a adop­tat cu mare plăcere, pentru că a avut în­totdeauna nevoie de martiri (ai unor cau­ze pierdute), făcându-şi loc direct în in­conştientul naţional al irlandezilor. Căci în Irlanda istoria se predă mai puţin prin şcoli cât se învaţă în pub-uri.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!